Basmul cult Termenul este derivat din vechea slava (unde basni" insemna nascocire", scornire") si defineste o specie a epicii populare (de regula, in proza) si culte, cu larga raspandire, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti-frumosi, zane, animale nazdravane etC), aflate in lupta cu fortele nefaste ale naturii si ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung sa le biruiasca in cele din urma. Oglindire a vietii in moduri fabuloase" (cum apreciaza G. CalinescU), basmul trebuie delimitat de poveste (care este mai realista), de legenda (care urmareste explicarea unor fenomene naturale sau istoricE), de snoava (scurta naratiune anecdotica).
Basmele romanesti releva o uimitoare bogatie si originalitate in continuturi si in forme. in functie de personaje, de faptele narate, de locul desfasurarii actiunii si de unele caracteristici ale relatarii, basmele pot fi clasificate in trei mari grupe: fantastice (dominate de elementul miraculoS); nuvelistice (mai apropiate, ca si povestile, de elementele realitatii concretE) ; animaliere (dezvoltate, probabil, din vechile legende totemice, la care se pot adauga sensuri alegoricE).
Structura basmului releva: o serie de formule tipice: initiale, mediane si finale; o gama de procedee specifice; personaje-cheie; disponibilitate pentru transfigurarea realitatii pana la idealizare.
Paralel cu stravechile sale atestari directe si indirecte, cu aparitia unui numar mare de antologii si de studii dedicate basmului, de la romantici incoace, mai ales, a inceput sa creasca si interesul scriitorilor pentru aceasta specie de o exceptionala vitalitate. Preocuparile in aceasta directie au culminat cu prelucrarile si elaborarile de basme din literatura culta, cele mai cunoscute creatii in domeniu apartinand lui Charles Perrault, Hans Ch. Andersen sau fratilor Jacob si Wilhelm
Grimm (in literatura universala), lui Mihai Eminescu,
Ion Creanga, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu (in literatura romana) (cf. 5. op. cit.).
Publicarea primelor basme romanesti dateaza din anul 1860 (Povesti culese si corese de E.B. Stanescu-AradanuL), iar antologia lui Petre Ispirescu (Legendele si basmele romaniloR), din 1872, a relevat un foarte talentat povestitor, de alta factura decat Ion Creanga in basmele sale culte.
