Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ciocoii vechi si noi - O scena dramatica de Nicolae FILIMON





Principele Caragea, vazand ca petitorii de domnie atatasera asupra-i ura regealurilor, instiintat iarasi din corespondentele ce tinea cu Tarigradul ca Alesandru voda Sutu era aproape sa ia domnia tarii, hotari a fugi in Europa, impreuna cu familia si comorile ce adunase din sudorile de sange ale nefericitilor romani. Temerea insa ce avea de a nu descoperi sultanul fuga sa si a trimite ostiri sa-l prinda il facea sa ascunda acest secret de toata lumea; si, ca sa amageasca si mai bine pe inamicii sai din tara, aduna Divanul in toate zilele si dezbatea proiecte de reforme, intocmai ca un domn suit pe tron de cateva zile. Cu toate acestea, conferintele secrete ce tinea cu consulul rusesc si austriacesc, neobisnuita activitate ce se urma in serviciul sau particular, iar mai cu seama desele intrari si iesiri din palat ale celor mai insemnati capitalisti ai orasului desteptara banuielile poporului care, desi vedea in toate acestea apropierea unui eveniment, dar neputand sa-l ghiceasca, se multumi a-l comenta fiecare dupa capacitatea si interesele sale. Astfel se afla starea lucrurilor cu cateva zile inaintea fugii lui Caragea. La 29 septembrie 1818 Caragea pofti la curte pe toti boierii si le vorbi cu multa gratie, iar dupa savarsirea ceremoniei sarutarii de mana se puse in butca sa de calatorie si pleca, fara sa spuie cuiva unde se duce si cand o sa se intoarca. Patru ore in urma acestui eveniment, pe toate zidurile Bucurestilor era lipit pitacul acesta: “Cu mila lui Dumnezeu, io Ioan George Caragea voievod i gospodar zemli vlahscoe , Dumneavoastra velitilor boieri ai Divanului domniei mele Cum veti primi acest pitac al domniei mele, sa va adunati la Mitropolie si sa faceti cunoscut tuturor boierilor hale si mazili ca eu am lasat scaunul domniei pentru scoposuri ce numai mie mi se cade a le sti; iar dupa aceea sa alcatuiti caimacamie si sa cautati trebile tarii cu osardie si dreptate; si pentru o mai buna paza a linistii locuito- rilor, sa faceti mehtup



, catre muhafizii serhaturilor dupa marginea Dunarii, ca sa va dea ajutorul trebuincios. Tolico, pisah, gospod s vami!
Leat 1818, luna septembrie, 29 L.P. George Caragea” Aceasta instiintare, ce da pe fata un secret politic care turmentase catva timp pe toti locuitorii Bucurestilor, fu citita cu mare lacomie; dar impresiunea ce produse ea fu deosebita; boierii care nu luasera slujbe in timpul acestui domn se bucurau, crezand ca succesorul lui se va purta mai bine cu dansii; favoritii isi smulgeau perii din cap de disperare, caci prin caderea protectorului lor pierdeau pentru totdeauna acele huzmeturi grase ce le inlesneau o viata de satrapi . Numai negutatorii si clasele muncitoare primira noutatea fugii lui Caragea cu indiferenta; si aveau dreptate, caci ei, ca victime seculare ale lacomiei domnilor fanarioti, se interesau foarte putin a sti daca asupritorul lor se numeste Caragea sau Sutu. Din toti locuitorii orasului Bucuresti numai doi indivizi impingeau simtamantul intristarii si al bucuriei pana la extremitate. Acestia erau postelnicul Andronache Tuzluc si Dinu Paturica. Cel dintai, dupa o viata de sultan ce traise atata timp, se destepta acum intr-o mizerie completa. Sarmanul om!
in viata lui semanata cu atatea placeri, nu cutezase niciodata a se gandi ca fericirea o sa-l paraseasca vreodata. Amici adevarati nu avea, caci in timpul trecutei sale fericiri intinsese mana si isi deschisese punga numai desfranatilor si lingusitorilor, iar pe oamenii cei onesti ii tratase cu asprime si dispret; incotro dar intorcea privirile, nu vedea decat visele sale cele de aur, ce indulcise atat de mult trecutul vietii sale, prefacute acum intr-o aspra mizerie, care-l strangea cu tarie in bratele ei cele topite de suferinte. O singura speranta ii mai ramasese, dar si aceea nu era decat o nalucire amagitoare. El isi aduse aminte de Duduca si de Paturica si zise in sine cu un zambet plin de melancolie: Dumnezeu m-a pedepsit in adevar pentru pacatele mele, dar nu m-a parasit cu totul. Pe Paturica l-am crescut in casa mea, l-am invatat carte si l-am procopsit. Pe Duduca am acoperit-o de daruiri si alte faceri de bine; ei dar se vor sili a ma face sa uit pierderea trecutei mele fericiri. In momentul insa, cand bietul fanariot cerca sa se console de marea sa pierdere prin aceste amagitoare iluziuni, usa camerei se deschise si intra un aprod al hatmaniei, care ii dete pitacul urmator: “Marea hatmanie Dumnealui postelnicului Andronache Starostea de negutatori, prin anafora de la 27 ale curgatoarei luni sept., face cunoscut acestei hatmanii, ca suma ce a prins din vanzarea mosiilor dumitale, si anume Plansurile si Chinuielile, nu ajunge ca sa plateasca intreaga suma ce esti dator lui Costea bogasierul si altor ipochimeni, cerere facand ca sa se vanda casa in care te afli locuind, ca prin tertipul acesta sa se despagubeasca toti datornicii. Ci dar hatmania te pofteste ca sa vii a sta in fata la Cochii vechi unde este a se face vanzarea spre a nu-ti ramanea cuvant de taga. Vel-hatman procit vel-pitar” 1818 sept., 30 Desi prin acest pitac se dadea cea mai din urma lovitura starii fanariotului, el insa il citi cu sange rece, apoi batu din palme ca sa vie sluga sa-l imbrace, dar nimeni nu se arata; batu de al doilea cu mai multa violenta si abia dupa trecerea de catva timp se infatisa inainte-i un randas de la bucatarie. La vederea acestui individ murdar, fanariotul se umplu de manie, apoi zise slugii cu un accent brusc:
— Cine te-a trimis aici, mojicule, si ce voiesti?
— Apoi, de, cucoane, auzii batand din palme si de, venii si eu, ca
— Dar unde este arnautul, jupaneasa, logofatul Dinu, ai? Unde sunt ei? De ce ai venit tu de la bucatarie sa-mi ineci pieptul cu mirosul tau de ceapa?
— Asa e, cucoane, ai dreptate, dar de, stii, ca omul, n-am venit eu de florile marului, o fi ceva la mijloc.
— Spune-mi curand, ce este?
— Apoi de, cucoane, ce sa fie? Iaca au fugit toate slugile din curte si am ramas numai eu singur-singurel
— Cum se poate una ca aceasta?
— Stiu si eu, cucoane?
— Dar bine, cum au fugit ei fara sa-si primeasca simbriile?
— E, e!
cucoane, dumneata sa traiesti, si le-au primit, ba inca mai cu asupra. Fanariotul, auzind aceste cuvinte, tresari ca un leu ranit fara veste; el isi aduse aminte de cele ce-i spusese Gheorghe, vataful sau de curte, despre Paturica si de vorbele celor doi condicari din teatru si ofta cu amar, dar era foarte tarziu; voind insa ca sa afle pana unde ajunsese lasitatea lui Paturica, se adresa iarasi catre sluga:
— Eu nu pricep numic din cate imi spui; esti beat?
— O fi s-asta, cucoane, dar eu spun adevarul.
— Dar bine, cine le-a platit simbria?
— Logofatul Dinu.
— Dar el n-are nici bani, nici porunca din parte-mi sa plateasca.
— Sa vezi, cucoane, cum merge siretenia: logofatul Dinu s-a sculat de la cantatul cocosilor si ne-a spus ca dumneata ai molfuzit; apoi ne-a intrebat ce simbrie avem sa primim si ne-a platit la toti, unora in bani gata, iar altora le-a dat lucruri de ale casei.
— Urmeaza pana la sfarsit, zise fanariotul tremurand de manie si disperare.
— Dupa ce a platit la toti, a scos armasarii si telegarii din grajd si, punandu-i la butca dumisale, ce era incarcata cu calabalacurile sale, s-a pus intr-insa si a iesit pe poarta; iar eu am ramas sa-mi strang mult-putin ce am si o sa ma duc si eu p-aci-ncolo.
— Destul, destul, iesi afara!
Sluga iesi; iar postelnicul se imbraca singur numaidecat si se duse la curtea domneasca sa intalneasca pe spatarul, ca sa se planga in contra hotiilor lui Paturica, dar si acolo il astepta o alta dezamagire. Obisnuit din timpul sau de marire ca toti sa-l salute si sa-l linguseasca, credea, in vanitatea sa, ca va fi tratat tot cu asemenea onor si dupa caderea lui Caragea; dar se amagea. Guarzii de la poarta domneasca, care altadata ii faceau temenea pana la pamant, acum nici ca voira a-l privi. Ajungand in anticamera caimacamiei, intalni mai multe grupe de boieri si amploiati, dar ei, in loc sa-l salute ca in trecut si sa-i faca acele lingusiri umilitoare, pusera capetele in jos si se prefacura ca nu-l vad. In fine, intra in odaia spatarului, facu o multime de temenele de tot felul si pline de cea mai mare injosire; dar spatarul, voind sa-si razbune asupra-i pentru insolentele ce savarsea cand se afla la putere, se prefacu ca nu-l vede si incepu a vorbi cu o alta persoana venita de mai nainte. Acest rece dispret al spatarului incurca in adevar pe fanariot, dar nu-l descuraja; el facu putin zgomot, ca sa atraga atentiunea marelui functionar, care, voind sa se desfaca de dansul mai curand, ii zise cu nepasare:
— Ce


te aduce la mine, arhon postelnice?
— O mare nenorocire, efendi-mu.
— Nenorocire!
Si chiar la dumneata, care esti cel mai mare prieten al norocului!
Asta nu e de crezut. Fanariotul simti toata greutatea acestor sarcasme, dar continua povestirea nenorocirilor sale.
— Da, arhon spatare, adauga el, o mare nenorocire, o talharie nemaiauzita.
— Si au cutezat talharii sa calce casa unui om ca dumneata? Curios lucru!
La aceste cuvinte fanariotul ingalbeni, caci intelese tot veninul satiric ce continea intr-insele, dar tacu. Spatarul, insa, vazand cat de mult lovise amorul propriu al bietului fanariot si voind a-i face pozitiunea mai suferita, zise:
— Ia spune-mi, boierule, cunosti pe hoti?
— Da, arhon spatare; este vataful meu de curte, pe care l-am scos din trente si l-am procopsit.
— Si cum se numeste el?
— Dinu Paturica.
— Cunosc un om cu numele acesta, dar el este sames la hatmanie.
— Acela este, nu te inseli.
— Ei bine, ce voiesti sa fac cu dansul?
— Sa-l bagi in puscarie; sa-i tai urechile nelegiuitului; sa-l pui in teapa!
zise fanariotul cu o agitatiune ce-l facuse sa-si piarda mintile.
— Asta este foarte lesne de facut pentru un om ca dumneata, dar nu si pentru mine.
— Dar de ce, arhonda?
— Pentru ca Dinu Paturica este boier cu caftan si se afla in huzmetul tarii.
— Vasazica, sa raman pagubas?
— Ba nu, boierule, dar trebuie sa luam lucrurile cu uzul subtire si, cand voi dovedi ca este adevarat ceea ce-mi spui, atunci il voi pedepsi dupa vina. Atat deocamdata, si lasa-ma, caci am treaba. Fanariotul iesi din odaie disperat de cruda ironie cu care fusese tratat de spatarul, si se duse sa pranzeasca la unul din amicii sai; iar dupa ce innopta, lua drumul ce ducea la chira Duduca, cu scop de a se consola prin gratioasele ei mangaieri de insemnatele pierderi ce suferise in asa scurt timp. Ajungand la poarta, batu de trei ori, dar nimeni nu veni sa-i deschida. Suparat de aceasta contrarietate, impinse cu tarie in poarta; ea insa de deschise foarte lesne. Intra inlauntru tulburat de o multime de cugetari triste; privi ferestrele casei, dar in locul luminei ce altadata ii incanta vederile, de asta data nu vazu decat un intuneric foarte gros. Trebuie sa fie si aici o taina, zise el in sine, indreptandu-se catre locuinta Duducai; dar in loc sa fie primit de dansa dupa obicei, ii iesi inainte o tiganca batrana tinand un sfesnic in mana.
— Unde este cucoana Duduca, bre? intreba fanariotul cu manie si impacienta.
— S-a mutat d-aicea, cuconasule.
— Cand si unde s-a mutat? Spune, cioara, degrab, ca te omor!

— Spui, cuconasule, manca-te-as.
— Spune curand!

— Astazi a venit boieru Dinu si a vorbit ca vreun ceas cu dumneaei, apoi s-a dus si dupa catva timp ne-am pomenit cu vataful de arabagii ca vine cu sase care si, incarcand tot din casa, a luat drumul spre Sfantul Nicolae din Tiganie.
— Adevarat este ceea ce-mi spui?
— Foarte adevarat, cuconasule.
— Dar Duduca ce s-a facut dupa plecarea carelor?
— A mai sezut pana a venit coconu Dinu cu butca dumitale si a plecat cu dumnealui.
— Ei bine, n-ai putut si tu s-o-ntrebi unde se duce?
— Am intrebat-o, cucoane!

— Si ce ti-a raspuns?
— Mi-a spus ca se duce sa se cunune cu coconu Dinu.
— Cand?
— Astazi!

— Unde?
— Nu stiu!

— Spune, cioara, nu tagadui, ca-ti rasucesc gatul!

— Nu ma lua iute, coconasule, ca ma zapacesc.
— Spune-mi curand.
— La biserica Lucaci.
— La ce ceas?
— La douasprezece din noapte, dar sa nu-i spui, cucoane, ca-mi pune coarnele. Fanariotul privi orologiul si, vazand ca se apropia ora cununiei, iesi pe poarta si alerga cat putu ca sa intampine raul. Cand ajunse la biserica Lucaci, ceremonia cununiilor era pe la temeiul ei, sau pe la “Isaia dantuieste”, dupa cum zice proverbul. El intra in biserica numai in anteriu si in fermenea, caci giubeaua si-o scosese din cauza marii calduri. Fata sa, de fel bruna, devenise intocmai ca a unui faur de fier din cauza prafului ce se pusese pe dansa in grozava alergare; ochii sai, altadata negri si incadrati cu un alb perfect, acum erau rosii ca sangele si exprimau ferocia tigrului iritat pana la cel mai inalt grad. Cum intra in biserica, se repezi cu fuire asupra lui Paturica si a Duducai, care, vazandu-l atat de mult iritat si gata a-i sugruma cu mainile sale cele robuste, intrara in altar si se pusera sub apararea inviolabila a religiunii.
— A!
a!
talharilor, zise el. V-ati ascuns in altar, ca sa scapati de furia mea; dar stiti voi, netrebnicilor, ca sunt in stare sa va hrapesc chiar din bratele lui Hristos, sau din ghearele Satanei, ca sa-mi sting focul razbunarii in sangele vostru cel marsav?!
Si, deodata cu vorba, se repezi spre altar ca sa sfasie victimele sale.
— Opreste-te, boierule!
strigara cu uimire preotii, oprindu-i intrarea in altar.
— Dati-mi pe nelegiuitii care mi-au mancat starea si si-au batut joc de cinstea mea; dati-mi-i, va zic, caci in starea de apelpisie in care ma aflu, dau foc bisericii de se duce pomina. Si voi veti da seama inaintea lui Dumnezeu.
— Dar bine, boierule, ce rau ti-au facut acesti oameni? spune sa stim si noi!

— Ce rau mi-au facut, ziceti voi? Ei bine, ascultati si veti afla: El se numeste Dinu Paturica si e fecior de opincar. Eu l-am luat de mic copil in casa mea; l-am crescut si l-am procopsit, iar el drept multumire si rasplatire, mi-a mancat starea si m-a lasat in sapa de lemn. Pe dansa am luat-o de asemenea in casa mea, am acoperit-o cu diamanticale, saluri si matasarii ca pe o domnita; dar ea, nemernica, s-a unit cu acel talhar si, tocmai acum cand imi pusesem toata nadejdea intr-insii, ei mi-au luat tot din casa si m-au parasit. Acum dar, cand cunoasteti nelegiuirea lor, dati-mi-i, sau intru cu sila, trecand peste trupurile voastre. O lupta grozava se atata intre disperatul fanariot si preoti. Aceasta lupta dura numai cateva minute, caci fanariotul, slabit moraliceste si fiziceste din cauza moliciunii si a bauturilor ce-i dadea sa bea vicleana Duduca, nu putu sa reziste mult timp unei teribile crize morale; el dar ridica ochii catre cer si zise: “Dumnezeule!
m-ai pedepsit de ajuns pentru pacatele mele, nu ma lasa nerazbunat!
” Apoi cazu jos, fara simtire, de unde nu se ridica decat ca sa duca inainte o viata mizerabila. El era lovit de dambla si-si pierduse mintile. Putin in urma acestei scene, Paturica si Duduca traversau ulita Baltaretului ca sa se duca acasa la dansii unde-i astepta cina si celelalte veselii nuntiale.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.