Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Ciocoii vechi si noi - Ocna parasita de Nicolae FILIMON




Intr-o dimineata din luna lui mai, doi slujitori de judet strabateau plaiul ce duce la ocna Telega, calari pe cai mici de munte. Acesti cai, desi erau mai slabi decat caii iezme ai lui Alexandru Dumas, aveau insa si ei calitatile lor, caci suiau fara osteneala cele mai repezi dealuri si conduceau pe calareti pe marginea celor mai adanci prapastii, fara a-i expune la cel mai mic pericol. Unul dintre cei doi slujitori era june si purta la spate o flinta haiduceasca, iar la brau avea doua pistoale mari turcesti; cel de-al doilea era mai inaintat in varsta; trasaturile fetei sale cele pline de asprime, ochii sai sangerosi si sprancenele sale dese si zbarcite aratau pe omul crud si gata a savarsi orice nelegiuire. El avea o geanta cu scrisori atarnata de gat si un cutit mare arnautesc pus la brau. Era pe la opt ore ale diminetii; soarele sta infipt cu mandrie pe bolta cea albastra a cerului si arunca de acolo dulcea sa lumina asupra muntilor plini de zapada si a campiilor inverzite, iar razele lui, strabatand prin norii de aburi compusi din roua noptii, formau o multime de curcubeie tricolore ce incantau privirea. Cinteza si pietruselul faceau sa rasune colnicele prin vocea lor ascutita, dar plina de dulceata; ciocarliile se inaltau in aer intoc- mai ca niste mici bombe, apoi se opreau in loc si, batand din aripi, umpleau aerul de melodioasele lor cantari. Prepelitele, aceste ino- cente si fricoase pasari ce se nasc si mor in iarba livezilor si in frunzele dese ale dumbravilor, prin vocea lor monotona, dar ritmica, pareau ca serva de regulator al cadentelor acestui concert divin. In aceste momente, cand natura intreaga parea ca inalta rugi de multumire catre creatorul ei, cei doi slujitori, desi dedati cu asemenea sublime spectacole, nu ramasera nesimtitori la privelistea ce-i inconjura. Ei se oprira pe loc si privira in tacere magnifica panorama ce le absorbise simtirile, iar mai in urma unul din ei rupse tacerea:
- De multe ori am trecut prin plaiul asta,


ma Badeo, dar nici- odata nu mi s-a parut atat de mandru ca astazi. Muntii pare ca-noata in para de foc, pasarile ciripesc cu mai multa dulceata decat alte dati; chiar apele Doftanei parca dorm. Ce mandrete!

- Asa este, mai Vlade, toate sunt precum zici, dar eu nu simt nimic; mi-e inima inchisa.
- Si de ce, ma Badeo?
- De multe, mare!

- Ti-o fi mancat lupul vreo vita sau te-o fi pradat zapciul?
- Nu mi s-a intamplat nici una din cate zici.
- Ce ai dar, de sezi asa bosumflat?
- Ia, ma gandesc la bietul cuconu Dinu, fostul nostru ispravnic, ca sunt trei luni de cand sade inchis la ocna parasita.
- Lasa sa sada, ca prea era nemilostiv si hrapitor; tipa judetul in mana lui ca broasca in gura sarpelui.
- Asa este, ma; da de, e pacat de dansul!

- Pacat? Dar bine, ai uitat cum ardea si caznea pe saraci? Nu stii zicatoarea romaneasca: Dupa fapta si rasplata?
- Ai dreptate, mai Vlade, a facut in adevar multe nelegiuiri; dar l-a pedepsit Dumnezeu de ajuns. Ti-aduci aminte cand pleca cu cercetarea prin judet? Ce mandru era, mare!
Si cat de bine ii sedea calare pe bidiviul sau cel roib si pintenog!
Parca era FatFrumos din poveste. Ei bine, ma Vlade, m-as prinde cu tine pe-o vadra de vin ca, sa-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaste.
- Si de ce, mai Badeo?
- L-a mancat necazul si ocna parasita. Ce spui tu, ma? Se vede dar ca este rau in ocna parasita. Nevoie mare, mai Vlade!
Eu de-as fi ca voda, in loc de-a osandi pe talhari la ocna parasita, le-as taia mai bine capetele.
- Da de ce, ma Badeo?
- Pentru ca este de o mie de ori mai bine sa omori pe om dintr-o lovitura, decat sa-l ucizi cu incetul. Am vazut pe Radu haiducul, pe care l-a bagat Caragea in ocna parasita; era, stii colea, voinic din patruzeci, rupea piatra in mana; dar dupa ce-a sezut numai sase luni in ocna parasita, nu l-am mai cunoscut; ii crescuse barba de trei coti, ochii-i luceau ca de strigoi, surzise si ologise.
- Si a mai trait mult, ma Badeo?
- Sa vezi. Intr-o zi m-am coborat in ocna sa-i duc demancare si l-am gasit cu dintii ranjiti si zgarcit ca un ghem in culcusul sau de paie; il strigai o data, de doua ori, de trei ori si nu-mi raspunse; il miscai cu mana, dar ce sa vezi? El murise!

- Murise!

- Ba inca negrijit si nespovedit, ca un caine. Sarmanul, ce pacat!
Cei doi slujitori isi urmara mai mult timp calatoria absorbiti in povestirea lor, dar caii deodata se oprisera. Atunci ei vazura cu oarecare surpriza ca se aflau dinaintea camarasiei ocnelor. Camarasul se plimba in acel timp pe prispa caselor, absorbit cu totul in fumarea ciubucului sau. Slujitorii descalecara de pe cai si, dupa ce il salutara, ii dete poruncile si se retrasera. Unul insa dintre dansii facu un semn de intelegere camarasului, apoi intra impreun a cu dansul in camarasie si, dupa ce se asezara unul pe pat, iar cellalt pe o lavita, incepura aceasta intrevorbire:
- Ei bine, Neagule, zise camarasul asezandu-se pe pat, ce mujdele mi-aduci despre bietul cuconu Dinu?
- Foarte bune, arhon camaras; am doua scrisori, una de la Contu, iar cea de a doua de la un boier pe care nu-l cunosc. Eu cred ca Contu a izbutit sa scoata porunca domneasca de iertare; ai, ce zici?
- Poate, dar eu unul nu cred.
- Si de ce asa?
- Fiindca cunosc prea bine pe oamenii cei mari; ei ne lingusesc pe noi astia mici numai cand au trebuinta de noi, iar cand ne vad cazuti in nevoi, ne dau cu piciorul ca la niste vase netrebnice.
- Oricum va fi, insa, te rog sa-i dai aceste doua scrisori mai in graba si eu voi veni maine de dimineata sa iau raspunsul. Acest slujitor, ce se interesa atat de mult pentru scaparea lui Paturica, era Neagu Rupe-Piele, vestitul mumbasir prin care ciocoiul isi savarsea toate despoierile si cruzimile sale pe cand se afla ispravnic; el scapase de urgia domneasca numai prin fuga si deghizare, iar acum se facuse purtator al corespondentei dintre Paturica si cateva persoane mari din Bucuresti ce se incercau a-l scapa din ocna. Sa zicem acum cateva cuvinte si despre ocna parasita de la Telega. Ocnele de la Telega sunt situate pe o campie inconjurata de dealuri acoperite cu paduri si udata de raul Doftana, ce o traverseaza. Puturile din care se scoate sarea se impart in ocne lucratoare si ocne parasite. Acestea din urma se numesc astfel, caci sunt lasate in nelucrare, uneori pentru ca minerii le cred exploatate de ajuns si se tem sa nu se surpe peste dansii, iar cateodata din cauza ca se ivesc izvoarele de apa ce impiedica lucrarea. In timpul domnilor fanarioti existau la Telega mai multe guri de ocne parasite, dintre care una servea de inchisoare pentru talharii cei mai vestiti prin omoruri si cruzimi. Aceasta temnita subterana avea o intrare patrata, sustinuta din toate partile cu ghizduri de lemn, intocmai ca ale puturilor din care se scoate apa. Aceasta forma patrata tinea pana la o profunditate de 1012 stanjeni; iar de acolea in jos se largea gradat in circumferinta si, cand ajungea la profunditatea ceruta de stiinta mineralogiei, devenea un haos inspaimantator . Peretii ei erau umezi si de multe ori pica apa dintr-insii; aerul era iute, infectat de miasme si omorator; o lumina palida abia strabatea cateodata spatiul nemasuratei adancimi, ca sa mareasca si mai mult grozavia acestui mormant teribil. Talharii condamnati a locui in acest iad pamantesc erau tot din cei osanditi de Divan la moarte si ale carora sentinte le preschimbau domnitorii in munca perpetua; dar nici unul din cati se inchideau acolo nu putea sa traiasca mai mult de doi pana la trei ani, caci umezeala si aerul cel inecator le curmau zilele. In fine, daca faimosul vers al lui Dante: "Lasciate ogni speranza voi ch entrate" s-ar fi putut scrie undeva, negresit ca acel loc nu ar fi putut sa fie decat pe portile ocnei parasite, caci oricine intra acolo isi pierdea speranta de a mai iesi viu vreodata. Iata locasul in care se afla de trei luni Dinu Paturica, acel om mandru si ambitios care comisese toate lasitatile si crimele cele mai ingrozitoare, numai ca sa ajunga la marire. Ar fi crezut el vreodata ca o sa paraseasca atat de curand palatele sale cele luminoase, mancarile cele alese si acea multime de lingusitori care se supuneau orbeste la toate capriciile lui si se credeau fericiti cand puteau sa fure cate un zambet de multumire de pe fata lui cea severa? Dar averile lui cele nenumarate? Dar sotia si fiii sai, speranta batranetilor sale, pentru a carora fericire poate ca savarsise cea mai mare parte din nelegiuirile sale, ce vor fi devenit toate acestea? Vom vedea!
Primele zile ce petrecu in ocna parasita fura prea dureroase pentru dansul. Intunericul cel mare, singuratatea, patul sau de paie si mancarea cea putin hranitoare il adusese intr-o stare grozava de paroxim si de furie, incat urla ocna de vaietele si tanguielile lui. In darn chema somnul ca sa-i aline durerile fizice si morale, caci el fugea de la dansul sau, desi venea cateodata sa inchida ochii lui cei slabiti de lacrimi, dar la zgomotul unei pietricele sau a unei picaturi de apa ce cadea din peretii ocnei fugea si-l lasa iarasi in prada tulburarii si a disperarii sale. Dar, dupa ce trecu catva timp, el incepu a se mai obisnui cu noua sa locuinta si deveni mai linistit, ba inca, dupa scrisorile ce scria pe la protectorii sai si raspunsurile incurajatoare ce primea, incepuse a spera ca peste putin va parasi ocna, ca sa se mute iarasi in palatele sale. Cu toate acestea raul ocnei incepuse sa roada cu incetul acea organizatiune robusta; reumatismul ii cuprinsese tot corpul, ochii i se umflasera, facultatea auzului i se paralizase si o tuse violenta ameninta din ce in ce mai mult existenta lui. Aceasta era starea fizica si morala in care se afla Paturica in ziua cand primi cele doua scrisori ce i le adusese Neagu. El sedea lungit pe patul sau de paie si astepta cu nerabdare ora pranzului, ca sa-si astampere foamea ce incepuse a-l turmenta. De asta data insa, camarasul ii trimise portiunea inaintea orei fixate. Paturica, vazand dintr-aceasta schimbare ceva extraordinar si poate chiar in favoarea sa, se repezi cu furie asupra cosului cu merinde ce se cobora incet, legat de o sfoara. Cauta intr-insul si gasi doua scrisori pe care le lua cu nerabdare nervoasa si, apropiindu-se de felinarul ce sta atarnat deasupra patului sau, deschise mai intai pe una dintr-insele si citi cuvintele acestea: "Cucoane Dinule, Cu destula mahnire te vestesc ca cucoana Duduca, sotia dumitale, a luat tot din casa si a fugit cu un turc peste Dunare, lasand pe bietii copilasi pe drumuri. Mosiile, viile si casele dumitale s-au vandut la sultan-mezat, iar banii s-au trimis cu om domnesc, ca sa se imparta la taranii ce se zice ca i-ai saracit, cand erai ispravnic. Vei sti iarasi ca batranul dumitale tata a murit de inima rea, pentru afrontul ce i-ai facut, cand ai pus arnautii de l-au


dat afara din casa. Al dumitale de aproape prieten si frate S" Iata si cuprinderea celei de a doua scrisori: "Dinule, M-am dus de mai multe ori la voda sa-l rog pentru tine si l-am gasit totdeauna neinduplecat; iar in cele din urma mi-a spus-o ritos, ca o sa te lase sa putrezesti in ocna parasita, ca sa slujesti de pilda altor hotomani ca tine. Voda a zis aceasta. N" Aceste doua scrisori fura pentru Paturica o lovitura de trasnet. Averile sale, castigate prin nenumarate crime si lasitati, acum erau risipite ca praful in vant; sotia fugita, copiii lasati in voia intamplarii, el chiar condamnat a muri cu incetul in fundul ocnei parasite, chinuit de durere si disperare. Ar fi fost o mare fericire pentru dansul daca aceste stiri l-ar fi omorat deodata sau i-ar fi paralizat inteligenta, caci ar fi scapat de toate suferintele morale si fizice; dar provedinta, in decretele sale cele nepatrunse de mintea omeneasca, voise a-i lasa neatinse toate facultatile, ca sa guste si el acel venin amar cu care adapase societatea atata timp. Dupa ce se mai alinara dureroasele impresiuni ce lasase in inima lui acele fatale scrisori, el cazu pe patul sau cel de paie si incepu a plange cu amar si a se lovi cu pumnii in cap de disperare. Se zice ca hotii si talharii sunt superstitiosi si fara curaj la lovirile soartei. Nu stim pana la ce grad poate fi adevarata aceasta maxima; stim numai ca Paturica, acel om de fier care in furia ambitiunii sale dispretuise mustrarea de constiinta si chiar pe Dumnezeu, acum devenise atat de fricos, incat cel mai mic zgomot il facea sa tremure. Uneori i se parea ca vede umbra tatalui sau iesind din stancile titanice ale ocnei si zicandu-i cu voce mormantala: "Fiu nelegiuit!
priveste starea in care m-a adus rautatea si mandria ta!
Dumnezeu, pe care l-ai dispretuit atata timp, te vesteste prin mine ca sa-ti mantuiesti sufletul prin cainta, caci trupul tau nu va mai iesi cu viata de aici." Alte dati iarasi i se parea ca vede oameni spanzurati, cu limbile iesite afara din gura, pline de sange, si femei slabe si urate la fata mancandu-si copiii si dandu-i si lui sa guste din carnurile lor reci si putrede, ca unui pricinuitor al mortii lor. In momentele unor asemenea oribile halucinatiuni mintea il parasea cu totul, capul i se inflacara, isi rodea mainile de disperare si striga cu o voce ragusita si tremuratoare: "Stafiile!
stafiile!
sariti, crestini buni!
Nu ma lasati sa ma stranga de gat aceste umbre ale lui Satana; apoi, deschizand ochii sai inflacarati si rataciti de teroare, se repezea dintr-un loc intr-altul si incepea iarasi a striga: Luati de langa mine pe aceste femei schiloade, caci mainile lor cele uscate si sangele ce varsa din guri ma ingheata de frica!
" Dar toate rugaciunile lui erau in darn; nimeni nu-l auzea, nimeni nu venea sa-i racoreasca fruntea sa cea plina de sudori sau sa-i stinga acea sete infernala ce-i usca gura si pieptul. In fine, dupa o existenta mizerabila de sapte luni, isi dete sufletul in spasmuri si parasit de toata lumea. A doua zi dupa moartea acestui monstru, populatiunea Bucurestilor se afla intr-o mare agitatiune. Cauza ce pusese in miscare pe acesti adevarati stranepoti ai Grahilor , venea de la vestea ce se raspandise ca in acea zi era sa se dea prin targ un falit fraudulos, iar dupa aceea era sa-l tintuiasca dinaintea pravaliei lui, ca sa serve de pilda poporului. O multime de curiosi de toate etatile si clasele societatii inundau piata Sf. George cel Nou; iar o alta grupa, destul de numeroasa, intrase in curtea spatariei si, cu toate ca timpul era ploios in acea zi si vantul nordului sufla cu tarie, ei insa infruntau cu barbatie si ploaia si frigul, numai ca sa poata vedea acel spectacol barbar, ce-i delecta atat de mult. In fine, logofatul spatariei, vazand nerabdarea si curiozitatea gloatelor, se arata inaintea multimii si citi cu voce tare hotararea Departamentului de Criminalion, prin care condamna pe mofluzul mincinos a fi batut la spete prin toate pietele negutatoresti si a se tintui de urechi in fata pravaliei sale. Dupa ce se termina citirea hotararii, patru arnauti spataresti intrara in temnita si scoasera pe nefericitul falit cu capul ras, dezbracat pana la mijloc si cu mainile legate una langa alta cu o funie lunga; iar dupa aceea unul dintre arnauti apuca funia de capatai si incepu a trage pe patient dupa sine, pe cand alti, doi, pusi unul de-a dreapta si cellalt de-a stanga patientului, il loveau pe spinare cu nuiele de salcie. Sangele ce sarea din pielea nefericitului om, rupta neincetat de lovituri, si tipetele lui de durere produceau diferite impresiuni in inima poporului: femeile si oamenii cei milosi cereau iertarea lui, iar gloata cea mare, in care intrau si cei saraciti prin falimentul cel fraudulos, simteau o nedescriptibila bucurie pentru tot ce suferea patientul si la orice gemet de durere ei il apostrofau cu cuvinte ca acestea: "Bine-ti face, talharule, c-ai saracit lumea!
" "Sa-i dea nuiele pana-i va cadea toata carnea de pe spinari", fara a mai numi si pe unii care strigau: "Sa-l spanzure!
sau sa-l puie in teapa!
" Vederea torentelor de sange si pofta de razbunare iritase atat de mult pe popor, incat daca s-ar fi aflat la aceasta priveliste barbara vreunul din acei filozofi umanitari, negresit ar fi crezut ca se afla in Roma gladiatorilor, in Roma martirilor, si pe romani i-ar fi luat drept acel mizerabil si degradat popor al Romei imperiale care suferea sclavia si umilirea fara sa murmure si se revolta numai atunci cand ii lipsea painea si circul . Aceasta procesiune ingrozitoare trecu mai intai prin piata Sf. George cel Nou, de acolo intra in ulita Selarilor si, iesind pe la Curtea cea Veche, merse spre Sf. George cel Vechi; iar de aci intra in ulita cea stramta din dosul Baratiei, unde era sa se petreaca partea cea mai ingrozitoare a acestei oribile drame. Poporul, ce parea satul oarecum de ceea ce vazuse pana aci, pe data ce se instiinta ca a sosit timpul tintuirii, navali cu furie asupra locului unde era sa se savarseasca aceasta barbara fapta. Curiozitatea era atat de mare, incat unii din multime intrau prin sila in casele si pravaliile negutatorilor, ca sa poata privi mai bine executiunea; iar altii se suiau chiar pe acoperisul caselor, cu riscul de a cadea si a se zdrobi. In momentul, insa, cand executorul ridicase pe patient in varful picioarelor si se pregatea sa-i tintuiasca urechile la stalp, clopotele de la cateva biserici incepura a suna si o psalmodie trista ajunse pana la auzul multimii. Aceste cantari ieseau din gurile catorva preoti si cantareti ce petreceau la mormant un cadaver asezat intr-un cosciug modest si purtat de patru postelnicei pe un pat mortuar, compus din lemn simplu si captusit cu chembrica verde. Poporul, ale caruia sentimente se schimbara foarte lesne, cum auzi cantarile preotilor si vazu cortegiul funerar apropiindu-se, incepu sa se traga inapoi cu respect, ca sa-i inlesneasca trecerea; dar aceasta bunavointa fu nefolositoare, caci din partea opusa a ulitei venea o caruta de tara cu doi cai, in care era asemenea un cosciug inchis si un preot care citea cadavrului dintr-insul rugaciunile de odihna. Aceste doua procesiuni mortuare, neputandu-se vedea una pe alta din cauza poporului ce era adunat in centrul ulitei, inaintara una in contra alteia pana la locul executiunii si se oprira, caci ulita era atat de stramta, incat era cu neputinta a trece una pe langa alta sau a se intoarce una din ele inapoi, spre a putea trece cealalta. In fine, bas-bulucbasa al spatariei, insarcinat cu executarea hotararii, vazand aceasta incurcatura, facu semn executorului sa-si termine lucrarea. Un tipat ascutit si nervos, repetat de mai multe ori, anunta poporului ca tintuirea s-a terminat. Gloatele disparura intr-o clipa: totul intra in tacere, numai cele doua procesiuni stateau una in fata celeilalte dinaintea falitului tintuit. Ar fi zis cineva ca intre mortii din cele doua cosciuge si negutatorul cel tintuit exista o legatura fatala sau o ura neimpacata. Ei bine, aceasta legatura exista in adevar, caci cadavrul cel purtat pe pat mortuar si insotit de preoti si cantareti era al postelnicului Andronache Tuzluc; cel de-al doilea cadavru, tras de doi cai de sat in acea caruta mizerabila, era al lui Dinu Paturica; iar mofluzul cel tintuit era Costea Chiorul, care, desi cam tarziu, lua insa o aspra rasplatire pentru toate crimele ce savarsise. Iata cum isi terminara cariera vietii acesti trei scelerati. Intamplarea voise ca ei sa se mai intalneasca inca o data inainte de a se prezenta lui Dumnezeu spre a-si da seama de relele ce savarsisera pe acest pamant. Cat despre chera Duduca, am aflat mai in urma ca ea, voind sa faca pe cocheta si in casa noului ei barbat, fu descoperita de dansul si trimisa inaintea cadiului, care ordona sa o coasa intr-un sac si apoi sa o arunce in valurile Dunarii, dupa cuprinderea legilor musulmane.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.