Unul dintre regii Ispaniei, ridicandu-se la demnitatea de imparat al Sacrului imperiu , nu mai putea sarmanul om nici sa manance, nici sa doarma in pace din pricina poetilor, care il zdrobisera sub povara odelor si a sonetelor ce neincetat ii prezentau; caci, sa nu fie cu suparare, aceasta tagma de literati pe care Platon a dat-o afara din republica sa de la inceputul lumii si pana in ziua de astazi a fost cam lingusitoare si vanitoasa.
Intr-o zi nefericitul imparat se plimba prin frumoasele gradini ale Escurialului , preocupat de grijile imperiului; dar tocmai cand se pregatea, bietul crestin, sa multumeasca lui Dumnezeu ca l-a scapat cel putin de poeti, deodata se infatisa inainte-i un individ uscat ca un schelet si cu mustatile si sabia mai mari decat ale vestitului Cid .
Nu trebui multa pricepere imparatului spre a cunoaste cu cine are a face, caci schimonositul individ purta vesmantul de licentiat in litere, fericire ce sarmanii regi din zilele noastre nu o mai au.
Complimentele cele ridicole si retorica cea afectata cu care poetul nostru citi compozitiunea sa adusera ilaritatea pe fata imparatului si-i dete curajul sa asculte peste cinci sute de hexametri latini, furati negresit din poetii cezarilor.
Dupa ce poetul se ridica de la pamant plin de praf, caci isi citi oda in genunchi, numai ca sa arate ca poetii nu sunt deloc lingusitori, stranse pergamentul si il dete imparatului zicandu-i:
"Sire!
primeste aceasta poema care cutez a va incredinta ca este iesita din propria mea inteligenta."
Regele atinti ochii asupra poetului si, vazand vesmintele lui cele sfasiate si unsuroase, scoase o punga plina cu pistoli de aur si, punand-o in mana literatului, zise cu un zambet comic: "Primeste, domnule licentiat, aceasta punga si afla de la mine ca tot este vechi in lumea aceasta".
Ne serviram de aceasta mica istorioara, ca sa aratam lectorilor nostri ca avertismentele nu sunt o inventiune a guvernelor constitutionale, ci, din contra, ele sunt veni
te pe pamant mai deodata cu omul.
Sa deschidem cartile religiunilor antice si vom vedea pe stapanitorul cerului trimitand la avertismente si expediindu-le la adresa lor cu mai multa iuteala decat registratorii de la Ministerul Dinlauntru. Printr-unul vesteste pe primul om sa iasa din paradis, caci mancase din pomul inteligentei in contra avertismentului ce i se daduse. Prin altul vesteste pe patriarhul Orfeu sau Lot sa iasa din Sodoma, caci voia s-o arza, pentru ca locuitorii ei nu numai ca nu voisera sa ia in consideratiune avertismentele ce le trimitea, dar cercasera a dezonora pe ingerii ce le aduceau acele avertismente. Printr-un al treilea avertisment stapanul universului vesteste pe Deucalion sau Noe ca o sa inece pamantul si ii ordona sa faca o corabie de trei sute de coti in lungime si de cincizeci in latime, in care sa intre el, impreuna cu familia sa cea foarte numeroasa, luand cu dansul cate sapte perechi din vietuitoarele cele curate si cate doua din cele necurate, spre a servi la crearea unei lumi noi, fara sa le pese cat de putin autorilor cosmogoniei, de Buffon, Lineu si Cuvier, care ne arata peste o suta treizeci de mii de patrupede, pasari, insecte si reptile, pentru a caror conservare, in numar indoit si inseptit, s-ar cere negresit o flotila compusa din cateva corabii de linie si fregate.
Pogorandu-ne din cer pe pamant, gasim ca avertismentele au jucat si joaca un mare rol in trebile omenirii. Astfel dar, sultan Mahmud, marele stapanitor al celor credinciosi si necredinciosi, aflase din oarecare avertismente secrete ca principele Caragea se apucase la batranete sa invete muzica vocala si ca-i placea foarte mult sa cante:
j&hibar;loi mu shmpatriĘtai
si
deĐte, paµdeV tĘn EllŐnwn ,
vestitele peane ale Eteriei grecesti, si fiindca aceste cantece incepuse a supara inaltele urechi ale marelui senior, excita dorinta de a avea cu orice pret capul muzicianului domnitor; cat despre corp nu facea nici o dificultate; putea sa ramaie in Bucuresti sau oriunde ar fi dorit principele.
Spre acest sfarsit, dar, se incepu mai intai o corespondenta intre sultanul si principele si alta intre acest din urma cu amicii sai din Constantinopole. Vazand insa turcul ca nu iese la socoteala cu avertismentele, incepu, dupa obiceiul turcesc din acei timpi, a trimite la capugii, peschegii si imbrohori imparatesti ca sa-i ceara capul.
Printul, insa, avea un cap foarte frumos si o barba atat de poetic a si delicioasa, incat cel mai sfant dintre toti sfintii patriarhi si-ar fi dat fericirea raiului numai ca sa o poata purta cateva zile lipita de falcile sale cele prea sfintite. Nu-i venea dar neted bietului Caragea sa trimita capul sultanului si, ca sa scape de suparari, facea nevazuti pe toti trimisii imparatesti, strangand tot intr-un timp avutii insemnate, ca sa o ia la sanatoasa cand ii va veni bine.
Aceste simptome ce prevesteau o mare criza politica nu ramasera mult timp ascunse mintii cei agere a postelnicului Andronache si a lui Paturica. De aceea amandoi se sileau a strange bani cu orice pret, ca sa poata lupta in contra nenorocirilor ce puteau sa-i ajunga prin caderea protectorului lor.
In timp dar de cateva luni, iscusitul Paturica facu o multime de ispravnici si judecatori, schimba cativa egumeni, starui sa nu se departeze din functiune un episcop ce abuzase foarte mult de datoriile sale, fara a mai numi zapcilacurile, polco
vniciile de potera si capitaniile de judet, care ii detera si ele un castig bunicel.
Sa nu pierdem din vedere ca doua parti din aceste hrapiri le lua Paturica si numai a treia parte o da fanariotului, din care mai lua si un bun bacsis, insotit de cativa aferim si bravo.
Trecuse un an de zile de cand Paturica devenise confident al stapanului sau si prin istetimea si insinuirile sale realizase o stare bunicica, pe care o avea trecuta intr-un catastif de care nu se despartea niciodata.
Intr-o seara el se afla singur in odaia sa si se plimba cu pasi rari, invartind pe degete niste matanii de chihlimbar, ca sa goneasca multimea gandurilor ce-l preocupau. Fata lui palida si amenintatoare lasa sa se vada suferinta morala de care sunt chinuiti toti aceia ce se imbogatesc prin fapte rusinoase.
In fine el se opri in loc si, dupa ce se mai gandi putin, zise: "Este cu neputinta!
Costea Chioru, desi este cel mai marsav si mai calpuzan dintre toti grecii din Tara Romaneasca, dar ce-mi pasa!
el nu va putea sa-mi manance mosia, caci am inscrisul lui care da pe fata ca mosia postelnicului pe care a cumparat-o de la sultan-mezat este a mea si el nu este decat un vechil pus din parte-mi, ca sa nu zica lumea ca cumpar mosiile stapanului meu cu bani furati de la dansul. Sa vedem acum la ce suma se ridica micul meu capitalas. Sa punem mai intai mosia Rasucita, care pana astazi a fost a preaiubitului meu stapan, iar de maine-ncolo va fi a preasupusei sale slugi; al doilea, am o suta pungi de galbeni la baron Sachelarie si alti atatia la caminarul Polizache, cu dobanda cinci la punga; al treilea, am doua vii in Valea Calugareasca. Toate aceste aduc pe an un venit de lei saizeci de mii. Bravo, Dinule!
Bravo, baiete!
Asa este, in adevar, dar sunt o sluga, o sluga boiereasca, meseria cea mai umilitoare din toate meseriile tarii. Tot omul este stapan pe vointa si pe gusturile sale: plugarul, dupa ce asuda toata ziua lucrand pamantul, seara se-ntoarce la umilita lui coliba cantand si gaseste langa femeia si copiii sai rasplatirea ostenelilor sale; negutatorul, multumit de micul sau castig, cum apune soarele isi inchide pravalia si, dandu-se cu incredere in bratele desfatarii, este fericit; numai noi, ciocoii de prin curtile boieresti, suntem ursiti la cea mai aspra robie. Noi nu traim decat ca sa ducem inainte (sa perpetuam) blestemul lui Cain, ucigatorul de frate, tremurand la glasul stapanilor nostri, precum tremura el cand auzea glasul lui Dumnezeu strigandu-i: «Caine, ce ai facut pe fratele tau?» De ce folos ne sunt noua mancarile cele bune, cand nu le putem gusta in liniste? Ce pretuieste o casa bine incalzita si un pat moale si frumos, cand noi dormim pe picioare ca pelicanii sau cu ochii deschisi ca iepurii, spre a fi gata la poruncile stapanilor nostri in orice ceas al noptii?!
Dar asta viata plina de chinuri va inceta o data!
Mosia cea mare a grecului am inghitit-o si nu m-am inecat. Viile din Valea Calugareasc a i le-am hrapit fara cea mai mica greutate; au ramas acum cele doua mosii din Buzau si casele; bun e Dumnezeu si pentru dansele si atunci voi lasa pe fanariot cu punga mai usurica decat a unui nefer de spatarie si cu sufletul incarcat cu blestemele saracilor, din ale caror sudori si-a strans acele bogatii."
Dupa ce Paturica termina aceasta filozofie ciocoiasca, scrise un ravas si il trimise la Costea Chiorul.