Antiteza (figura de gandirE) Din fr. antithese, gr. antithesis opozitie". Antiteza consta in prezentarea in opozitie a unor caracteristici, personaje, idei, cu scopul de a evidentia o categorie dintre acestea sau de a formula o concluzie morala din opunerea lor. Ea a gasit o larga raspandire in retorica greaca, incepand de la sofisti. in spatele formei de limbaj a stat in multe epoci exprimarea unui sentiment existential antitetic, de ruptura interioara si incordare, precum in cazul folosirii sale frecvente in baroc si in romantism." (cf. 6, Dictionar de termeni literarI) Pentru acesta din urma, existenta terestra si cosmica se vadeste in binomuri antagonice: real ideal, bine rau, materie spirit, viata vis, teluric astral etc. Poezia eminesciana cultiva frecvent antiteza ampla, extinsa la nivelul unor poeme intregi: inger si demon, Venere si Madona,
Epigonii, Scrisorile etc. Universul insusi a aparut si se va dezagrega in urma interactiunii unor forte antitetice, in viziunea cosmogonica si escatologica eminesciana.
Antiteza se combina uneori cu simetria (fr. symetrie, gr. syn cu" si metron masura"), din necesitatea compozitionala ori ideatica de a asocia opozitiile cu asemanarile intr-un tot armonios si proportionat. Fiinta umana ca si cosmosul, reuneste aspectele aflate in opozitie (in tensiune conflictualA) cu cele armonizate prin similaritatile lor.
Scrisoarea III de Mihai Eminescu este realizata pe baza unor antiteze ample atat intre Mircea cel Batran si Baiazid I, cat si intre lumea contemporana a poetului si trecutul glorios al tarii.
Glossa eminesciana debuteaza cu o serie de antiteze: Vreme trece, vreme v7ne,/Toate-s vechi si noua toate;/Ce e rau si ce e bine/Tu te-ntreaba si socoate" (s.n.)