Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ciocoii vechi si noi - Adevarul e proasta marfa de Nicolae FILIMON





Postelnicul Andronache, crezandu-se asigurat de credinta amantei sale prin punerea ei sub paza lui Paturica, isi petrecea acum viata in cele mai dulci placeri ce pot sa dea omului pozitiunea, aurul si amorul. Gelozia, unicul rau ce-l framantase catva timp, disparuse cu totul prin bunele stiri ce primea despre Duduca si mai cu seama prin marea afectiune si inflacaratul amor de care ea-i da dovezi pe fiecare zi. Unica grija ce-l preocupa era aceea de a crea norocul credinciosului sau servitor, pe care-l orandui mai intai sames la hatmanie; dar necrezand de ajuns aceasta rasplatire, el ruga pe Caragea de il onora cu rangul de sluger, pe care mai in urma il prefacu in cel de pitar. Am zis intr-unul din capitolele precedente ca din toate slugile casei postelnicului numai vataful de curte strabatuse in adancul inimii lui Paturica si numai el prevazuse intunecoasele lui planuri si il urmarea de aproape, fara sa lase a-i scapa din vedere nici una din faptele sale. Din ziua, insa, cand postelnicul avu nerozia de a orandui pe Paturica priveghetor asupra faptelor amantei sale, vataful isi indoi privegherile sale si afla toate cate Paturica voia sa le tie ascunse; el descoperi nedemna tradare a ciocoiului si hotari sa denunte pe tradator, ca sa scape pe stapanul sau de nenorocirea in care voia sa-l traga. Intr-o zi, pe cand postelnicul se afla singur in odaia sa, trantit pe sofa si inganand pe nas un cantec de amor, vataful se prezenta dinainte-i si, dupa ce-i facu temenea pana la pamant, ii zise:
— Cucoane Andronache, sa traiesti intru multi si fericiti ani!
Cinci ani sunt acum de cand te slujesc cu credinta si supunere. As dori dar sa aflu din gura domniei tale daca te-ai multumit de mine ori ba.
— Ei bine, sunt multumit; ce vrei?
— Voiesc, cucoane, sa aflu: ce parere ai despre mine?
— Unde vrei sa ajungi prin aceste intrebari?
— Voiesc sa stiu daca esti multumit de mine; as voi iarasi sa stiu de ma ai de om cinstit sau ma crezi de



hot ori siret.
— Ei bine, esti om cinstit, sunt multumit de tine si la ziua mea o sa te fac satrar.
— Sa-ti ajute Dumnezeu, cucoane!
Ti-am mancat painea si sarea atata vreme si voi sa-ti marturisesc o taina care-mi apasa cugetul. Grecul, auzind aceste din urma cuvinte, lua un aer mai serios si atitind ochii asupra vatafului zise:
— Spune-mi ce taina este aceea despre care-mi vorbesti?
— Iti aduci aminte, cucoane, ca acum patru ani ai primit in curtea domniei tale un copil trentaros si smerit?
— Despre Dinu voiesti sa vorbesti?
— Tocmai despre dansul, cucoane. Pe-acest copil sarac domnia ta l-ai imbracat, l-a hranit, i-ai dat locuinta, l-ai invatat elinica, intocmai ca pe un gramatic domnesc; apoi l-ai miluit cu huzmet si boierie. Ei bine, cucoane, ia spune-mi, asa sa traiesti, ce parere ai despre dansul?
— Foarte buna; este baiat cinstit si ma iubeste ca pe un tata.
— Uite, cucoane, la pontul acesta nu ma unesc cu parerea domniei tale. Eu, desi sunt un prost pe langa domnia ta, dar din ziua cand a venit in curtea domniei tale mi s-a parut un fatarnic si un siret de frunte; l-am urmarit pas cu pas, crezand ca poate sunt amagit; dar purtarea lui, in loc sa risipeasca banuielile mele, le intarea si mai mult. Doi ani de fatarnicie fura de ajuns ca sa te faca sa-l iei drept omul cel mai cinstit din lume si sa-l oranduiesti pazitor al cucoanei Duduca, despre care banuiai ca te inseala.
— De unde stii ca ma inseala?
— Lasa-ma, cucoane, sa ispravesc si vei judeca mai bine daca mint sau spun adevarul.
— Urmeaza, dar gandeste-te ca, de-mi vei spune minciuni, iti voi da cincizeci de topuze la talpi.
— O mie, milostive, de voi minti.
— Aide, spune!

— Pe data ce Dinu s-a mutat la cucoana Duduca, a inceput s-o pazeasca dupa porunca domniei tale; insa nu cu socoteala de a-ti spune adevarul si a te scapa de necinste, ci ca sa-l aiba de frica si sa faca cu dansa ce va voi.
— Si ce s-a intamplat dupa aceasta?
— A prins-o in gradina cu calemgiul despre care o banuiai si, in loc sa-l aduca legat dinaintea domniei tale, a facut altceva.
— Ce-a facut? Spune si gandeste-te la cele cincizeci de topuze.
— S-a unit cu greaca, care s-a dat la dragoste cu dansul, ca sa-ti manance mai lesne averea si astazi, pe cand domnia ta te silesti sa-l scoti la obraze, el te necinsteste si-ti mananca si averea.
— Si cu ce dovezi poti tu sa sprijinesti aceste pari?
— Nici o dovada afara de cinstea mea, caci ei, siretii, au luat masuri ca sa nu lase nici o urma despre nelegiuirea lor. Postelnicul, luand tot ce auzise drept minciuni si pari nascute din gelozie, incrunta figura si cu un gest de manie si o gravitate cu totul otomana zise bietului vataf:
— Afara, miselule, sa nu-ti mai calce piciorul prin curtea mea, ca-ti voi inmuia spatele cu bataia!
Pe cand vataful iesea pe usa, disperat ca si-a compromis viitorul, fara cel putin sa scape pe stapanu-sau de nenorocire si de dezonoare, o butca cu cai albi intra in curtea postelnicului si dintr-insa iesi o femeie invaluita, care se sui pe scari cu cea mai mare iuteala.
— Aceasta femeie era Duduca. Ea simtise de mult ca vataful o spioneaza si, printr-o coincidenta norocita pentru dansa, ea avuse chiar atunci ideea de a veni la postelnicul, ca sa preintampine furtuna ce banuia ca poate sa se ridice asupra capului ei. Cum intra in casa, isi scoase maloteaua sa blanita cu samur si, ridicand valul de pe obraz, lasa sa se vada acele frumuseti incantatoare care rapise atatea inimi. Era insa in trasaturile fetei ei ceva care dovedea o agitatiune interioara foarte mare. Postelnicul simti aceasta si, prevaza


nd chiar din neasteptata ei venire ca o sa se intample ceva, o privi cu amor si-i zise:
— Vino langa mine, ingerul meu, lumina ochilor mei. Greaca raspunse printr-un suspin, dar nu se misca din loc.
— Ce ai, Duducuto? Tu oftezi.
— N-am nimic.
— Aceasta nu se poate, sufletul meu; spune de ce esti trista? Iti lipseste ceva? Te-a suparat cineva? Spune!
Greaca incepu sa planga si, inecata de suspine, ii zise:
— Am venit sa-ti spun ca de azi inainte nu mai sunt amoreaza domniei tale; ma duc la calugarie!

— Si de ce, inima mea? adaose postelnicul cu mirare.
— Stii domnia ta prea bine!

— Sa n-am parte de ochii mei, daca stiu ceva.
— Cand ai venit intaia oara la mine si mi-ai spus ca ma iubesti, mi-ai zis ca o sa ma iei de sotie si o sa ma faci sa gust toate placerile lumii; iar acum, dupa ce m-ai facut sa jertfesc toate gusturile vietii mele pentru domnia ta, iti bati joc de mine ca de o tiganca.
— Eu imi bat joc de tine? Esti nebuna, Duduco!

— Tot ce am zis este adevarat. Si care luare in ras poate fi mai mare decat aceea de a nu te increde in mine? Ce banuieli ti-am dat eu, de cand traim impreuna, ca sa-ti poti indrepta asprimea ce de doi ani intrebuintezi asupra-mi?
— Ce asprime? Ce nedreptati sunt acelea despre care-mi vorbesti?
— Ajungem la fatarnicie, arhon postelnice. Dar ce cruzime poate fi mai mare decat aceea de a banui cinstea unei femei ce ti s-a dat cu cea mai mare dragoste si a ma pune sub paza unui nelegiuit care ma omoara cu nesuferitele lui privegheri? Eu nu mai sunt volnica sa-mi descopar nici una din cele mai nevinovate placeri femeiesti; de ies putin prin gradina ca sa gonesc uratul singuratatii, ciocoiul domniei tale ma urmareste pe furis; de cant cate ceva ca sa ma desfatez, el atinteaza la mine niste ochi plin de venin, prin care pare c-ar voi sa-mi zica: “Tu iubesti pe altul si pentru dansul canti, iar nu pentru stapanu-meu”. Nelegiuitul ma urmareste in tot locul, pana chiar si in sfanta biserica, unde ma duc sa-mi vars focul suferintelor si sa cer intarirea de care am trebuinta ca sa pot rabda toate chinurile lui.
— Acestea sunt naluciri. Paturica este un baiat cumsecade si, chiar de va fi cutezat sa te privegheze, iti jur pe Dumnezeu ca nu cunosc nimic din cate imi spui si, ca sa-ti dau o dovada si mai mare despre aceasta, iti fagaduiesc ca-l voi dojeni cu asprime.
— Nu ma multumesc cu atat. Cer ca sa-l scoti chiar astazi din casa mea, sau parasesc acea casa care s-a facut o temnita pentru mine. Acesta este singurul mijloc de a mai vietui impreuna. Primesti sau nu?
— Postelnicul, fiind robit de aceasta sirena amagitoate, nu putu sa reziste la teribilul asalt, ci ii zise surazand:
— Aidi, de!
Fie dupa voia domniei tale, Duducuto; vino in bratele mele sa te sarut. Greaca cazu pe pieptul lui si bratele ei fine se impleticira de corpul cel robust al fanariotului, intocmai precum se impleteste iedera pe un stejar vartos; buzele lor se impreunara si ramasera cateva momente intr-un exaz febril. Pentru postelnicul Andronache, ce era orbit cu totul de amorul Duducai, aceste momente erau o fericire nespusa, caci se incredinta din nou despre fidelitatea amantei sale. Pentru iscusita greaca insa, aceste sarutari infocate erau numai o cursa prin care-si inlesnea mijloacele de a amagi mai tare si mai bine pe acela ce ea voia sa exploateze. Doua ore in urma acestei scene de ipocrizie si nerusinare, Dinu Paturica, complicele Duducai, iesea din casa ei cu zambetul fericirii pe buze, caci devenise vataf de curte al postelnicului. Ceea ce mai avea acum de facut era rapirea definitiva a starii facatorului sau de bine.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.