Tragicul (fr. tragique, it. tragico funest, teribil, fatal", lat. tragicus, gr. tragikos referitor la tragedie") este categoria estetica ce presupune un conflict ireductibil intre o personalitate umana puternica , care este purtatoarea unor valori morale fundamentale (demnitate, curaj, onoare, responsabilitate, sentimente traite in mod absolut etc.) si forte contradictorii care o covarsesc provocandu-i suferinta si ispasirea prin moarte. Tragicul constituie un concept esential nu numai pentru genul literar dramatic, caruia i se subsumeaza prin specia tragediei, ci si ontologic pentru existenta umana, careia ii fixeaza reperele etice care triumfa in mod simbolic, chiar daca eroii exemplari pier luptand in numele lor. Credinta intr-un ideal indestructibil, formulat prin raportarea personajelor tragice la un sistem axiologic imuabil (de nezdruncinaT), face ca valorile general-umane sa se perpetueze, chiar si dupa disparitia protagonistilor; de aceea, spectacolul tragic este nu numai purificator (avand in miezul lui simbolic teoria lui Aristotel asupra catharsisului") in privinta pasiunilor omenesti, ci si mobilizator al capacitatilor eroice ale personalitatii de exceptie. Rezultatul conflictului tragic consta, asadar, in infrangerea si prabusirea eroului, dimensiunea suferintei sale provocand spectatorilor (ori cititoriloR) sentimente de compasiune, groaza, dar si de admiratie pentru maretia principiilor aparate, pentru indrazneala luptei si perseverenta cu care isi duce pana la capat un ideal caruia i-a dedicat existenta sa. Disociem intre: un tragic obiectiv, provocat de un destin ostil omului in cadrul caruia infrangerea si sacrificiul vietii se datoreaza fie interventiei unor forte exterioare (incarnate de zeii razbunatorI), fie hybrisului" (orgoliuluI) personajelor (in teatrul antic grecesc, la Eschil, Sofocle si EuripidE) ; un tragic subiectiv unde suferintele sunt consecinta directa a erorilor protagonistului (Regele Lear sau Macbeth de W. ShakespearE), ori are loc o confruntare dramatica intre mersul istoriei si o personalitate vizionara care incearca zadarnic sa-1 modifice, intre datorie si pasiune (in clasicismul francez reprezentat de Pierre Corneille si Jean RacinE), sau in care se desfasoara conflictul interior dintre instinctele umane si aspiratia spiritului catre elevatie si puritate (in dramaturgia lui E.O. Neill, Tennessee Williams, Mihail Sorbul, G.M. Zamfirescu, V. Eftimiu etC). Secolul al XX-lea propune o resurectie a tragicului prin revitalizarea viziunii grecesti mitice, poetice si ritualice, in teatrul lui W.B. Yeats, Hugo von Hoffmannsthal, T.S. Eliot, Paul Claudel, Federico Garcia Lorca.
