Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ciocoii vechi si noi - Ce n-aduce anul, aduce ceasul de Nicolae FILIMON





Stim cat de rau fu rasplatit Gheorghe, vataful de curte al lui Andronache Tuzluc, pentru ca se ridicase cu devotamentul pana a-si compromite pozitiunea spre a scapa pe stapanul sau de prapastia in care-l tarau Dinu Paturica si chera Duduca. In urma gonirii sale, sta nenorocitul june si se gandea prin ce mijloace sa-si dobandeasca hrana sa si pe-a batranei sale mume. A mai intra vataf la vreo casa mare ii era cu neputinta, caci firea-l facuse onest si nu putea sa sufere talhariile slugilor. O singura speranta ii mai ramasese. El cunostea bine limba elineasca, scria foarte frumos romaneste, mai stia si ceva din legile si datinile tarii; hotari dar a se da la breasla condeiului si, fiindca nu cunostea pe nimeni, se facu jalbar. Aceasta cariera, desi nu-i aducea un venit cu care sa-si intampine toate necesitatile vietii, el insa era multumit de dansa, caci il scutea de umilire si il facea stapan pe vointa sa. Intr-o zi, pe cand se afla sezand pe scaun la usa vistieriei, asteptand sa-i vie ceva de lucru, deodata se apropie de dansul un boier batran si cu fata foarte dulce, care, privindu-l cu o bunatate ce era un dar firesc al interlocutorului sau, il intreba cu un interes invederat:
— Tinere logofetel, ia spune-mi, cum iti merg trebusoarele?
— Nici bine, nici rau, boierule, raspunse junele sculandu-se cu graba si dand scaunul batranului.
— Vasazica, painea de toate zilele si nimic mai mult.
— Cam asa, boierule!

— Dar bine, cum de nu te-ai alaturat pe langa vreo casa boiereasca, ca sa te procopsesti? La aceste vorbe junele lasa sa iasa din pieptul sau un suspin care facu multa intiparire boierului.
— Oftezi, fatul meu; spune-mi, ce ai? Gheorghe ridica ochii in sus si, intalnind pe ai batranului plini de blandete, lua curajul si zise:
— Mi-ai zis, milostive boierule, ca de ce nu intru in vreo curte de boier ca sa ma procopsesc; dar mai deunazi am iestit dintr-o curte boiereasca in care am slujit cinci ani de zi



le si in loc de procopseala m-a dat pe poarta afara cu urgie!

— Si cine este acel nemilostiv si fara omenie boier?
— Este postelnicul Andronache Tuzluc, cel mai de aproape al lui voda Caragea. La numele acesta fruntea batranului boier lua o expresiune de nemultumire; dar cu toate acestea el mai in urma adauga:
— Se vede ca nu-l ascultai ca, de!
voi, tinerii, sunteti cu mintile cam zburatoare.
— L-am iubit, boierule, ca pe un parinte si m-am supus lui ca lui Dumnezeu!

— Ei bine, pentru ce dar te-a gonit cu atata asprime?
— Pentru ca am voit sa-l scap de la pierdere!

— Si din ce primejdie voiai sa-l scapi?
— Voiam sa-i scap averea din ghearele unor talhari care il insala, il saracesc si il necinstesc!

— Ia spune-mi, cum te cheama?
— Ma numesc Gheorghe, boierule!

— Asculta-ma, Gheorghita, zise boierul privindu-l cu mai mult interes voiesti sa intri in slujba mea?
— Mai intai sa binevoiti a-mi spune cine sunteti si voi vedea.
— Eu, fatul meu, sunt banul C si fii pe pace ca nu te voi rasplati ca postelnicul!

— Primesc cu toata inima, milostivul meu stapan!

— Eu nu te voi intrebuinta in slujba de vataf, ci te voi numi gramatic al meu, caci imi trebuie un asemenea slujbas si nu stiu de ce mi s-a parut mie ca vei fi bun si vrednic.
— Bunatatea ce arati catre mine ma face sa-mi pierd mintile. Pronia cereasca v-a impins sa-mi intindeti mana de ajutor, raspunse tanarul cu ochii plini de lacrimi de recunostinta si luand cu infocare si respect mana batranului boier spre a o saruta.
— Sa lasam acestea la o parte; ia arata-mi sa-ti vad condeiul . Gheorghe lua o coala de hartie si se puse a scrie acea scrisoare complicata care, prin trasaturi fine si rotunjite, superpunea in doua si trei caturi diferitele litere ale unui cuvant, incat ochiul trebuia sa fie deprins spre a descifra acel tainic si maiestret dedal.
— Foarte bine, aferim!
Acum pune-ti calimarile la brau si vino dupa mine!
Ei iesira impreuna din palatul vistieriei si se dusera la casa banului. Nu era aceasta intaia data cand bunul boier si mai toti boierii romani luau in curtile lor tineri fara protectie si le inlesneau mijloacele de a-si face, prin munca si meritele lor, o cariera in lumea aceea unde favoarea si banii faceau totul. Doua luni fura de ajuns lui Gheorghe ca sa-si arate capacitatea si onestitatea sa, iar banului ca sa pretuiasca aceste rare si nestemate calitati. Aceasta se dovedi mai ales intr-o zi cand b anul chema pe Gheorghe si-i zise: “Arhon gramatice, ia acest pitac domnesc si te du de-l da in mana lui vel-vistier!
” Gheorghe se duse la vistierie si dete pitacul in mana vistierului; dar cat de mare ii fu mirarea lui cand auzi pe vistier zicandu-i ca este oranduit sames la casa lefilor si recomandandu-l amploiatilor de fata cu cele mai laudaroase cuvinte. El facu metanie pana la pamant si saruta mana vistierului; apoi, intorcandu-se la banul, ii facu si lui cuvenitele multumiri si se aseza in slujba. Ocupatiunea lui cea mai mare era de a ingriji ca serviciul ce i se incredintase sa-l indeplineasca cu constiinta si sa-l imbunatateasca pe cat iertau legile de pe atunci; dar aceasta ocupatiune nu-l impiedica de a-si implini cu exactitate datoriile de serviciu si de recunostinta catre banul C, protectorul sau. Osebit de aceste calitati, el era respectuos catre cei mai mari decat dansul, fara a-i lingusi; iara catre cei mai mici, bun si amabil, fara a intrebuinta acea popularitate triviala care in zilele noastre deprinde pe atati oameni slabi de minte a fi impertinenti, sub cuvant ca sunt independenti. Nu trecu mult si aceste daruri firesti, acest zel la serviciu ale tanarului sames ajunsera pana la auzul domnitorului, care, voind a se arata ca protege meritul si virtutea domnitorii au cateodata asemenea slabiciuni!
onora pe Gheorghe cu rangul de medelnicer, pe care mai in urma il schimba treptat pana la cel de serdar; astfel dar junele functionar realiza in scurt timp o fortuna pe care o invidiau chiar feciorii de boieri. Toti amicii binelui se bucurau de progresele ce el facea; banul C, insa, impingea bucuria pana la un fel de pasiune. Conversatiile ce tinea cu prietenii sai mai totdeauna aveau de subiect meritele ce din zi in zi dobandea Gheorghe prin activitatea cu care isi servea tara sa. Casa si masa banului erau puse la dispozitiunea protejatului sau, care, spre a-si arata marea sa recunostinta catre batranul boier, il iubea si se supunea lui pana la sacrificiu. Aceste onori, ce pe toata ziua se repetau in casa banului, nu ramasera neobservate de juna Maria. Ea incepu sa se ocupe cu nevinovatie de omul acela despre care se ziceau atatea lucruri bune si frumoase; si atentiunea ce dete favoritului tatane-sau o facu curand sa descopere intr-insul tot ce poate sa insufle simtiri dulci si atragatoate. Bunatatea inimii sale se vedea scrisa pe figura-i franca si placuta; blandetea ochilor sai facu adeseori pe juna fecioara sa se tulbure, iar junele nu putu ramane nesimtitor la aceste semne ale unui amor nascand. Dar atunci pacea isi lua zborul din inima Mariei si din a lui Gheorghe; mica familiaritate ce se formase intre dansii din relatiunile casnice incepu sa dispara; ei evitau intalnirile, dar cand intamplarea ii punea pe unul in fata celuilalt, o confuzie neinteleasa ii domina pe amandoi, incat nu stiau ce sa faca si cum sa iasa din acea situatiune nedumerita. Multe nopti trecura fara ca somnul sa poata inchide ochii junei copile; cat despre Gheorghe, lucrul mergea mai bine, caci el, desi o iubea cu focul primului amor, dar ocupatiile lui cele multe si variate il faceau sa uite cateva ore din zi suferintele pasiunii sale celei fara speranta; pe data insa ce se apropia de locuinta banului, inima lui incepea sa simta chinurile arzatoare ale unui amor care devenea cu atat mai puternic, cu cat el prezenta mai putine probabilitati de un rezultat fericit. Locul de predilectiune al lui Gheorghe era chioscul din gradina; intr-insul isi tinea el cartile de citit si hartiile sale. Pe data ce se scula de la masa si isi termina datoriile sale catre banul, se suia in chiosc si ramanea acolo meditand asupra tristei sale pozitiuni. De multe ori focul amorului il aducea pana la nesocotitul proiect de a fura pe juna Maria si a se ascunde cu dansa in vreo parte mai putin cunoscuta a tarii. Dar aceste rataciri copilaresti dispareau inaintea simtului de onoare si datorie. “Ei bine zicea el sa fac aceasta fapta osandita de bunele obiceiuri; dar ce va zice lumea cand va afla ca un om gonit de nenorocire a fost ajutat si capatuit de un boier cu inima milostiva, iar el, drept multumire, i-a patat perii cei albi si l-a omorat fara vreme? Nu!
Nu voi savarsi aceasta nelegiuire!
Voi fugi cat se va putea mai mult de intalnirile mele cu Maria si, daca nu voi putea sa sugrum in mine aceasta patima, voi parasi casa facatorului meu de bine si ma voi duce unde ma va indemna Dumnezeu” Maria, patrunsa de nevinovata sa iubire, simtea o mare placere a urmari pe Gheorghe cu ochii si cu imaginatia ei; dupa ce el pleca la vistierie, ea se suia in chiosc si privea cu mare interes locul unde sedea el, cartile pe care citea si in fine orice obiect pe care il atingea el. Intr-o zi, pe cand se afla ea in chiosc cu femeile sale, o mica suflare de vant risipi vreo cateva hartii de ale lui Gheorghe. Maria se repezi sa le adune, dar mana ei se opri fara voie pe o hartie de Venetia, cu marginile poleite, pe care erau scrise versurile acestea: Sus, pe cer, sunt multe stele; Campu-i plin de floricele; Dar nici una dintre ele Nu-i ca chipul puicii mele!
Maria, citindu-le, se simti transportata de bucurie si, strangand hartia, o baga in buzunarul fermenelii. Dupa cateva ore, ramanand singura, ea reciti de mai multe ori acele versuri si isi plasmui o multime de inchipuiri frumoase,


a caror concluziune fu convingerea temeinica ca versurile erau scrise pentru dansa si ca Gheorghe o iubeste. Singura idee ce o tulbura era ca nu se credea asa de frumoasa precum o descrisese Gheorghe in versurile sale. Modestia ei nu-i permitea sa creada ca este mai frumoasa decat stelele cerului si florile pamantului; cu toate acestea, amorul propriu si cochetaria, aceste vicii ce le poseda pana la un oarecare grad chiar femeile cele mai oneste, facu pe noua noastra Ero sa-si indrepteze pasii catre oglinda, unde, dupa ce schimba de mai multe ori vesmintele si se privi intr-insa zambind si gesticuland, se retrase plina de speranta ca poate fi iubita de frumosul ei Leandru. Banul, preocupat de grijile casei si de neputinta batranetilor, ramase mult timp in nestiinta despre nasterea si cresterea cea repede a acestui amor. Dar stangacia inamoratilor si mai cu seama intristarea ce se vedea pe fata Mariei, cand lipsea Gheorghe de langa dansa, desteptara oarecum banuielile batranului. El, insa, ca om intelept ce era, ramase in oarecare asteptare pana ce timpul si imprejurarile ii vor dicta masurile ce urma sa ia si se ingriji numai de a chema pe o femeie batrana, credincioasa a casei, si a-i ordona ca sa privegheze pe fata de aproape. Pe cat timp amorul acestor juni ramase in periodul suspinelor, al privirilor melancolice, al nalucirilor fantastice si al viselor de aur nerealizabile, ei putura sa-l ascunda de privirile oamenilor; dar toti stim ca aceasta pasiune este teribila; este tocmai ca un vulcan, in a carui inima geme un balaur de foc si de vapaie, care se lupta neincetat cu stancile ce-l acopera si care, spargandu-le, se revarsa cu flacari si cu unde mistuitoare peste tot ce-l impresoara. Era o zi frumoasa de toamna. Banul, impreuna cu Gheorghe, se dusera la biserica. Maria, dupa ce isi facu rugaciunile diminetii, intra in gradina ca sa se plimbe cu doua din femeile sale. Fata ei era palita ca a unei flori batuta de vantul iernii. Ochii ei cei negri si plini de viata altadata erau acum stinsi de veghere si de lacrimi. Ea strabatea aleea cufundata in visurile inimii si cateodata se oprea in loc si privea grupele de iasomie si vitele ce se incolaceau pe arbori, formand figuri fantastice si gratioase. Femeile, observand starea in care se afla copila si nevoind sa-i tulbure gandurile, ramasera mai in urma si schimbara intre dansele vorbele urmatoare:
— Ai, ce zici tu, Stanco? Mie mi se pare ca cuconita are zmeu. Nu vezi tu ca slabeste din zi in zi? A ajuns ca o scandura.
— Ce spui tu, fa nebuno? Nu are nici zmeu, nici lipitura.
— Ce are dar?
— I-a cazut dragostea pe gramaticul cuconului. Asta e totul.
— Ce spui tu, fa? Pe cuconul Gheorghe? Da stie sa aleaga Nu e proasta fetita.
— Asa e, precum zici; dar sa vedem, boierul o s-o dea dupa dansul?
— Da de ce sa n-o dea? Ce are cuconu Gheorghe? Nu e frumos? Nu e procopsit? Auzi acolo!
Conversatia lor se intrerupse prin venirea banului de la biserica. Maria, cum vazu pe tata-sau intrand in gradina, isi compuse oarecum fizionomia si ii saruta mana cu respect; dupa aceea ea dete ordin sa aduca cafeaua si dulceata in chiosc. In timpul acesta batranul suia cu gravitate scarile chioscului, urmat de Gheorghe si de serdarul D, amicul sau de casa. Femeile adusera tavile cu dulceata si cafea, si detera tuturor, incepand de la banul; apoi se dusera ca sa dea loc ciubucciilor sa-si faca si ei marafetul lor. Cat tinu aceasta ceremonie, Gheorghe si Maria isi aruncau din timp in timp cate o cautatura de amor cu asa de putina ingrijire, incat banul baga de seama si se convinse de fatalul adevar pe care mult timp il crezuse mai mult o himera a sa si, ca sa nu surprinda cineva tulburarea ce-i pricinuise acea descoperire, el parasi chioscul, urmat de serdarul D si de fie-sa. Gheorghe intelese totul si ingalbeni ca ceara. Pus acum in lupta cu amorul si datoria, el cauta termenul de mijloc, ca sa iasa din aceasta teribila pozitiune; a mai ramanea in casa facatorului sau de bine ii era cu neputinta, caci peste putin ar fi devenit ingrat; a o parasi era pentru dansul o lovire fatala, caci nu ar mai fi putut sa vada pe Maria, soarele vietii sale, si ar fi zdrobit toate sperantele unui viitor splendid ce abia se deschisese inainte-i. Nefericitul june se lupta mult timp cu ideile acestea; dar, in sfarsit, se hotari a face sacrificiul cerut de onoare si de recunostinta. Lua hartie si condei si scrise banului aceasta scrisoare: “Blagorodnice si de bun neam al meu stapan si binefacator!
Cand vei citi aceasta umilita scrisoare, vei sti ca prea plecata domniei tale sluga a parasit curtea domniei tale, ca sa nu plateasca cu rau facerile de bine ce ai revarsat asupra-i. Milostive Stapane, sunt in aceasta lume desarta nenorociri care doboara pe omul cel mai tare. Intr-o nenorocire ca aceasta am cazut si eu, nemernicul, si ca sa nu ajung a manca cu nevrednicie painea domniei tale, iata ma departez curat si nepatat de nici o nelegiuire. Singura rugaciune ce cutez a-ti face este sa nu blestemi pomenirea mea, caci sunt nevinovat. Preaplecata si umilita sluga a domniei tale Gheorghe sardarul” Dupa ce stranse si pecetlui srisoarea, chema pe un fecior de-i aduse o caruta, pe care o opri la portita din dos a gradinii, ca sa nu afle nimeni ceea ce voia sa faca; isi cara apoi bagajul si, pana a nu parasi casa banului, dete scrisoarea in mana slugii, zicandu-i: Cand ma va chema boierul, sa-i dai aceasta scrisoare. Gheorghe iesi din curtea banului cuprins de intristare, iar cand ajunse la o mica distanta, privi inapoi si, zarind chioscul acela unde petrecuse cele mai frumoase zile ale vietii sale, ochii lui se umplura de lacrimi Sa venim iarasi la banul. Nefericitul batran, trasnit ca de fulger de neasteptata si fatala incredintare ce dobandise, se inchise in camera sa, unde petrecu toata ziua, fara sa ia nimic spre restabilirea sanatatii sale ruinata de suferinte. Catre seara el intra in gradina cu scop de a chema pe Gheorghe si a-l dojeni pentru marea lui cutezare. Nerabdator de a afla pana le ce grad se ridica nenorocirea sa, porunci sa-i cheme numaidecat pe ingratul. Cat de mare fu insa mirarea lui, cand ii spuse sluga ca Gheorghe a parasit curtea, lasandu-i o scrisoare. Lua scrisoarea, o citi de mai multe ori si apoi, ridicand ochii catre cer, zise cu entuziasm: “Ce suflet ingeresc, ce suflet mare, Dumnezeule !
Dar, cu toate acestea, ce pot face la o asemenea intamplare? Fata il iubeste; el o iubeste pe dansa; nu-mi ramane alta de facut decat sa chem preotul sa-i cunune Dar bine!
Ce o sa zica boierimea cea mare a tarii? Baiatul e intelept, e procopsit, are inima buna, dar este iesit din prostime; lumea o sa afle aceasta si o sa ma faca de rasul grecilor lui Caragea; pare ca aud de acum pe cei clevetitori zicand: «Ama cap si la banul!
Mai deunazi nu voi sa dea pe fie-sa dupa postelnicul Andronache, boier simandicos si om al lui Caragea, si acum o da slugii acelui boier!
» Cum voi astupa eu gura lumii, pe care numai negrul pamant o astupa? Dar nu!
Ce-mi pasa!
Voi da pe fie-mea lui Gheorghe si, cand ma va intreba cineva, ii voi raspunde: Gheorghe e om cinstit si drept si boieria lui nu i-a dat-o nici averile castigate din asuprirea saracilor, nici lingusirea!
Noi n-avem boieri de mostenire ca alte neamuri straine de prin Europa. Letopisetele noastre si arhondologia ne arata curat ca Stefan voda, Mihai voda si alti domni moldoveni si romani au boierit pe campul de bataie pe mai multi opincari cu inima de boier; de ce dar sa nu dau pe fie-mea lui Gheorghe, care si-a castigat mica lui boierie prin munca si istetiunea mintii sale?” Banul, luat de vartejul acestor idei liberale si umanitare, trimise sa cheme pe Gheorghe; dar el plecase cu doua ore mai nainte la Moldova, unde credea ca va gasi, de nu alinare a durerilor ce-l consumau, cel putin un refugiu in contra relei ispite.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.