Dinu Paturica, cum se instala in postul de vataf pe care-l dorise atat de mult, chema pe toate slugile curtii si le tinu un cuvant prin care le facu cunoscut ca, in timpul fostului mai nainte vataf, se facuse mare risipa in curtea stapanului sau si ca el nu va suferi sa se urmeze si in timpul sau asemenea fapte. "Voi pedepsi
- zicea el
- fara mila pe toti aceia ce vor cuteza sa insele pe boierul macar cu o para". Apoi dupa aceea numara pasarile din curte, coti butile cu vin, lua cheile pivnitei din mana chelarului si pe-ale camarii din mana jupanesei, scoase pe sofragiu si pe stolnic sub cuvant de mancatorie si puse in locul lor pe altii, alesi de dansul dupa spranceana.
Aceste aspre masuri ajunsera la urechea postelnicului si el se bucura foarte mult, caci gasise, dupa parerea lui, un om cinstit ca sa-l scape de ruina catre care mergea cu pasi repezi; nu stia insa ca acel om in care se incredea atat de mult era cel mai fin dintre toti hotii si ca masurile lui economice nu erau decat o cursa intinsa prin care voia sa-l adoarma, ca sa-i poata manca averea mai lesne.
Dupa ce Paturica facu tot ce putu ca sa-si dea aer de om cinstit si cu durere de inima de averea stapanului sau, el se infatisa dinaintea lui si-i dete socoteala de toate masurile ce luase.
Grecul asculta cu bucurie toate proiectele de economie ce-i infatisa ciocoiul, apoi exclama cu o multumire invederata:
- Bravo, Dinule, aferim, copilul meu!
Cum ingrijesti tu de averea mea, asa sa ingrijeasca Dumnezeu de tine.
Aceste binecuvantari, de al caror inteles echivoc un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi inspaimantat, nu facura nici o impresiune in inima ciocoiului; el pleca capul in jos spre semn de multumire si zise:
- Stapane, tot ce am facut pentru domnia ta nu este decat un mic semn de multumire pentru multele faceri de bine ce ai savarsit asupra nevrednicului tau rob. Alta mai am sa spun panevgheniei tale.
- Spune, Dinule, sa vedem!
- Domnia ta ai mosii, vi
i, livezi de pomi, helesteie si zalhanale.
- Asa, precum zici; am din toate acestea.
- Ei bine, stapane, trebuie sa facem cercetare pe la toate aceste acareturi, caci poate sa fie calcate de vecini; poate ca arendasii taie padurile, strica livezile de pomi, lasa morile si hanurile in neingrijire si, bine vezi domnia ta, acestea aduc darapanarea starii mariei tale. Trebuie dar sa trimiti un om credincios sa cerceteze si sa-ti aduca stiinta lamurita despre toate acestea.
- Ai dreptate, Dinule, si, iata, iti poruncesc ca chiar de maine sa pui in lucrare aceasta cercetare.
Conversatiunea aceasta se intrerupse prin venirea postelnicului Vlahuti, ca sa invite pe fanariot la masa ce dadea trimisului imparatesc in pricina haraciului
A doua zi, pe la sapte ore de dimineata, un tanar imbracat cu haine arnautesti foarte galante si insotit de douazeci si cinci idiclii, sub comanda marelui satargi-basa al camarasiei, strabateau intinsa padure a Vlasiei.
Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce al diminetii, imbalsamat de mirosul florilor salbatice si de acel parfum racoros al frunzelor de curand crescute, raspandea peste tot o suflare invitatoare; pasarelele, saltand prin crengi, cantau acele mii de melodii sublime care inspira in inima omului si melancolie si placere.
Pe cand calatorii isi urmau drumul in tacere, deodata se auzi iesind dintre desisul padurii o voce care canta cu multa expresiune o melodie intristatoate si eroica.
Cand cortegiul ajunse destul de aproape spre a deosebi cuvintele cantaretului, el se opri de sinesi, ca sa poata asculta aceasta balada caracteristica pentru timpii de atunci:
Frunza verde de secara!
Nu mai e dreptate-n tara,
De dai jalba la domnie,
Te trezesti la spatarie
Si de-acolo la Divan,
De-ti pierzi vremea cate-un an.
Frunza verde de molotru!
Daca astazi sunt in codru
Cu pistol la cingatoare,
Si cu flinta la spinare,
De ce nu ma-ntrebi, crestine,
Sa-ti spun focul ce arde-n mine?
Am avut muma si tata,
Casa mare-ndestulata,
Zece vite in cosar
Si parale-n buzunar;
Dar grecul afurisit
Tot ce-am avut mi-a rapit:
Parinti, nevasta, copii
Nu mai sunt printre cei vii.
Nu mi-a mai ramas pe lume
Decat eu si ce-i pe mine.
Frunza verde iasomie,
Aideti, frati, la haiducie,
Sa scapam de lighioi,
De cochinti si de ciocoi.
Simtul acestor versuri si mai cu seama focul cu care erau cantate facu o urata impresiune in inima calatorilor; dar mai ales junele ce parea a fi stapanul se gandi putin, apoi atintind ochii asupra lui satargi-basa, ii zise:
- Ce zici tu, Radule, despre acest cantec? N-ar fi bine sa pregatim armele?
- Armele!
Si de ce?
- Auzi acolo; de ce? Parca ai uitat ca suntem in Vlasia, in cuibul tuturor talharilor?
- Asa e, cucoane Dinule; dar tot e mai bine sa ne cautam de drum si sa lasam pe bietii crestini in pace, sa-si verse focul ce le arde inima, ca mult sunt amarati, sarmanii!
- Dar daca vor fi hoti si vor navali asupra noastra?
- N-avea grija, cucoane Dinule; ii cunosc eu.
- Ai zis ca-i cunosti?
- Da, am zis.
- Si de unde-i cunosti?
- Cand eram nefer la spatarie, am vazut pe capitanul lor venind la spatarul.
- La spatarul? Si ce cata la spatarul un capitan de hoti? adauga Paturica cu aer de mirare prefacuta.
- Venise sa-si prenoiasca huzmetul de hotie.
- Dar asta nu e de crezut, Radule!
- Voiesti sa te incredintezi ca-i adevarat? Da, voiesc.
Satargi-basa scoase un fluieras de pamant de la cingatoare si, punandu-l in gura, facu sa iasa dintr-insul cateva sunete ascutite. Nu trecu mult si suita calatorilor fu inconjurata de vreo cativa flacai scurti de stat, vanosi si inarmati pana la dinti.
- Bine-ati venit sanatosi, flacai!
zise satargi-basa, rasucindu-si mustata cea lunga si zambind.
- Bine v-am gasit, boieri domnia voastra!
raspunsera talharii.
- Unde este Gheorghe?
- Care Gheorghe?
- Capitanul vostru!
- A!
a!
capitanul s-a dus cu cativa feciori sa calce pe Margineanu.
- Pe parintele arhimandritul?
- Da, boierule, ca-i gras la ceafa.
- Dar bine, mai, nu-i pacat?
- Pacat? Dar el se gandeste oare la pacat cand tine sapte-opt tiitori in casa si cand nenoroceste pe tot anul cate douazeci-treizeci de fete?
- Ce spui, mai baiete; le face el toate acestea?
- Si mai mari decat acestea, boieri domnia voastra; bate pe bietii romani din satele manastirii, le ia si cenusa din vatra, ii spanzura de picioare si le da fum ca la vulpi, apoi, aratandu-le garbaciul cu douasprezece sfarcuri de plumb, le zice: "Scoate bani, afurisit taran, ca-ti crap pielea cu garbaciul acesta". Sarmanul taran raspunde: "N-am, parintele, iarta-ma, si Dumnezeu sa-ti ierte pacatele". "Nu stiu eu fleacuri d-astea; acesti bani sunt ai Sfantului Munte; plateste, ori te omor ca pe un dobitoc", raspunde grecul.
- Bre!
Da nelegiuit mai este!
- Nevoie mare, cucoane. Mai deunazi s-a sculat satul Telega si s-a dus la dansul cu ousoare, cu puisori de gaina, cu untisor, de!
ca crestinul, ca sa-l roage sa le faca o bisericuta in sat, sa aiba si ei, bietii, unde sa-si ingroape mortii si sa-si boteze copiii. Ei bine, boieri domnia vostra, stiti ce le-a facut? Dupa ce le-a luat plocoanele, i-a dat afara din casa cu injuraturi. Bietii sateni au bagat jalba la domnie; dar el a aflat si cu marafeturile si draciile lui i-a pus pe toti la inchisoare, de li se prapadesc bucatele pe camp.
- Ia, sa lasam acestea la o parte
- zise satargi-basa
- si spune-mi cum va merg treburile? V-ati dres cu spataria?
- Mai alaltaieri am dat spatarului douazeci de pungi de bani. Satargi-basa se apropie de Dinu Paturica si-i zise incetinel:
- Te mai indoiesti, cucoane?
- Ai dreptate, raspunse Paturica cu un aer prefacut; dar asculta, mai Radule, desi vad ca esti bine cunoscut cu acesti oameni, eu insa, drept sa-ti spun, nu prea ma simt la siguranta aici. Spune-le ce le-i spune, ca sa ne lase sa mergem mai curand inainte.
- N-ai nici o teama, cucoane; ti-am spus ca am fost nefer la spatarie si n-or fi ei nebuni sa se lege de oameni, cand ii vad cu mine. Ei!
din cate i-am scapat eu!
Ia intreba-i numai, sa-ti spuie: ar mai fi astazi vreunul din ei nepus in teapa, daca n-ar sti sa se poarte cu oamenii stapanirii? Mai bine decat sa fugim d-aci ca niste nemernici si sa ne facem de rusinea lumii, ia sa descalecam si sa ne facem frumos conacul de amiazi, aci, pe verdeata, la umbra; sa punem pe flacaii acestia sa ne pregateasca o masa cumsecade, caci negresit drumul trebuie sa te fi secat si pe dumneata la inima.
- Bine, adauga Paturica, asigurat acum prin cuvintele voinicului satargi-basa; dar ce sa mancam, caci, daca e vorba de mancare, as manca si eu bucuros.
- Hei!
daca e asa, lasa-te pe mine; o sa te fac sa mananci un miel fript hoteste.
- Ba zau!
Si ce fel frig hotii mieii?
- Ce-ti pasa domniei tale!
Ia sa vezi!
Iti fagaduiesc o friptura care sa intreaca toate chiabapurile de la masa lui voda.
Zicand aceste vorbe, se intoarse catre idiclii si, alegand pe doi mai chipesi si mai voinici, le zise:
- Ma, luati pitacul acesta, duceti-va cu dansul in cel dintai sat ce veti intalni si cereti sa va dea cinci miei grasi, unt proaspat, oua si vreo patru-cinci vedre de vin si daca v-o cere bani, spuneti-le ca toate acestea sunt pentru gatirea conacului ispravnicesc. Daca nu v-o crede, aratati-le pitacul; iar daca si dupa aceea se vor impotrivi, muiati-le spinarea cu muchele iataganelor.
- Foarte bine, stapane.
Idicliii plecara si satargi-basa, intorcandu-se catre hoti, le zise:
- Baieti!
Cuconu Dinu Paturica, omul marelui postelnic Andronache Tuzluc, voieste sa ospateze la voi. Cu ce puteti sa ne slujiti?
- Deocamdata n-avem nimic, dar asteptam sa ne soseasca acum de la Ploiesti, de toate.
- Ei, daca e asa, pana atunci odihnti-va si voi pe la colnicele voastre.
Hotii intrara in padure, iar Dinu si comandantul idicliilor asternura un covor de Tarigrad sub un par salbatic si, aprinzandu-si ciubucele, se trantira la umbra ca sa se odihneasca.
Nu trecu mult timp si idicliii sosira incarcati cu provizii de ajuns pentru un regiment de soldati.
Hotii iesira din padure, junghiara intr-o clipa toti mieii, le scoase pantecele si, cosandu-i iar la loc cu pielea pe dansii, intrara in padure si, rascolind cu niste pari un jaratic compus de curpeni de vita salbatica, in care inchizitia ar fi putut sa arda o suta de eretici, ingopara intr-insul pe toti mieii.
Dinu, neintelegand nimic din acest mod de a face fripturi, privea cu uimire pe acesti bucatari improvizati, care, prin figurile lor posomorate si prin miscarile ce faceau, semanau intocmai cu demonii iadului care tortureaza sufletele condamnatilor.
In timpul acesta, o alta grupa de talhari intindea pe iarba verde o masa de panza, altii faceau mamaliguta, cativa coceau oua si curatau cepe si usturoi verde, pe care le asezau pe la locurile unde aveau sa sada oaspetii.
Pe cand toata ceata talharilor se ocupa cu pregatirea acestui ospat original, se auzi un pocnet ca al unei bombe ce iese dintr-un tun. Paturica facu o miscare repede si convulsiva, iar seful talharilor, acel om cu care conversase mai nainte, vazandu-l speriat, ii zise zambind:
- Ce, cucoane, te-ai speriat?
- Ba nu, dar ia spune-mi, de unde vine acest sunet?
- Acest sunet va sa zica, cucoane, c-a venit timpul sa va puneti la masa.
- Nu inteleg nimica.
- Priveste!
ii zise, aratandu-i doi talhari ce scosese un miel din mormantul de flacari si il udau cu un fel de sa
lta compusa din vin amestecat cu usturoi pisat si cu sare. Pocnetul care te-a speriat venea de la acest miel.
- Si de ce-a pocnit mielul, fratioare?
- Fiindca s-a fript de ajuns.
- Dar ce mai fac acei voinici cu dansul?
- Il stropesc cu vin si-l infasoara in panza, ca sa nu iasa mirosul cel frumos.
Conversatiunea lor fu intrerupta de alte pocnete ce urmara unul dupa altul. Talharul arunca un ochi cercetator imprejurul sau, apoi striga:
- Gata, baieti?
- Gata, capitane!
- Poftiti la masa, boieri!
zise capitanul lui Paturica si lui satargi-basa.
Ei facura un semn de primire si inaintara catre masa. Capitanul chema pe ajutorul sau si-i sopti cateva cuvinte, iar dupa aceea se puse la masa si, dupa ce rupse mielul cu mainile in mici bucati si puse plosca la masa, el zise:
- Ospatati, boieri domnia voastra, si iertati-ne daca n-am putut sa va slujim mai bine.
Oaspetii talharului pusera mana pe cate o bucata de miel si incepura a manca cu pofta nedescriptibila, adaugand din timp in timp cate o capatana de ceapa sau de usturoi verde si band vin de Cernatesti.
- Ei, boieri, cum vi se pare friptura noastra? intreba talharul.
- De minune, capitane; dar ia spune-mi, cum se numeste felul acesta de friptura?
- Miel nabusit, boieri domnia voastra, miel fript hoteste.
- Sa traiasca intru multi ani nascocitorul mielului nabusit!
raspunsera deodata Paturica si satargi-basa cu gurile pline de delicioasa friptura.
Dupa felul acesta de bucate se puse pe masa unt proaspat cu mamaliga si oua coapte. Oaspetii nostri mancara si dintr-acestea cu mare pofta, apoi se sculara de la masa si, dupa ce multumira capitanului, incalecara si-si urmara drumul inainte.
Mosia Rasucita, punctul principal al calatoriei lui Paturica, era trei postii departe de Bucuresti, si el nu facuse nici drumul jumatate; temandu-se dar ca sa nu-l apuce noaptea in padure, grabi mult calatoria si ajunse in sat pe la sfintitul soarelui.
Pe data ce se aseza in casele boieresti, trimise pe ispavnicei sa cheme satul, ca sa cerceteze despre asupririle ce cearca din partea arendasului.
A doua zi, pe la revarsatul zorilor, curtea caselor boieresti era plina de sateni de toata varsta; unii tineau in maini pui de gaina, altii cate o strachina cu oua sau cate o oala cu unt. Toti acestia venise sa reclame in contra arendasului si nu asteptau decat scularea lui Paturica.
Nu trecu mult timp si ciocoiul se arata multimii imbracat in haine arnautesti muiate in fir si cu un aer maret. El se aseza pe un scaun, ceru cafea si ciubuc, iar dupa ce-si facu tabietul arunca o privire severa si observatoare asupra taranilor, apoi zise cu un accent plin de ingamfare:
- Crestini buni, maria sa postelnicul Andronache Tuzluc, stapanul nostru al tuturor, m-a trimis aci ca sa ascult plangerile voastre si sa va dau dreptate, de veti avea; spuneti dar toate pasurile voastre fara cea mai mica temere. Iata ca va ascult!
Taranii detera mai intai plocoanele in mana idicliilor; apoi, dupa ce se scarpinara in cap si framantara caciulile in maini catva timp, incepura a se jelui care de care mai mult si toti deodata, in chipul urmator:
- Sa traiesti, cuconasule!
Bine ca te-a adus Dumnezeu la noi, sa vezi si sa crezi urgia in care am cazut. Ne-a saracit, cucoane, hotul de grec, ne-a lasat in sapa de lemn.
- Mie mi-a luat boii si vaca, sarac de maica mea!
pentru un iuzluc de saptezeci de parale.
- Pe mine m-a imprumutat cu doua banite de malai si sunt trei ani de cand tot i le platesc, pacatosul de mine, si cand gandeam ca am scapat de dansul, m-am pomenit ca-mi dejuga boii de la plug si mi-i vinde, de m-a lasat sarac lipit.
- Mie mi-a necinstit fata cu sila, batand-o pana si-a iesit din minti.
- Pe mine m-a injugat la carul cu lemne, ca pe-o vita, cuconasule. Pe mine m-a spanzurat cu capul in jos si mi-a dat fum de ardei si nu m-a lasat pana nu i-am dat ravas ca-i sunt dator treizeci de lei.
- Mare napasta a cazut pe capul nostru, cuconasule!
strigara mai multi deodata o sa ne ducem in lume, caci Dumnezeu a luat dreptatea de pe pamant; arendasul ne jefuieste, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de judet si ispravnicii ne ung cu miere si ne leaga de copaci, de ne mananca mustele si tantarii!
- Dar bine, buni crestini!
de ce n-ati venit sa-mi spuneti mie toate acestea? raspunse Dinu cu aer de compatimire.
- N-am indraznit, cuconasule. O data-n viata noastra am bagat jalba la maria sa si in loc sa ne faca dreptate, ne-am pomenit cu o ceata de arnauti, care ne-au rupt oasele. Nu stim ce o sa facem; o sa trecem in Tara Turceasca; incailea sa ne omoare paganii, decat crestinii, care se inchina tot la o cruce cu noi.
In aceasta multime de jeluitori erau vreo patru tarani care se bateau cu pumnii in piept, isi smulgeau parul din cap si sarutau fruntea imineilor lui Paturica. Acesti jeluitori exagerati aveau niste fizionomii de adevarati hotomani. Dinu observa si tacu; iar dupa ce concedie gloata de sateni cu fagaduieli mincinoase, facu un semn ispravnicelului.
- Ispravnicelul se apropie de dansul, tinand caciula in maini. Sa-mi aduci mai pe urma pe-acei patru jeluitori care se vaietau mai tare, auzitu-m-ai?
- Am auzit, cucoane.
- Du-te acum de cheama pe arendas.
- Sa traiesti, cucoane, este dus la targ.
- Si cand vine indarat?
- Pe la chindii, cucoane.
- Bine.
Cateva ore in urma scenelor de mai sus, Paturica sedea pe sofa cu picioarele incrucisate ca un osmanlau si fuma dintr-un ciubuc dulcea si parfumata planta arabica numita gebel, avand dinaintea sa pe cei patru tarani jeluitori.
Dupa ce lasa sa iasa din pieptul sau un nor gros de fum, ce se inalta catre tavanul camerei formand o multime de grupe bizare, el privi cu atentiune pe tarani si le zise:
- Ei bine, baieti, acum suntem singuri. Dumnezeu sta in fata; ia spuneti-mi, de cand a venit acest arendas pe mosie cum merg padurile, hanul, morile, carciumile? Sunt in stare buna sau nu?
- S-a facut mare firoseala, cucoane; padurea cea mare, cu copacii ca butea de grosi, a vandut-o si a ars-o la facere de rachiu, iar acum a ramas numai o opritura in care nu gasesti decat pari si nuiele. Hanul s-a daramat de tot si ploua intr-insul; carciumile asemenea. Din helesteu scoate pe fiecare saptamana cate un car de peste si-l trimite la targ, la Ploiesti.
- Sunt adevarate toate acestea?
- Uite, cucoane, cum te vad si cum ma vezi.
Ciocoiul chema un idicliu si porunci sa-i gateasca calul; apoi incalecand, lua cu sine pe tarani impreuna cu ispravnicelul si doi slujitori si pleca sa faca cercetare. Se duse mai intai la han si-l gasi in proasta stare; vizita carciumile si morile si le gasi tot asemenea; apoi intra in padure si, gasind-o in adevar cu totul stricata, se intoarse acasa si facu foaie de ispasa, iscalita de preoti si de fruntasii satului.
Pe cand se petreceau acestea in casa boiereasca, arendasul se intorsese de la targ si se informase despre aspra cercetare facuta in lipsa-i, el era cuprins de frica, caci toate abuzurile despre care vorbiram erau in adevar savarsite de dansul.
Astepta dar pana ce ramase Paturica singur, apoi intra in odaie si, printr-un compliment demn de un pasa cu trei tuiuri, felicita pe ciocoi de buna venire.
Ciocoiul il primi cu un aer foarte sever si, fara sa-l pofteasca sa sada sau sa-i raspunda la compliment, ii zise:
- Bune sunt astea, chir Cristodore? (Acesta era numele arendasului.) Astfel iti pazesti domnia ta legaturile zapisului de arenduire?
- Da ce am gresit, cucoane Dinule, de te-ai suparat pe mine?
- Ma mai intrebi inca ce ai gresit? Priveste!
Arendasul citi foile de ispasa si se spaimanta de marimea sumelor ce vazu intr-insele.
Ciocoiul, observand ingrozirea ce pricinuise arendasului, ii zise mai linistit:
- Eu n-am ce sa-ti fac; trebuie in douazeci si patru de ceasuri sa-mi raspunzi suma cuprinsa in ispasa, caci am porunca sa-ti pun bumbasir, doua ortale de slujitori. Ramane la domnia ta sa-ti alegi din doua una: ori sa platesti de bunavoie, sau prin sila.
- Dar bine, cucoane Dinule, ma lasi sarac pe drumuri.
- Nu voi sa stiu nimic despre aceasta. Platesti banii cu binele sau fac pitac la ispravnicie si-ti pun in spinare o suta de slujitori? Intelegi romaneste?
Grecul pleca capul in jos si, dupa ce se gandi catva timp, zise:
- Sa facem cum e bine, cucoane, ca e pacat de Dumnezeu sa ma dai pe mana zabetului.
Dinu, care voia sa ajunga la aceasta concluziune, privi pe grec cu un fel de mirare, apoi ii mai zise:
- Fie cum zici!
Ispasa se ridica la o suta de pungi de bani. Cat dai dintr-aceasta suma?
- Douazeci de pungi, cucoane.
- Este putin, foarte putin. Nu primesc.
- Fie treizeci, sa nu mai fie vorba.
- Mai jos de cincizeci, nu primesc nici o lascaie. Te multumesti, ori fac pitacul?
- Haide, fie!
raspunse grecul scotand din san o punga verde, lunga de doi coti si deznodand-o cu acea intristare ce simt amantii cand se despart de iubitele lor. Numara cele cincizeci pungi de bani in mahmudele, dodecari, funduci si rubiele; apoi, dupa ce saluta pe ciocoi, iesi din casa oftand si jurandu-se pe toti sfintii ca va scoate acei bani indoiti din pielea bietilor sateni.
A doua zi Paturica pleca din mosia Rasucita la celelalte mosii ale stapanului sau si, dupa ce facu pe la toate cate o cercetare de felul celei descrise mai sus, se intoarse in Bucuresti cu doua sute pungi de bani, pe care le puse deocamdata pe fundul sipetului, zicandu-si in sine cu o nespusa bucurie: "Doamne-ajuta!
Una la mana!
"