Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ciocoii vechi si noi - Marea hatmanie de Nicolae FILIMON





Hatmanul cel mare era executorul tuturor decretelor domnesti si al hotararilor Divanului relative la impliniri de datorii, clironomii, vanzari de mosii, case si alte de felul acesta. Hatmanul mai era dator a infatisa pricinile de judecati inaintea Divanului. In cazul acesta, el sta pe picioare tinand in maini un baston de argint, semn al dregatoriei sale; iar cand parerile boierilor divaniti erau impartite, lua si el parte in dezbatere deopotriva cu judecatorii. Personalul cancelariei acestei autoritati era compus de un sames, insarcinat cu pastrarea banilor ce se depuneau acolo si cu tinerea corespondentei, un condicar si cativa scriitori, sase zapcii pentru impliniri de bani si infatisari de pricini in Bucuresti si cate unul din fiecare judet, tot cu asemenea indatoriri. Osebit de acestia, hatmania avea un steag de slujitori si mumbasiri , cu care se slujeau la impliniri de bani si executiuni. Localul se compunea din opt camere, ce formau o casa cu doua randuri; in randul de jos sedeau slujitorii si mumbasirii, iar in cel de sus era cancelaria hatmaniei, asezata in felul acesta: una din cele mai luminoase camere era destinata pentru marele hatman, alta pentru samesul impreuna cu ceilalti amploiati ai sai, iar in celelalte doua se pastrau banii impliniti si obiectele de pret lasate in depozitul hatmaniei. Odaia hatmanului avea un pat lung infundat si impodobit cu asternuturi de cele obisnuite pe timpul de atunci; mai avea si cateva scaune pentru trebuinta persoanelor ce veneau sa reclame ajutorul acestei dregatorii in diferitele lor interese. Mobilierul samesiei se compunea dintr-un pat foarte mic, pe care sedea samesul, si o masa rotunda, pe care scria el. Langa unul din peretii camerei se afla o lavita lunga pe care sedeau logofetii si iamacii trebuinciosi pentru scrierea poruncilor si trecerea in condici a banilor hatmaniei; iar in fundul acestei camere erau doua lazi vechi, pe care sedeau cativa copii luati pe pricopseal a si se exersau la scris dupa



modelul acesta: “Cel ce nu se sileste la invatatura si e cu gandurile zburatice, aceluia poti sa-i zici carne cu ochi, iar nu om. I proci ”. Pe la doua ore turcesti un zgomot ce se facea prin curtea hatmaniei anunta venirea iamasului la cancelarie. Condicarul, logofetii si iamacii, instiintandu-se despre aceasta, isi stransera giubelele la piept si, punand mana dreapta deasupra inimii, primir a pe boierul sames cu capetele plecate pana la pamant. Cum intra samesul inlauntru, isi scoase giubeaua si o dete unui slujitor, care o scutura si o puse pe un scaun; alt slujitor ii trase din picioare cizmele cele rosii de piele de tap; iar dupa aceea samesul se sui in pat si scoase dintr-o mica ladita cateva plicuri pe care le puse pe mica sa mescioara si incepu a le desface pe rand si a cauta printr-insele cu o nerabdare vazuta. Hartia ce cauta el era o jalba data de banul R. G. catre principele Caragea in pricina unei pietre mari de smarand care, fiind pusa in pastrarea unui bancher si mai in urma la hatmanie, se schimbase prin viclesug si se pusese alta proasta in locul ei. Dinu Paturica, in calitatea sa de sames al hatmaniei, cunostea foarte bine istoria schimbarii acelei pietre, caci era el insusi autorul acelei hotii; voind insa a ridica deasupra sa responsabilitatea acestei fapte, scoase calimarile de la brau si scrise mitropolitului pitacul acesta: “Cu fiiasca evlavie sarut blagoslovitoarea dreapta a prea sfintiei tale, parinte mitropolite. Din cuprinderea acestei jalbi ce a dat catre maria sa, dum-(nealui) biv -vel-ban R G pentru o piatra verde, care fiind in depoziton la mai multe maini, se zice ca s-ar fi schimbat, punandu-se in locul ei alta mincinoasa. Ci dar din porunca gospod , iata trimit prea sfintiei tale acea piatra, ca sa aibi in pastrare si sa am sinetul sfintiei tale de primirea ei. Si sunt al sfintiei tale plecat fiu sufletesc si sluga, Vel-hatman” Acest pitac fu infatisat marelui hatman, care il subscrise fara cea mai mica observatiune si ordona sa-l trimita la Mitropolie, impreun a cu piatra cea mincinoasa. In momentul cand Paturica iesea din camera hatmanului, plin de bucurie ca se pusese in siguranta despre relele urmari ce ar fi putut sa aiba hotia sa, i se prezenta inainte un individ care, dupa imbracaminte si alte amanunte, semana a fi boier de tara. Noul venit se apropie de Paturica, facand neincetat complimente silite, iar cand ajunse in apropierea cuvenita, scoase din buzunar o jalba si o dete in mana lui.
— Ce ceri, boierule, printr-aceasta jalba? zise Paturica cu aer de autoritate.
— Cer de la cinstita hatmanie sa-mi slobozeasca lei sase mii, pretul viei mele, ce s-a vandut la Cochii vechi de buna voia mea.
— Asa este, boierule, precum zici, raspunse Paturica, dand fesul pe ceafa si scarpinandu-se in cap cu nepasare, dar poate sa se iveasca ceva datornici si noi trebuie sa cercetam cu bagare de seama aceasta madea, ca sa nu cadem in raspundere.
— Si in cat timp s-ar putea savarsi aceste marafeturi ale cinstitei hatmanii?
— Se cere timp indelungat, bei-mu. Trebuie sa strige pristavul in Bucuresti, sa facem un tacam de pitace catre zapciii hatmanesti de prin judete si, daca, dupa o luna de la darea acestui nezam , nu se va arata nici un datornic, vino sa-ti primesti banii.
— Dar banii acestia imi trebuiesc acum, caci sunt fara huzmet de atata timp si n-am cu ce sa-mi hranesc nevasta si copiii.
— Asta nu este treaba mea. Un slujbas credincios trebuie sa se supuie nezamului.
— Asa este, boierule, raspunse jaluitorul, punand cu mare iuteala douazeci de rubiele sub hartiile samesiei, dar cand vei vrea dumneata, treaba se face, caci, slava Domnului, nu sunt om pierdut. Paturica, care intrecea la vedere chiar pe Argus, nu numai ca vazu rubielele, dar putu chiar sa le numere din vedere, cu toata iuteala ce intrebuintase jeluitorul in punerea lor sub hartii; se prefacu insa ca nu vede nimic, apoi luand un aer mai bland zise:
— Aidea; fie dupa vointa dumitale; o sa-ti fac acest hatar, si de voi pati ceva, vei da seama la Dumnezeu. Logofete Radule, adauga el, intorcandu-se catre subalternii sai, ia condica de amaneturi si trece banii boie


rului la partida platilor. Iar el se scula din pat si se duse in camara, de unde se intoarse peste putin cu o punga pecetluit a; puse pe jaluitor sa subscrie de primirea banilor, iar dupa aceea ii dete punga zicand:
— Iata, boierule, banii dumitale, astfel precum i-am primit de la starostie. Priveste bine pecetea; vezi de are vreun cusur, ca sa nu avem vorbe la urma. Jeluitorul lua punga si iesi plin de incredere ca a scapat numai cu cele douazeci de rubiele ce daduse samesului; dar se amagea, caci abia ce iesi din cancelaria hatmaniei, fu inconjurat de condicari, logofeti, iamaci si slujitori. Condicarul cerea sa-i plateasca pentru trecerea in condica; logofetii pentru tacamul de pitace ce erau sa se scrie, daca s-ar fi ivit vreo pretentiune asupra banilor ce primise, iar iamacii si slujitorii, negasind alt pretext ca sa scoata si ei ceva din punga nenorocitului impricinat, cereau in numele protectorilor lor. Unul zicea: “Da-mi si mie ceva, caci sunt al marelui hatman”; altul: “Da-mi, caci sunt luat pe pricopseala de dumnealui samesul” etc. In fine, dupa ce astupa gurile tuturor acestor obraznici si demoralizati amploiati, parasi localul hatmaniei blestemand si dand tuturor railor pe toti amploiatii tarii care, in loc sa protege societatea de la care se nutresc si se inavutesc, o speculeaza ei insisi si o pun la disperare prin neterminatele lor sicane. Dar nenorocirea bietului om nu era inca completa, caci Paturica, ca hot perfect ce era, nu facea niciodata hotia pe jumatate; el lua acasa la dansul toti banii ce se depuneau in pastrarea hatmaniei, si-i schimba la Costea Chiorul pe bani taiati sau calpi, iar dupa aceea cosea pungile intr-un chip cum sa nu ramaie nici o urma de violare. Jeluitorul, dar, ajungand acasa, deschise punga si gasi banii pe deplin, dar cand ii trase la cumpana ii gasi pe unii lipsa, iar altii calpi si fara nici o valoare. Sarmanul om, vazandu-se furat in toate modurile, ofta din adancul inimii, dar nu lua nici o masura contra despoitorilor sai, caci atunci, ca si in timpul de astazi, amploiatii furau sub protectiunea legilor. Dar in hatmanie nu se depuneau numai bani, ci de multe ori se lasau in pastrarea ei diamanticale si alte obiecte de mare pret, pe care Paturica le falsifica in folosul sau si in paguba acelora ce cautau asigurarea averii lor la un guvern corupt pana la maduva oaselor. In ziua aceea mai venira si alti nenorociti impricinati, pe care Paturica ii jefui binisor si fara cea mai mica mustrare de constiinta; iar dupa aceea isi puse islicul sau in cap si giubeaua pe umeri si pleca foarte vesel de castigul sau din acea zi. Ajungand acasa, la dansul, o alta bucurie neasteptata era aproape sa zdrobeasca mica sa inima. Costea Chiorul izbutise a cumpara cele doua mosii de la mezat si-i trimisese un ravas prin care il instiinta despre aceasta. Un alt ravas de la Duduca il vestea despre fuga lui Caragea. Aceste doua stiri importante facura pe ciocoi sa se exalteze de bucurie, si iata cauza: de la scena intamplata in teatru, cand acei doi condicari descoperisera postelnicului Andronache toate hotiile lui, postelnicul, desi nu crezuse ca un copil sarman, crescut si inaintat de dansul, ar fi putut sa ajunga pana la gradul de a-l saraci si a-l necinsti, cu toate acestea o mica banuiala tot ramasese in sufletul lui. Paturica, insa, simtise furtuna ce se ridica asupra capului sau si luase masuri de asigurare atat de bune, incat pe cale legala ar fi putut sa se impotriveasca la toate prigonirile ce i-ar fi venit din partea stapanului sau; dar postelnicul era favorit al lui Caragea si acest din urma stia pe dinafara celebrul “L état c est moi” al lui Ludovic al XIV-lea; n-avea dar decat sa primeasca o reclamatie in contra lui Paturica si l-ar fi aruncat in ocna parasita pe toata viata. De aceea, faimosul nostru ciocoi, cum citi ravasul Duducai, zise in sine cu un fel de aprindere: “Caragea fuge!
adevarat sa fie oare? O!
de s-ar adeveri aceasta, as crede ca Dumnezeu il indeamna sa fuga, numai ca sa scap de ocna si sa ma fac boier mare. Cu starea fanariotului am sfarsit; maine ii voi lua si amoreaza si atunci solia mea in casa fanariotului va fi implinita cu desavarsire”.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.