Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ciocoii vechi si noi - Lagarul de la Cotroceni si tradarea de Nicolae FILIMON





Tudor Vladimirescu, luand stire ca Ipsilant a intrat in tara, isi imparti ostirea in doua parti: dintr-una forma mici garnizoane pentru apararea manastirilor din Valahia Mica, in care isi avea depuse proviziunile necesare pentru hrana ostirii, iar cu o parte compusa din sase mii de panduri alesi si doua mii cinci sute de arnauti, comandati de Macedonski si Prodan, lua calea catre Bucuresti si se aseza in manastirea Cotroceni si pe campia dimprejurul ei formand din aceasta localitate un lagar fortificat, din care observa miscarile lui Ipsilant, pe boieri si politica turceasca. Dupa regulile stabilite de acest capitan, intrarea in lagar a oamenilor particulari nu era oprita nici ziua, nici noaptea, daca ei cunosteau cuvantul de ordin. Dinu Paturica, profitand de aceasta neingrjire, inca de la sosirea lui Tudor vizita neincetat lagarul si prin manierele lui insanuitoare dobandi amicia si increderea tuturor capitanilor armatei si chiar pe a lui Tudor. Astfel stau lucrurile cu cateva zile inaintea intrevederii lui Paturica cu Ipsilant, in care se stabili vanzarea liberatorului Romaniei. A treia zi dupa incheierea acestui pact infam, pe la doua ore turcesti din noapte, Paturica incinse iataganul, puse doua pistoale la brau si alte doua la ciochina selii, apoi incaleca pe un armasar si lua drumul catre Cotroceni, urmat de un arnaut armat cu o sisinea bosnegeasca. Era pe la 20 martie, timpul cel mai nestatornic al climei noastre; un intuneric des acoperea fata cerului, vantul austral sufla cu repeziciune, glasul pasarilor de noapte, unit cu freamatul sinistru al copacilor, faceau o armonie infernala, iar ploaia ce cadea in torente completa acest cadru fioros. Cei doi calatori, infasurati in ipingelele lor, isi urmau calatoria in liniste, privind acest dezordin al naturii cu nepasarea si bucuria ce simtira demonii cand Cel Atotputinte deschise jgheaburile adancului, ca sa piarda o lume nedemna de amoarea si intentiunea sa. Dar cand ajunsera in dreptul caselor lui



bulucbasa Giafer, Paturica zise tovarasului sau de calatorie:
— Sa fie oare adevarat tot ce mi-ai spus? Raspunde!

— Precum ma vezi si te vad, cucoane Dinule.
— Nu ma minti tu oare?
— Iti jur pe Dumnezeu si pe sfantul Gheorghe, ajutatorul meu. Ciocoiul, multumit pe acest juramant ce totdeauna e sacru pentru hoti si bigoti, inainta conversatiunea.
— Ia mai spune-mi inca o data, cate spargeri de case s-au facut?
— Sapte, stapane!

— In ce mahalale?
— La Biserica Alba din Postavari si la Spirea din Deal.
— Jaful a fost mare?
— S-a luat peste tot ca la doua sute mii lei, afara de argintarii si boarfe.
— Cate femei s-au siluit?
— Zece, dintre care doua au murit, neputand suferi pana in sfarsit caznele arnautilor si ale pandurilor.
— Dar uciderile cum au mers?
— Trei carciumari, doi bacani si un boierinas.
— Le stie astea Domnul Tudor?
— Nu numai ca le stie, dar a si spanzurat azi-dimineata cinci dintre cei ce au savarsit aceste fapte.
— Spui adevarul?
— Adevarul, stapane; si daca nu ma crezi poti sa-i vezi cu ochii, caci sunt spanzurati in gradina Brancoveanului si acea gradina este in drumul nostru.
— Sa mergem dar sa vedem!
Paturica isi indrepta calul catre gradina Brancoveanului, urmat de complicele sau; intra intr-insa si merse cu curaj pana dinaintea unei fantani ocolita de salcii, apoi se opri in loc si privi cu sangele cel mai rece nefericitele victime ale ambitiunii sale.
— Acum crezi, cucoane Dinule? zise arnautul.
— Da, raspunse Dinu; as dori insa sa stiu prin ce mijloace ai savarsit aceasta mare fapta?
— Foarte lesne, cucoane!

— Cum?
— M-am strecurat in ordia pandurilor cu mestesug; le-am spus ca sunt dintre mavroforii lui Ipsilant; ei au inceput sa ma intrebe despre multe, dupa obiceiul ostasilor. Atunci am inceput si eu sa laud pe Ipsilant si sa-l ridic pana la cer; le-am spus ca avem cate treizeci de lei pe luna si tain imbelsugat de carne, paine si vin. Bietii olteni, auzind aceste laude, ramasera cu gurile cascate. Le-am mai spus ca ostasii lui Ipsilant sparg biserici, necinstesc femei si Ipsilant se preface ca nu stie nimic si astfel, precum va spun, le ziceam eu, nu e nefer in ostirea noastra care sa nu aiba cate un pungoi plin cu mahmudele si dodecari!
Dupa ce le insirai verzi si uscate, luai vreo douasprezece dintre ei si ma pusei pe bautura, apoi catre seara mai venira alti douazeci si plecaram impreuna dupa jafuri; iar dupa ce s-au savarsit toate nelegiuirile, silniciile si omorurile ce ti le-am povestit, m-am dus la capitanul Oarca si i-am spus tot ce se petrecuse; el a spus lui Domnul Tudor si celelalte le vazuram amandoi.
— Bravo, Nastase, esti un mare om. Intrevorbirea acestor doi talhari putea sa urmeze mai departe, dar fu intrerupta de vocea santinelelor ce pazeau prima raza a lagarului.
— Stareti, mare, strigara pandurii olteni, vazand pe Paturica si pe sluga lui. Cuvantul, bre!
sau va chitul la pamant ca pe brabeti.
— Suntem oameni buni, voinicilor, zise Paturica, voind sa se incredinteze despre starea morala a santinelelor.
— Cuvantul, intelegeti voi, sau dam foc flintelor!
Si deodata cu vorba indreptara pustile spre dansii.
— Gorju!
raspunse Paturica multumit si nemultumit de curajul si statornicia oltenilor.
— Pe cine cautati in ordie?
— Pe capitan Urdareanu.
— Aide, intrati!
Paturica dete scari calului si inainta in lagar. Pana ce Paturica va gasi pe capitan Urdareanu, noi vom atrage bagarea de seama a lectorilor nostri asupra starii morale a trupelor lui Tudor Vladimirescu, caci de la moralitatea si disciplina ostirii depind succesul bataliilor si cele mai stralucite fapte de arme. Ostirea lui Tudor, ca toate ostirile de aventurieri, nu avea si nici nu putea sa aiba acea disciplina riguroasa ce o intampinam in armatele regulate. Disciplina si moralitatea nu se pot stabili in cinci-sase luni, si armata lui Tudor nu avea o vechime mai mare decat aceasta. Trebuia dar ca Tudor sa fie mai putin aspru cu niste juni ce parasisera dulcetile vietii linistite, ca sa se lupte pentru liberarea patriei lor, lipsiti de multe ori chiar de hrana si alte necesitati ale vietii; el insa servise in armata rusa si mostenise de la dansa acea asprime fara exemplu care fu principala cauza a pierderii sale; spargerea unei pravalii, siluirea unei femei si alte dezordini de felul acesta, si chiar de mai putina importanta, asprul capitan le pedepsea cu decapitarea sau spanzuratoarea; dar aceste cruzimi, in loc sa produca efectul dorit, ele adusera ura intre capetenie si ostasi, iar rezultatul acestei pasiuni deveni funest pentru amandoua partile . Suntem in lagar; sa mergem inainte. Intr-o casuta de scanduri, invelita cu trestie, erau patru juni capitani, legati de mult timp printr-un amor de acela ce nu se gaseste decat in cadrele militare. Doi dintr-insii fumau, unul citea pe o carte, iar cellalt mangaia un caine de vanat ce sedea incolacit la picioarele sale. Fetele lor erau cuprinse de acea intristare profunda ce vine din meditatiuni dureroase. Tacerea ce domina in acel locas trist, intocmai ca inimile celor ce locuiau intr-insul, se rupse in fine; unul din junii ostasi zise celorlalti:
— Ei bine, tovarasi, ce hotarare luati voi?
— Dar tu, ce hotarare ai luat?
— Eu, unul, nu iscalesc inscrisul si intample-se orice s-ar intampla.
— Dar bine, nu te temi de mania Domnului Tudor?
— Nu ma tem deloc, pentru ca de-oi iscali sau n-oi iscali, totuna face.
— De ce?
— Fiindca, iscalind, platesc cu capul orice neoranduieli vor face pandurii de sub capetenia mea; de nu voi iscali, mai rau, caci Tudor ma va spanzura ca pe un nesupus!

— Bine zici tu, ma Enescule!

— Auzi acolo!
relua Urdareanu, ce tacuse pan-aci. Auzi vorba, sa raspundem noi de faptele neferilor nostri; dar am vazut ostirea lui Kutusof, ostire imparateasca, cu hazna mare de bani, cu zaherele dupa dansa, cu doctori, cu spiterii; si cu toate acestea ostasii spargeau pravalii, furau fete si nu li se taia capul, nici ii puneau in spanzuratoare, precum pune Tudor pe neferii nostri, ce nu sunt decat niste copii adunati dupa cum s-a putut si fara cea mai mica cunostinta despre datoria ostaseasca.
— Urdareanu are dreptate, zise Enescu, reluand vorba. Noi n-am descarcat pana acum nici o pusca in vrajmasii tarii si vreo cateva sute dintr-ai nostri au cazut jertfa maniei lui Tudor. Asta este o zavera tainica impotriva vietii noastre si nimic mai mult. Pentru aceasta ne-am parasit noi parintii si pasnicele indeletniciri, ca sa ne omoare ca pe niste vite?
— Ce trebuie dar sa facem? rostira toti capitanii deodata, atintind ochii asupra Enescului si strangand manerele iataganelor cu convulsiune.
— Sa nu iscalim neomenosul inscris ce ni se cere.
— Sa nu-l iscalim!
repetara tinerii ostasi.
— Jurati?
— Juram!
In momentul cand cei patru capitani intorceau fetele catre rasarit si ingenuncheau sa jure, o lovitura se auzi in usa casei.
— Cine este? intreba Enescu, punand mana pe iatagan.
— Oameni buni, raspunse o voce de afara.
— Numele voastre!

— Capitanul Macedonski, bulucbasa Prodan si stolnicul Dinu Paturica.
— Voi sunteti? intreba Enescu deschizand usa.
— Da bine, ce faceti voi aci singuri? intrebara noii veniti; ma tem ca va sfatuiti ceva impotriva stapanirii, adaose Macedonski cu un zambet intunecat.
— Eu nu cred una ca aceasta, zice Paturica, silindu-se a da fetei sale un aer de incredere.
— Nici eu, adaose bulucbasa Prodan.
— Ia sa lasam la o parte aceste secaturi si sa venim la lucrul cel de capetenie, zice Macedonski. Ia spuneti, baieti, cum vi s-au parut omorurile de alaltaieri?
— Care omoruri? intreba Paturica, prefacandu-se ca nu stie nimic despre dansele.
— Cei doi capitani si trei panduri spanzurati de Domnul Tudor in salciile din gradina Brancoveanului.
— Sarmanii baieti!
Si pentru ce i-a spanzurat?
— Pentru lucru de nimic, pentru ca vrea si poate.
— Si fiindca suntem prosti de ne supunem unui gade, raspunsera cei patru juni capitani.
— Aveti dreptate, copii, zise Macedonski, dar ce o sa facem? El este stapan si noi slugi; trebuie dar sa ne supunem.
— Nu este adevarat, capitane, zise Enescu infuriat. Noi ne-am sculat ca sa ne luptam pentru drepturile tarii; sa ne trimita dar impotriva turcilor care au intrat in tara, ca sa murim ca niste viteji, iar nu sa ne omoare cu moartea cea mai rusinoasa.
— Capitanul Enescu are dreptate, zise Paturica, vazand intrigile sale reiesind pe deplin. Asta tiranie nu e mai de suferit si daca nu veti lua masuri, sa stiti cu hotarare ca toti cati s


unteti aci veti muri in spanzuratoare.
— Asa este!
Stolnicul Paturica are mare dreptate!
rosti adunarea intreaga.
— Ostirea lui Ipsilant, pe oriunde trece, arde si jefuieste, si cu toate acestea Ipsilant n-a spanzurat nici un capitan, nici macar un nefer pana acum, adaose Paturica.
— Asa este, precum zici; dar ia invata-ne, arhon stolnice, ce trebuie sa facem ca sa scapam de aceasta fiara salbatica?
— Nimic mai mult, decat sa va alegeti alta capetenie.
— Dar bine, noi am jurat sa-i fim supusi si credinciosi, zise adunarea intreaga a capitanilor.
— Ati jurat, replica Paturica cu un zambet plin de amaraciune si dispret, dar nu stiti voi ca juramintele nu sunt decat niste marafeturi nascocite de domnii si capeteniile noroadelor, ca sa despoaie si sa omoare pe supusii lor mai cu inlesniri si fara temere?
— Ce voiesti, dar, sa facem?
— Faceti ce veti voi; lasati pe Tudor sa va taie ca pe vite. Aceste din urma cuvinte, fiind pronuntate de Paturica cu un mare dispret ascuns sub masca nevinovatiei, produse un efect straniu in inimile capitanilor; cei mai maturi dintr-insii erau pentru calcarea juramantului si alegerea altor capetenii; junii, din contra, tineau mult la juramant, dar erau de parerea sa faca o revolutiune, prin care sa sileasca pe Domnul Tudor a le da garantii solide pentru incetarea varsarii de sange pe viitor. Aceste idei fura discutate cu zgomot mare; partidele incepura a se incrimina si a se ameninta una pe alta si poate ca ar fi varsat chiar sange nevinovat, daca nu intervenea Paturica, care vedea in aceasta atitudine zadarnicirea viselor sale celor ambitioase.
— Opriti-va, fratilor!
zise el intrand in mijlocul infuriatilor capitani. Si unii si altii aveti dreptate; dar intelepciunea cere sa alegem un mijloc prin care sa putem ajunge la luarea masurilor de asigurare pentru viitor. Mijlocul acesta il cunosc numai eu.
— Arata-ni-l si noua!

— Bucuros, daca fagaduiti ca veti urma povetele mele.
— Fagaduim!
zisera toti deodata.
— Sa asteptati sapte zile si daca pana-atunci Tudor nu va mai omori pe nimeni, sa ne adunam iarasi aici si sa chibzuim despre cele ce trebuie sa facem; iar daca in cursul acestor sapte zile omorurile vor urma ca in trecut, atunci sa parasiti pe Tudor si sa va alegeti de capetenii pe Macedonski si hagi Prodan. Va multumiti, flacai, ori ba?
— Ne multumim!

— Din toata inima?
— Din toata inima!

— Atunci dar, faceti amandoua tarafurile cate un inscris si, dupa ce le veti iscali, sa mi le dati mie in pastrare, ca, dupa trecerea celor sapte zile, sa ne adunam iarasi aici, ca sa pedepsim pe cel ce-si va calca cinstea si iscalitura.
— Sa se faca inscrisurile!
zise Macedonski, silindu-se sa as- cunda bucuria ce simtea in inima. Inscrisurile se facura si se detera in mana lui Paturica; iar dupa aceea chemara doi panduri si-i trimisera sa aduca demancare si bautura. Cina dura mai mult de doua ore si pot incredinta pe lectorii nostri ca nu avea nici cea mai mica asemanare cu cina celor sapte intelepti ai Eladei; iar pe la miezul noptii, oaspetii isi luara ramas bun unii de la altii si se dusera fiecare la locuinta sa. Paturica incaleca pe armasar si se indrepta spre Bucuresti, ur- mat de complicele sau. Bucuria lui era nemarginita din cauza marelui rezultat ce dobandise cu atata inlesnire.
— Ei, Nastase, zise el arnautului, aruncand cateva priviri in laturi, ca sa se asigureze despre vreo cursa ce i s-ar fi putut intinde de inamicii sai; ia spune-mi, cum ti-ai petrecut timpul, cat ai lipsit de langa mine?
— Band si mancand, cucoane, sa fie cu iertaciune.
— Si cu cine ai facut toate acestea?
— Cu arnautii lui bulucbasa Prodan.
— Ia spune-mi, ce mai zic ei despre mersul treburilor?
— Omorurile de alaltaieri i-au tulburat foarte mult, cucoane; unii vor sa fuga la Ipsilant, altii la bulucbasa Sava si sunt foarte putini cei care voiesc sa mai ramana in ordia lui Tudor; apoi unde mai pui si blestematele de inscrisuri ce
— Ce inscrisuri sunt acelea?
— Domnul Tudor cere inscrisa chezasie de la toti capitanii pentru purtarea neferilor de sub ascultarea lor.
— Si ei o sa dea?
— Vai de ei de vor da.
— Da de ce?
— Pentru ca maine seara o sa se calce patru case boieresti.
— De unde stii tu aceasta?
— O stiu, fiindca i-am indemnat eu.
— Aferim, Nastase!
Dar ia spune-mi, o sa se tie ei de cuvant?
— Negresit, fiindca o sa fiu cu dansii si o sa-i tin de scurt.
— Sileste-te, Nastase, cat vei putea, s-o scoti la cale cu bine si vei avea de la mine o suta de mahmudele bacsis.
— Stii ce, cucoane Dinule? Fa-ma mai bine polcovnic de judet si nu-mi mai da acele mahmudele.
— Prea iute mergi, dragul meu Nastase.
— Ba nicidecum, cucoane Dinule. Muruz voda a facut pe arnautul sau ispravnic; de ce oare domnia ta sa nu ma faci pe mine polcovnic?
— Fii cuminte si te voi face. Conversatiunea calatorilor nostri trecu de la o cestiune la alta si numai atunci se intrerupse, cand caii se oprira ca din instinct la portile caselor lui Paturica. Arnautul descaleca de pe cal si deschise poarta stapanului sau, care, sarind cu iuteala de pe frumosul armasar, se duse drept in iatacul sau de dormit, ca sa-si aline printr-un dulce somn agitatiunea ce-i pricinuise marele sau succes. Acum vino tu, Morfeu, care inchizi cu dulceata ochii plugarului ostenit de munca zilei si pe ai tinerei mame ce vegheaza langa capul micului ei copilas; veniti si voi, vise amagitoare, care deschideti avarilor minele de aur ale Americii si prin inchipuiri magulitoare usurati suferintele sclavilor si faceti pe devoti sa guste din fericirea paradisului!
Parasiti intunecoasele voastre locasuri si veniti in camera acestui infam ca sa-i inchideti ochii prin narcotica voastra suflare; dati-i vise frumoase, faceti sa dispara de pe fruntea lui acele incretituri sapate de infamie si crima!
Dar ma tem ca voi nu veti putea sa-l adormiti, caci pasiunea care musca fara mila din rarunchii lui este mult mai mare decat magica voastra putere. Este setea de marire care indeamna pe Cesar a trece Rubiconul inarmat, ca sa infiga pumnalul in inima republicii romane; este mandria si razbunarea care sili pe tiranul Hipias a veni in patria sa cu persii lui Dariu, spre a o face sa treaca prin foc si sabie!
El va fi maine stapan absolut peste o parte din tara si daca fatalitatea va voi, poate sa devie biciul tarii intregi. Ciocoiul avea in adevar mare necesitate de repaos, ca sa-si restabileze puterile fizice slabite de atatea zguduiri morale; dar somnul nu putea sa inchida pleoapele ochilor sai, cu toata silinta ce intrebuinta ca sa poata adormi un moment macar. Orele noptii sunt foarte lungi pentru cei ce nu au somn si mai cu seama pentru aceia a caror constiinta este patata de crima. Paturica, vazand neputinta de a adormi, cerca a se distra prin lectura; lua dar o carte de pe masa si deschizand-o citi din intamplare aceste cuvinte: “Vazut-am pe cel fara de lege inaltandu-se ca cedrii Libanului; putin insa, si el nu mai era; puterea si mandria lui pierise cu sunet!
” Acest verset din psalmii regelui-poet, ce facea aluzie la dansul, il facu sa inchida cartea si sa puna mana pe alta; dar deschizand-o si pe aceea dete peste maxima aceasta: “Si ce va folosi omului de va castiga toate avutiile lumii acesteia si isi va pierde sufletul?” Tranti cu manie si aceasta carte si sculandu-se de pe pat incepu a se preumbla prin camera cu fata descompusa de nedormire. Noaptea, in fine, se pregatea a parasi emisferul nostru. Un zgomot de carute si voci omenesti anuntau desteptarea poporului si punerea lui in miscarea obisnuita de toate zilele. Ciocoiul se plimba neincetat, cautand in osteneala corpului somnul ce-l parasise; dar deodata urechea lui fu lovita de vocea nazala si ascutita a unui precupet care canta intr-un fel comic cantecul acesta: Ipsilanti feldmarsal, Deca pende vinarar; Ofiterii cei mai mari, Bragagii si covrigari. Nu stim care va fi fost adevarata impresiune ce produse in spiritul ciocoiului aceste versuri, care cu multa concisiune descria atat de bine pe capii Eteriei grecesti; stim numai ca un zambet de fiara salbatica aparu pe buzele sale si se pierdu cu iuteala fulgerului. Sunt crime care spaimanta pe cel mai marsav si mai degradat talhar; dar Paturica avea o natura de fier; el se afla in preziua vanzarii celui mai mare barbat al Romaniei si, cu toata grozavia acestei crime, constiinta lui nu era inca tulburata; si daca il vazuram nelinistit, acesta este efectul acelui neastampar ce simte tot omul ambitios cand reuseste in planurile sale, iar nu al remuscarii. In fine, dupa cateva momente de cugetari adanci, el se puse pe pat si adormi.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.