Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Ciocoii vechi si noi - Italiana in Algir de Nicolae FILIMON



In mahalaua numita in vechime Popa Darvas, iar acum Biserica Alba dupa Podul Mogosoaiei, fata-n fata cu casele cele mari ale Desliului se afla pe timpul lui Caragea o piata, in mijlocul careia cladise doamna Ralu o sala de club, care mai in urma se prefacu in teatru. Acest edificiu avea lungimea de optsprezece stanjeni, iar latimea de noua si cateva palme; privit insa din punctul de vedere al stilului si altor amanunte arhitectonice, nu prezenta nimic insemnator. Interiorul lui se compunea dintr-o sala de spectacol si cateva camere situate la dreapta si la stanga salii. Intr-una dintr-insele se tineau dulceti, rachiuri si bauturi racoritoare pentru trebuinta publicului; iar in cea de a doua sedeau slugile boierilor pe timpul reprezentatiunii. Sala teatrului propriu-zisa avea trei randuri de loji tapetate cu postav rosu si impodobite cu perdele de chembrica cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa imbracata cu catifea rosie, pe care sedea domnitorul, iar mijlocul salii era acoperit cu lavite captusite tot cu postav rosu. Scena se deosebea de restul salii printr-o cortina de panza pe care era desenat Apollon tinand lira pe genunchi. Intr-un spatiu mic ce despartea scena de public erau o multime de scaune si pupitre destinate pentru muzicantii ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminatia era in adevar curioasa, caci, in loc de lampadariu si lampi, teatrul era peste tot iluminat cu lumanari de seu puse in sfesnice de tinichea, spanzurate imprejurul salii. Pretul intrarii era regulat in modul acesta: lojile de mijloc se plateau cate un galben si erau lasate pe seama boierilor celor mari, a consulilor si altor persoane de distinctiune; lojile de jos si cele de la al treilea rand se plateau cu lei zece, si erau comune pentru toti cei ce voiau a le inchiria, iar parterul se platea cate lei trei de fiecare persoana. La 8 septembrie 1818 pe fatada teatrului despre care vorbiram era lipit un afis scris in limba greceasca si tiparit in tipografia boierilor clinceni. Aces


t afis vestea inaltei nobilimi si respectabilului public de pe atunci ca in seara acelei zile era sa vada si sa auda opera Italiana in Algir de compozitorul Ioachim Rossini. Aceasta opera, fiind anuntata de mai multe ori si inca nereprezentat a, atatase foarte mult dorinta publicului de a o vedea. Amatorii dar de teatru veniserea cu doua ore inaintea deschiderii teatrului, spre a-si cumpara bilete de intrare; si ca sa fuga de uratul ce pricinuieste asteptarea, unii se plimbau formand mici grupe si discutand despre diferite chestiuni de care se interesau, iat altii formasera un mare cerc imprejurul afisului si comentau muzica si intriga piesei cum se pricepeau. E tragedie, ziceau unii. Ba este comedie, raspundeau altii, afara de cativa invatati, care, luand cuvintele drama giocoso in simt material, afirmau cu aroganta ca nu este nici tragedie, nici comedie, ci jalnica priveliste cu jocuri si cantece!
In timpul cand se petreceau toate acestea pe piata si inaintea teatrului, se deschise o usa si se vazu capul cel plesuv si fata cea galbena si rece a neamtului casier. Privitorii, ce pana aci asteptau linistiti, cum vazura pe casier navalira toti deodata si incepura a cere bilete cu un zgomot foarte mare. Neamtul, insa, isi vindea marfa sa cu sange rece si dupa regula, fara a se tulbura cat de putin de cererile ce i se adresau in numele celor mai mari boieri ai tarii; dar cand auzi strigand: Loja marelui postelnic Andronache Tuzluc, taie numaidecat biletul si-l dete cu atata grabire, incat era aproape sa uite a cere costul ei. In fine, pe la sapte ore si jumatate dupa amiaza, portile teatrului se deschisera; publicul incepu a intra inlauntru salutat cu temenele de arnautii ce formau garda de onoare si, in putin timp, lojile si parterul se umplura de privitori. Directorul teatrului, fiind instiintat la timp ca in acea seara era sa vie si domnitorul, impreuna cu toata ecpaiaua sa (suita sa), osebit de alte infrumusetari de ocazie ce facu, dete ordin a se ilumina teatrul cu lumanari de ceara care, desi produceau o lumina foarte slaba, erau insa de ajuns ca sa faca a scanteia in mii de culori diamantele si alte pietre nestemate gramadite pe cerceii, fuliile si ghiordanele cucoanelor. Intr-una din lojile curtii sta beizadea Costache Caragea, impreuna cu doi fanarioti si cu hatmanul Carabus, favoritul si neseparabilul sau amic. Acest frumos si libertin principe privea prin toate lojile, ca sa gaseasca vreo frumusete necunoscuta inca de dansul, spre a o face victima placerilor sale. Dupa ce facu un gir de privire peste tot teatrul, ochii lui ramasera infipti asupra unei june femei, care, pe langa o rara frumusete si eleganta, avea si un costum din cele mai la moda si mai bogate. Ea era imbracata cu o rochie de catifea patlaginie, cu pieptii ridicati si manecile stramte, dupa moda de atunci. Mijlocul il avea incins cu un colan tesut in fir sarma , iar in mijlocul pieptului avea o mare floare de diamant, care, fiind pusa pe rochia cea de culoare inchisa, stralucea cu mai multa tarie. Gatul ei era acoperit cu simizet de blonduri de Olanda si cu un ghiordan (colier) de smaragde si safire; in urechile sale cele delicate erau atarnati niste cercei de diamant, mari si stralucitori; pe cap avea un fes alb de Tripoli, legat imprejur cu o sangulie alba, cusuta cu matase si fir, ale carei extremitati formau un frumos nod, in care erau infipte doua flori de diamant. Dupa ce beizadeaua o privi cu multa luare-aminte se intoarse catre hatmanul Carabus si ii zise:
- Costache!

- Aud, maria ta!

- Cunosti tu pe cucoana aceea?
- Care, maria ta?
- Aceea care sade in loja de langa a contului prusienesc. Carabus privi cu luare-aminte locul indicat, apoi raspunse cu mare liniste:
- O cunosc, maria ta.
- Cine este, spune-mi?
- Este fata lui Mihale ciohodarul.
- Sa vedem, pare ca-mi aduc aminte: cum ai zis? Fata lui? Fata lui Mihale ciohodarul din Izvor si acum tiitoare a postelnicului Andronache Tuzluc.
- Da, da!
imi aduc aminte, o cunosc.
- Vei fi voind poate sa o vizitezi, adaose Carabus cu acel interes ce misca pe toti junii cei demoralizati, cand li se prezinta noi ocaziuni de dezmierdari simtuale.
- Ti-am zis ca o cunosc si credeam ca intelegi noima acestui cuvant laconicesc. Pe cand se petrecea acest discurs intre beizadeaua si favoritul sau, seleam-ceausul curtii domnesti intra in teatru si anunta venirea domnitorului. Vestea aceasta facu sa se nasca un freamat in tot publicul, care astepta venirea principelui cu acea nerabdare si curiozitate proprie multimii si gloatelor societatii. In fine principele intra in teatru cu aerul sau de marire pe care fanariotii stiu foarte bine a-l imita. Publicul striga de trei ori: "Sa traiasca maria sa!
, apoi se linisti". Reprezentarea incepu prin frumoasa uvertura scrisa de celebrul Rossini in momente de o fericita inspiratiune si merse inainte pana la faimosul tertet din care se formeaza finalul primului act, dupa a carui terminare cortina se lasa, iar publicul din parter si chiar din loji iesi afara ca sa se racoreasca. Dupa o mica pauza clopotelul dete semnalul inceperii actului al doilea. Spectatorii se asezara pe la locurile lor si se pusera a asculta cu mare atentiune frumoasele melodii ce se cuprind si in acest act; dar pe cand reprezentatia ajunsese la scena in care Mustafa, deiul Algirului, trimite pe sclavul Lindoro sa cheme pe Isabela, iar lui Tadeo, caimacamul sau, ii zice ca pe data ce se va prezenta frumoasa straina si il va auzi stranutand de trei ori, sa iasa afara, pe acest timp doi condicari de Divan, ce sedeau pe o lavita si ascultau opera, incepura a vorbi intre dansii si a rade ca niste nebuni.
- Este curios, dar foarte adevarat, zise lesinand de ras unul dintre cei doi condicari adresandu-se catre cellalt.
- Despre ce est
e vorba? raspunse cel intrebat, zambind fara sa stie pentru ce.
- Priveste, te rog, mai cu bagare de seama la ceea ce se petrece pe scena si vei vedea ca seamana ca doua picaturi de apa cu ceea ce se petrece in casa postelnicului Andronache Tuzluc.
- Si ce se petrece in casa acelui boier?
- Lucruri mari, nenisorule, gugumanii nemaiauzite!
Vezi pe cucoana aceea care sade in loja de langa elciul Prusiei? Uita-te bine la dansa; vezi cat e de gatita: diamantele si rubinele sunt aruncate pe dansa cu lopata, parca e brezaie sau teleloaica.
- Ei bine, o vad.
- Acea femeie este tiitoarea postelnicului Andronache Tuzluc.
- Bravo!
e frumoasa de minune.
- Asa este precum zici, dar eu, unul, m-as lipsi de asemenea frumusete si fericire.
- Da de ce, bei-mu?
- Pentru ca l-a lasat in sapa de lemn; l-a facut sa-si vanda doua mosii pan-acum si mult-putinul ce i-a mai ramas o sa se strige maine-poimaine la mezat de catre datornici.
- Sarmanul om!
poate ca l-o fi iubind si dragostea ameteste pe om.
- As!
nu mai crede, nu-l iubeste deloc; si pentru mai mare ocara a bietului om, s-a indragit cu vataful lui de curte si-i toaca starea fara mustrare de cuget.
- Ciudat lucru!
Dar ia spune-mi, cine este acel vataf de curte?
- Este un oarecare Dinu Paturica, un opincar de la Sacuieni si un siret de n-are pereche.
- Dar bine, mai frate, cum s-a alaturat el pe langa postelnicul?
- A venit in curtea lui cu picioarele goale si trentaros; bietului om i s-a facut mila de dansul, l-a imbracat, l-a dat la scoala sa invete carte greceasca, l-a boierit si l-a pus in huzmet; iar el, drept multumire pentru toate aceste parintesti faceri de bine, ii mananca starea si-si bate joc de cinstea lui.
- Curios lucru!
Dar bine, nu s-a gasit cineva sa-i deschida ochii si sa-l scape de aceasta prapastie spaimantatoare?
- Nu stiu, zau; stiu insa ca eu unul, de-as fi dintre cei mai de aproape prieteni ai lui, tot n-as cuteza sa-i dau sfat in madeaua aceasta.
- Si de ce nu-i faci acest bine?
- Pentru ca m-as invrajbi cu dansul.
- Nu inteleg nimic.
- Asculta, mai frate; omul daca apuca sa cada la o patima oarecare, poate sa-l sfatuiasca toata lumea, chiar Dumnezeu de-ar veni si i-ar zice sa-si vie in simtiri, el nu l-ar asculta, ci va merge pana ce va da in prapastie. Un mic zgomot ce venea dinspre usa teatrului dete ocaziunea unuia din spectatori a se ridica de pe lavita si a privi in partea in care se aflau cei doi condicari. Acel om era postelnicul Andronache Tuzluc; el auzise tot ce se vorbise de dansul si, voind sa cunoasca mai bine pe cele doua persoane ce se ocupau de trebile sale, se servi de acea ocaziune ca sa-i poata privi in fata. -------------------------------------------------------------------------------- Note de subsol Subiectul acestei opere se compune din fabula urmatoare: Corsarii Algirului, intr-una din expeditiunile lor, prinsera o corabie florentina, in care gasira o multime de obiecte de mare pret si cateva sute de calatori pe care ii facura prizonieri. Intre acesti nenorociti era si o dama frumoasa, impreuna cu un gentilom batran, numit Don Tadeo, care ii facea curte de mai mult timp, dar in loc de amor nu dobandea decat ura frumoasei dame. Ajungand in fine, corsarii la Algir impartira prazile intre ei, dand o parte deiului, una armatorului corabei si pe cea de a treia echipajului. Frumoasa dama si Don Tadeo, ce trecea de frate al ei, fura infatisati inaintea lui Mustafa, deiul Algirului, care, inamorandu-se de dansa ca un smintit, dete ordin sa o transporte in harem, iar pe presupusul ei frate il onora cu rangul de mare caimacam si se servea de dansul ca sa comunice frumoasei femei infocatul sau amor. Intr-o zi deiul hotari sa termine acest amor de capriciu. Chema dar pe un sclav favorit si ii dete ordin sa introduca la dansul pe straina ce-i insuflase atata pasiune; iar lui Tadeo ii zise ca pe data ce-i va face semn printr-un stranut repetat de trei ori, sa iasa afara. Dama veni, deiul se simti aprins de un foc neobisnuit, stranuta de trei ori, dar Don Tadeo, aprins si mai mult de gelozie, nu voi sa iasa afara cu toate amenintarile deiului. In fine comedia se termina, ca deiul si Tadeo sunt amagiti de frumoasa dama, iar ea paraseste Algirul impreuna cu Lindoro, vechiul ei amant, pe care-l regaseste intre sclavii din Algir. (n. N. F.) Astazi ale Slatineanului.(n. N. F.) Bangi mici pe care pun artistii notele in timpul executarii. Aceasta numire mai serva si spre a demonstra gradul de perfectiune al artistului de orice instrument. (n. N. F.) In timpul domniei lui Grigore voda Ghica, trecand pe la noi marchizul de Ribopiers (Ribeaupierre), elciul Rusiei la Constantinopole, domnitorul lua masuri spre a-i face o primire mai distincta. Astfel dar, intre alte tratamente ce-i facu, il invita si la un bal public dat in onoarea lui. Marchizul se duse la bal mai mult ca sa observe gradul de civilizatiune al societatii noastre, dar matasariile, salurile si mai cu seama diamantele ce vazu la damele romane il surprinse, caci numai diadema, cerceii si ghiordanul cucoanei Z M costa peste un milion. Din intamplare marchizul isi arunca privirea si asupra iluminatiei salii si vazu cu destula surprindere ca era iluminata cu lumanari de seu. A doua zi, venind la curte si fiind intrebat de catre domnitorul de a petrecut bine sau nu, marchizul raspunse ca luxul cucoanelor noastre este egal cu al nobletei din Petersburg, numai un lucru nu mi-a placut, zise el domnitorului.
- Ce lucru? intreba voda Ghica cu nerabdare.
- Lumanarile cele de seu, al caror fum strica aerul salii.
- Cat despre aceasta, ai dreptate, arhon marchiz; dar la noi numai domnul are voie sa arda lumanari de ceara, ceilalti cata sa arda de seu. (n. N. F.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.