Romania, aceasta tara manoasa si impodobita de natura cu toate darurile, a fost ursita de soarta sa sufere toate relele fizice si morale: cutremurele de pamant, inundarile raurilor, epidemiile omoratoare, incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioti; toate aceste flagele pustiitoare pareau create de fatalitate numai ca sa nimiceasc a aceasta nenorocita tara. Dar ea a rezistat cu barbatie la toate loviturile si a mers pe calea insemnata ei de provedinta, purtand pe umeri crucea martirului ca mantuitorul lumii.
Au fost in adevar timpi cand suferintele zdrobise curajul romanilor. Inamicii nostri, crezand ca luxul si moliciunea introduse de dansii au stins in inima poporului roman simtamantul de nationalitate si libertate, saltau de bucurie; dar se amageau, caci romanul se destepta tocmai la timp si cu armele in mana le proba ca este inca viu si gata a se lupta pentru drepturile sale.
Revolutiunea de la 1821, ce este ea oare daca nu vocea disperarii ridicata contra apasarii? Oare nu arata ea de ajuns pe un popor viu si hotarat a muri sau a trai pentru libertate?
Dar sa ne oprim aci si sa aratam lectorilor nostri pozitiunea tarii inainte si dupa izbucnirea acestei revolutiuni sociale.
Desele navaliri ale ostirilor lui Pazvantoglu si ale altor pasi razvratiti in contra imparatiei turcesti spaimantase atat de mult pe locuitorii tarii, incat ii facuse sa devina un popor aproape nomad, gata in tot momentul a-si parasi locuinta si rodul ostenelilor sale, ca sa-si scape viata in crapaturile muntilor sau peste hotarele tarii, unde nu putea sa-i ajunga iataganul manafului si lacomia de bani a fanariotului.
Rezbelul ruso-turcesc, inceput la 1806 si terminat la 1812, slei tara si pe locuitorii ei atat de mult, incat comandirii armatelor rusesti supusera chiar pe preoti si diaconi a le da proviant si care de transport; ba inca, pentru rusinea omenirii, s-au vazut in acea campanie fapte care indigneaza pe tot omul cu inima dreapta. Comisarii de aprovizionare ru
si, dupa ce ca cereau mai multe provizi -uni decat le trebuiau, apoi la plecarea lor le vindeau inapoi sarmanilor locuitori, stricate si cu pretul intreit mai mult de ceea ce costau.
Domnia lui Caragea, desi pe la inceput promitea ceva pentru usurarea tarii, dar mai in urma cazu si dansa in gresalele domniilor trecute; functiunile cele mai insemnate se dadeau grecilor veniti cu domnul din Stambul; iar boierii romani erau dispretuiti si exilati, daca cutezau a-si apara onoarea.
Veniturile tarii se vindeau in total la favoritii greci, care despoiau fara mila pe nenorocitii locuitori. Dreptatea se vindea pe bani si, cand se intampla vreo judecata intre un fanariot si un roman, oricat de lamurit ar fi fost romanul, procesul se castiga de fanariot.
Aceste mari si nemaiauzite nedreptati silira pe Jianu, Gruia si altii a se face talhari de drumuri si a-si razbuna omorand pe fanarioti si pe ciocoii parveniti si ajutand pe saraci.
Iata jalnica stare in care se afla tara inaintea revolutiunii; dar ea deveni mai rea sub revolutiune, caci daca sub un guvern legal se comiteau atatea abuzuri, oare cate nu s-ar fi putut comite cand o parte din tara se guverna de o caimacamie slaba si fara prestigiu, alta de Ipsilant, iar restul de Tudor Vladimirescu?
Dinu Paturica, ca om dibaci in jafuri si mancatorii, prevazuse cat de mari treburi putea sa faca intr-o asemenea stare de lucruri; prevazuse, in fine, ca a sosit imparatia ciocoilor si se pregatea a se folosi de dansa.
Astfel dar, dupa ce acest monstru comise fara cea mai mica sfiala toate crimele, dupa ce facu sa se verse atata sange nevinovat pentru realizarea ambitioaselor sale planuri, el vandu chiar pe Tudor Vladimirescu, omul cel mai mare al Romaniei, precum arataram in capitolul precedent.
In ziua, dar, cand el fagadui lui Ipsilant ca-i va aduce pe Tudor legat, se puse in fruntea cohortei de asasini si se indrepta catre satul Golesti. Ajungand acolo, se sfatui mai intai cu Iordache, Ghencea si Farmache, capeteniile arnautilor ce-i daduse Ipsilant pentru executarea tradarii, apoi, dupa aceea, intra in lagar si atata revolta. In fine, Tudor fu prins si dus intre arnauti la Campulung, iar de acolo la Targoviste, unde mai in urma fu asasinat.
A doua zi dupa implinirea acestei grozave tradari, Paturica se infatisa inaintea lui Ipsilant cu acel aer de impertinenta propriu asasinilor platiti si, dupa ce facu inchinaciunile obisnuite fanariotului, ii zise:
Sa traiesti, maria ta!
Tudor Vladimirescu nu-ti va mai tulbura linistea de acum inainte.
- Da de ce?
- Fiindca el nu mai traieste.
- Talmaceste-mi, arhon stolnice.
- Asta-noapte eu, impreuna cu capitan Caravia si cativa arnauti, l-am luat din temnita si l-am dus pe malul iazului, apoi, dupa ce l-am taiat in mici bucati, l-am aruncat in putul de langa gradina lui Geartolu.
Ipsilant lua de pe masa o hartie indoita si dand-o lui Paturica ii zise:
- Slujba pentru slujba, arhon stolnice. Tine acest pitac: printr-insul te oranduiesc ispravnic la Prahova si Sacuieni si daca Dumnezeu imi va ajuta, precum nadajduiesc, te voi face caimacam al Craiovei.
Ciocoiul facu trei temenele pana la pamant si saruta mana lui Ipsilant cu o recunostinta prefacuta, apoi ridicandu-se in sus exclam a cu voce declamata:
- Sa traiesti intru multi ani, maria ta; sa-ti ajute Dumnezeu a te pune pe scaunul stramosilor mariei tale, pentru fericirea noastra, a nemernicilor mariei tale slugi.
- Destul, arhon stolnice, destul; du-mi-te acum cu Dumnezeu si te sileste sa faci fericirea locuitorilor acestor doua judete ce ti-am incredintat; dar baga bine de seama, sa nu-i faci prea fericiti, ma intelegi? caci poate sa ti se intample vreun rau.
Oricat era de prefacut, Paturica tot nu putu sa reziste acestor cuvinte pline de ironie si cu doua intelesuri; pleca dar capul in jos, ca sa ascunda intiparirea ce-i facuse si, dupa ce mai facu o matanie pana la pamant, se duse.
Dupa cateva zile de ospete si veselii date amicilor sai pentru ridicarea sa la aceasta mare si banoasa functiune, el pleca sa ia in posesiune judetele pe care devenise stapan. Pe atunci, ca si in ziua de astazi, erau la moda proclamatiile si profesiunile de credinta, Ipsilant da pe toata ziua cate una, Tudor Vladimirescu asemenea, fara a mai vorbi de pitacele caimacamiei lui Calimah voda, ce se lipeau pe ziduri in toate zilele.
Ciocoiul, ajungand la Bucov, locul nasterii sale, porunci sa adune pe toti boierii din amandoua judetele, toate isnafurile si pe opincari; iar cand multimea celor chemati umpluse curtea ispravniciei, el se arata in pridvor si le citi aceasta proclamatiune:
"Frati boieri, negutatori si opincari,
Dumnezeiasca pronie, milostivindu-se asupra acestei nenorocite patrii, m-a ridicat la vrednicia de ispravnic al acestor doua judete. Dumnezeu cel atotputernic stie mai bine decat voi toti libovul cel fierbinte ce arde in inima mea pentru fericirea voastra. Sa stiti dar cu hotarare, fratilor, ca pe cat timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o para mai mult peste ceea ce hotaraste nezamul. Ludele si celelalte iraturi ale stapanirii de acum inainte se vor implini de catre oameni cinstiti si cu frica lui Dumnezeu; mituielile si mancatoriile vor lipsi cu totul. Cei napastuiti sa vie la mine si-si vor afla dreptatea; caci doresc ca razele fericirii sa strabata pana in bordeiul cel ticalos al opincarului.
Amin, fie, fie."
Cuprinderea acestei proclamatiuni si mai cu seama accentul dramatic si gesturile ritoricesti cu care o pronuntase Paturica facu o mare intiparire intre auditori, caci ei nu cunosteau inca adevaratul inteles al proclamatiunilor.
Primele zile ale administrarii lui Paturica fura consacrate in scoaterea amploiatilor celor vechi si oranduirea altora care sa corespunda cu intentiunile sale. Intre acesti noi ciocoi, alesi de Paturica dupa chipul si asemanarea sa, era si unul numit Neagu Rupe-Piele, om nascut sa fie calau si care se silea prin cruzimi nemaiauzite a nu-si strica reputatiunea prenumelui sau. Pe acesta il alese Paturica de implinitor al tutur
or jafurilor ce facea.
A descrie cu de-amanuntul despoierile si caznele ce sufereau locuitorii de toate clasele de la acest monstru ar fi o lucrare de care pana noastra s-ar indigna. E de ajuns a spune numai ca birul se implinea de la sarmanii sateni de cate trei si patru ori pe un trimestru; taxidarii luau intreita zeciuiala pentru oierit, ierbarit, tutunarit si vinarit si cand satenii nu mai aveau cu ce sa plateasca, ii ungea cu pacura si ii lega de copaci, ca sa-i intepe viespile si tantarii, apoi le vindea dobitoacele si, dupa ce-i saracea cu desavarsire, ii inchidea in cosare, ca sa nu poata reclama la stapanire.
Intr-o zi Dinu Paturica sta inchis intr-o odaie impreuna cu Neagu Rupe-Piele si incheia socotelile trimestriale. Suma adunata se ridica la o cifra de patru ori mai mare de ce s-ar fi cuvenit dupa lege.
- Putini bani, Neagule, foarte putini, zise ciocoiul: eu credeam sa-mi aduci trei mii pungi de bani.
- E!
e!
cucoane Dinule, multumeste-te si pe atat.
- Si de ce asa, cand am fi putut sa strangem mai mult?
- Dar bine, cucoane Dinule, de unde eram sa adun atati bani?
- De la tarani, nerodule!
Sa-i legi cot la cot si sa le prajesti piepturile pe langa foc si vei vedea cum o sa scoata la bani.
- Toate acestea le-am facut, ba inca si mai multe; i-am spanzurat cu capul in jos, le-am batut tepusi de trestie pe sub unghii, le-am luat chiar vitele si lucrurile din case si le-am vandut; ce voiesti sa mai fac?
- Ia spune-mi, ce ai facut cu cele doua sute de vaci care le cere Ipsilant?
- Am urmat poruncii ce mi-ai dat. Am luat optzeci de slujitori cu mine si, in puterea garbaciului si a trantelilor, am strans opt sute de vaci in loc de doua sute.
- Bravo, Neagule; si cu ce pret le-ai cumparat, ia spune-mi?
- Cate lei trei de vita.
- Iar dupa aceea ce-ai facut?
- Am trimis doua sute lui Ipsilant; iar pe celelalte le-am vandut iarasi taranilor cu cate lei cincisprezece una.
- Adu banii-ncoace!
zise Paturica cu o lacomie nedescriptibila.
Neagu Rupe-Piele incepu sa numere banii si Paturica sa-i stranga cu lacomie; dar tocmai pe cand se aflau amandoi ocupati cu lichidarea acestei ingrozitoare hotii, oarecine batu in usa camerei cu multa violenta.
Paturica stranse banii in graba, apoi zise:
- Cine bate la usa?
- Eu, cucoane!
- Si ce vrei? Spune.
- Iti aduc o stafeta de la Ipsilant.
- Ad-o-ncoace!
- Poftim, cucoane, adaose Nastase arnautul.
Ciocoiul deschise usa si lua stafeta din mana lui Nastase arnautul, care devenise acum polcovnic de judet, apoi citi stafeta si o tranti pe masa.
- Se vede ca nu sunt bune mujdelele din aceasta stafeta, zise Neagu Rupe-Piele.
- Nicidecum, raspunse Paturica distrat. Imi cere doua sute mii de lei.
- Dar bine, abia sunt trei zile de cand i-am trimis bani.
- Imi mai scrie iarasi ca turcii au intrat in tara si asta nu-mi place deloc.
- Si mie asemenea!
- Ia spune, Neagule, cum am face noi sa scapam aceste doua sute mii de lei din mana lui Ipsilant?
- Sa nu-i trimitem!
- Ba sa-i trimitem, dar sa gasim vreun tertip ca sa-i luam inapoi; ia cauta tu un marafet, de, sa te vad!
La aceste cuvinte Neagu deveni palid; el intelesese intunecoasa cugetare a lui Paturica si, cu toata fieritatea caracterului sau, se inspaimanta.
- Ai gasit mijlocul, Neagule?
- Da, cucoane Dinule.
- Ia sa vedem!
- Pe de o parte numaram banii in mana trimisului si luam tescherea de primire, iar pe de alta doi flacai il asteapta in padure, ii da si
- Si ne aduce banii inapoi. Aferim, Neagule!
Cat tinu acest regim de terorism ciocoiesc, nenorocitii locuitori din aceste doua judete detera jalbe neincetat in contra talhariilor lui Paturica; dar aurul ciocoiului paraliza toate masurile stapanirii. In fine, revolutiunea cazu. Grigore Ghica voda se orandui domn, iar turcii se retrasera peste Dunare.
Aceste schimbari politice indemnara pe tarani a se scula cu mic si mare si a se infatisa cu jalba la domnie.
Era o priveliste jalnica pentru un om cu inima a vedea pe nenorocitii tarani in numar de patru-cinci sute, imbracati in trente, desculti, vestezi la fata si cu ochii stinsi de saracie si alte suferinte; ba inca unii dintr-insii purtau pe corpul lor chiar semnele torturilor abia cicatrizate, iar cei de tot schiloditi erau transportati in care cu boi.
Ei intrara in Bucuresti pe la opt ore de dimineata, tocmai pe cand domnitorul se afla in Divan si, ca sa atraga mai mult atentiunea publica, unul dintr-insii facu un sul de rogojina si, dandu-i foc in partea de sus, il puse in cap; apoi scotand jalba din san, o puse in varful unui protap lung si intra in curtea domneasca.
Zgomotul ce produse aceasta procesiune, marita foarte mult prin multimea norodului atras de curiozitatea lucrului, ajunse pana la auzul domnului, care iesi in pridvorul palatului si primi jalba din protap, chiar in mana sa.
Domnul dete jalba marelui logofat sa o citeasca; si pe cand acesta arata cu voce tare toate nelegiuirile lui Paturica, el le constata pe figurile si in starea de mizerie in care erau ajunsi nenorocitii jeluitori. In fine, mania lui ajungand pana la indignare, striga ca un leu:
- Sa vie-ncoace spatarul!
Spatarul se prezenta inaintea domnitorului.
- Arhon spatare, zise Ghica, sa trimiti patruzeci de arnauti la Bucov, ca sa ridice pe acel nelegiuit ispravnic, sa-l pecetluiasca si sa-l bage in ocna parasita. Iar dumneata, arhon logofat, sa vinzi toata starea acelui talhar si sa despagubesti pe acesti saraci.
Taranii, auzind cele poruncite de domn, ridicara mainile spre cer si incepura a striga:
- Sa traiesti intru multi ani, maria ta!
Dumnezeu sa-ti rasplateasca cu bine mila ce ai aratat catre noi, nenorocitii robi ai mariei tale.
Domnitorul arunca asupra lor o privire plina de amor parintesc, si, dupa ce ii incredinta inca o data ca le va face dreptate, intra iarasi in Divan.