Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




ISTORIA CRITICA A LITERATURII ROMANE - TUDOR ARGHEZI, GEORGE BACOVIA, LUCIAN BLAGA, ION BARBU despre Critica literara


„Un lucru este absolut evident la Tudor Arghezi: capacitatea lui de a folosi toate coardele instrumentului poetic intr-o literatura de poeți in general monocorzi. Proteismul face din Arghezi un poet-orchestra. Daca-l comparam cu alții din aceasta rara familie, de exemplu cu Fernando Pessoa, contemporanul sau din extremul occident, observam ca la Arghezi multiplicitatea este pe cat de radicala, pe atat de fireasca, fara nimic demonstrativ, ipostazele poeziei desfacandu-se din același trunchi precum ramurile unui copac. Cronologia poeziilor ne arata ca, deseori, autorul scria la mai multe maini deodata. Interesant este și ca, la inceputurile sale, așa cum critica a remarcat, Arghezi absoarbe un numar considerabil de inrauriri, aceasta fiind chiar forma primara și naiva a proteismului sau. Este, inainte de toate, eminescianismul, adevarat curent literar, in opinia lui G.Ibraileanu, la sfarșitul secolului XIX și la inceputul secolului XX (). Este, apoi, influența instrumentalista a lui Macedonski (), acela care-l va debuta in 1896 in Liga ortodoxa și-l va onora cu o caracterizare vizionara, de care, din pacate, au avut parte și destui neinzestrați („rupe cu o cutezanța fara margini [] cu toata tehnica versificarii, cu toate banalitațile de imagini și idei”). Nu lipsesc G.Coșbuc (caruia ii arunca, tot atunci, o sageata epigramaticA), cu acel aspect de „dezbatere” morala a versurilor și in nota fatalista de rigoare (), Șt.O.Iosif (), Anghel și, in general, simboliștii cu prețiozitațile lor (), in fine, Bacovia, in Litanii, cele dintai argheziene pe deplin valabile artistic (), dar și in Agate negre (). Trebuie adaugați strainii, Baudelaire, Maeterlinck, Rollinat, Rilke și ceilalți ().



Tarziul volum de debut Cuvinte potrivite (1927) prezinta și el un aspect eterogen, nu numai cu poezii din perioade diferite, dar foarte deosebite unele de altele. Cuvinte potrivite se deschide, cum se știe, cu cea mai faimoasa și, de ce nu, geniala arta poetica din intreaga noastra literatura: Testament. S-a dat puțina atenție faptului ca exista in volum alte doua arte poetice, Ex libris și Arheologie, cu mesaje contradictorii. Daca, de pilda, in Testament poetul asculta vocile strabunilor sai, in Arheologie aceste voci pare sa fi amuțit: Tacerea vocile și le-a pierdut / Care-o faceau pe vremuri sa rasune. / Aud țarana doar a vocilor strabune, / Cum se desface, cum s-a desfacut. In Ex libris, „cartea frumoasa” nu mai raspunde „la nicio intrebare”, jertfa omului „de sange” care a zamislit-o fiind „zadarnica”. Cat privește Testament, s-a remarcat bine ca nu conține un crez tradiționalist. „Cartea” este „hrisovul cel dintai” al „robilor”, așadar o inaugurare, un prag de la care incepe cu adevarat poezia, prin schimbarea veninului in miere și ingramadirea pe o singura vioara a tuturor suferințelor. Testament e plin de mandria saracului și a dezmoștenitului (aceeași din finalul de la Caligula: „Cantecul, lumina, taina, unda,-ntinsurile-albastre, / Noi le ținem, noi le strangem, cei cazniți, urați și goi”), al carui unic titlu de noblețe este poezia: mandrie de plebeu, fara origini aristocratice și mandrie de autor, care face din „cartea” lui un prim „hrisov” al neamului intreg. Este de notat ca toate speciile și formele vastei poezii argheziene sunt anunțate in Testament, de la litanii, agate și psalmi la Flori de mucigai și la edenicele viziuni din Carticica de seara. ()

Poezia este privita in chipul cel mai direct ca o prefacere a realitații in cuvant, ca un har și totodata ca un meșteșug de a potrivi cuvintele.” N. Manolescu observa „osmoza realului cu verbul din lirica argheziana. () De altfel, poetul din Plugule sau Belșug, printre puținii care lauda direct munca, efortul fizic, impinge analogia aceasta intre doua taramuri pana la a face din omul care ține coarnele plugului o divinitate telurica, tot așa cum poetul Psalmilor cauta un Dumnezeu palpabil, o intamplare a cerescului. Transfigurarea plugarului și coborarea lui Dumnezeu in țarina anticipeaza cu un deceniu gandirismul, dar intr-o maniera mai dura și cu o incrancenare pe care nici samanatoriștiii inainte, nici gandiriștii dupa n-au conoscut-o. Bucuria spiritului se naște din osanda și sudoare. Viziunea nu e deloc sarbatoreasca ori idilica. Motivele religioase apar de timpuriu in poezia lui Arghezi, ca și tratarea lor in spirit țaranesc, gospodaresc și domestic, uneori cu pillatiene imagini postsamanatoriste (). () S-a trecut de obicei cu vederea acea latura a Cuvintelor potrivite prin care Arghezi este, minus topica, atat de aproape de Blaga. Misterul blagian este izbitor de exemplu in Muntele Maslinilor, unde inalțimea cvasireligioasa a simțirii este amenințata de invazia „șesului turtit, flamand” și de praful „starnit de turme și desime”. ()

Capodopera acestei religiozitați, care are prea puține in comun cu gandirismul, este Vant de toamna, cel mai spiritualizat peisaj zugravit vreodata de poetul materiilor brute și, totodata, cel mai patruns de lumina divinului. ()

Oarecum diferita este Duhovniceasca, pregatind atmosfera din Psalmi. Deosebirea consta in dramatismul dilematic și etic, inexistent pana acum, cand credința semana cu o beție, cu un drog, dar care va predomina in Psalmi. Blagiana este in Duhovniceasca imaginea paradisului in destramare, unul domestic, ca mai mereu la Arghezi, dar atins de același morb fara leac. () Apocalipsa țaraneasca este o lucrare a diavolului care a pus stapanire pe sufletul celui fugit de pe cruce, incapabil sa-și duca jertfa pana la capat. ()”

In Psalmi „nu e credința, nici tagada. Decat incertitudinea existenței divinitații, poetul are mai degraba certitudinea inexistenței sale. Sau, in orice caz, iși traiește abandonul cel mai adesea cu resemnare, uneori, mai rar, cu revolta. Tanjește cateodata dupa un semn, dar in general e mulțumit in panteismul sau. Știe ca a ratat șansa intalnirii cu Dumnezeu. Marturisirea dramatica se afla in Duhovniceasca. Mai știe și ca e singur in tot universul. Cei din urma psalmi, ai poetului octogenar, vor fi ecoul acestei absolute singuratați. Invocația finala nici nu i se mai adreseaza lui Dumnezu, ci fapturii, in mijlocul careia a trait și iși va da ultima suflare. ()

M.Ralea, E. Lovinescu, N.Balota au așadar dreptate: nu este misticism la Arghezi. Sufletul domestic al poetului nu e traversat de fiorul claudelian. Daca e poezie religioasa totuși (), ea este, cu puținele excepții blagiene, pe care le-am enumerat, in nota postsamanatorista de la Gandirea, in duh țaranesc, duminical și iconografic. Forța poeziei lui Arghezi nu ține de puritatea spiritului, ci de cea mai groasa materialitate. Arghezi este genial nu cand evoca divinul, celestul, extaticul, inaltul sau nobilul, ci cand zugravește pamantescul, germinația, viermuiala, degradatul sau inertul. Cel mai frumos imn scris vreodata de poet este inchinat plinului de har cartof intr-o poezie din Carticica de seara.()

Despre Flori de mucigai: „Stilistic, problema acestor versuri () nu este totuși aceea a bufoneriei lexicale care s-a impus in critica postcalinesciana, ci aceea a imbinarii unui registru inalt, „literar”, clasic, cu unul jos, „vulgar”, fara tradiție. () Ideea poate sa fie aceea ca așa cum in poezia religioasa ori in aceea grava din Cuvinte potrivite poetul nu opune idealistic lumile, ci le amesteca realistic substanța, tot așa in Flori de mucigai el nu opune stilul literar aceluia idiomatic, ci iși scoate efectele din concurența lor.”





GEORGE BACOVIA

„Cu G.Bacovia ne aflam in fața unui paradox: pe de o parte, el este cel mai original poet roman, in sensul ca sensibilitatea lui extrema nu poate fi impartașita și, cu atat mai puțin, luata ca model; pe de alta, el este singurul nostru poet in care simbolismul se regasește plenar, de la recuzita la retorica afectiva. ()

Astazi, cand cultul poetului pare definitiv stabilit, se petrece intr-un fel contrariul a ceea ce se petrecea in interbelic: pana și defectele poeziei devin calitați. Rezerva, una majora, pe care o nutrea G.Calinescu in Istorie, a lasat locul unei desavarșite encomiastici. Așa se face, de exemplu, ca exegeze din cele mai subtile se intemeiaza pe toate textele bacoviene, fara discriminare, deși, lucru pe care nimeni nu mai indraznește sa-l spuna, avem de-a face cu o poezie pe cat de extraordinara, pe atat de inegala. ()

Fetișizarea unui tip de evoluție și a unei formule poetice este de vina pentru negarea evidenței ca, mare poet, Bacovia nu este decat la debutul sau. Istoria poeziei cunoaște și alte exemple de acest fel. In cazul lui Bacovia exista o cauza in plus pentru declinul poeziei: intensitatea lirica din Plumb nu putea fi ținuta multa vreme la același nivel. Concentratelor de lirism vizionar nu le era dat sa fie repetate. Nicaieri ca in Plumb nu va mai fi poezia bacoviana atat de esențial lirica in atingerea intensitații emoționale doar prin repetiții simpliste, fara inutile dezvoltari tematice, trezind banuiala unei spontaneitați absolute, a unei stangacii asemanatoare cu aceea a marilor naivi din pictura. Complet lipsita de intenții de persuasiune, adica de retorica, aceasta poezie frizeaza prozaismul cel mai pur, in contrast cu estetismul simbolist. In plus, este o poezie aproape pura, nonreferențiala, al carui ultim strat perceptibil este o emoționalitate viscerala, bolborositoare, confuza, aproape ca o „jelanie a fiziologiei”, cum va spune Vladimir Streinu in, probabil, cea mai exacta definire a liricii bacoviene. Viziunile bacoviene nu sunt sufletești, ci instinctuale, freamat al materiei care se dezagrega, putrezește, nicidecum al unei conștiințe morale oricat de tulburi. Bacovia este singurul poet roman care a coborat in infernul trairilor lipsite de lumina calauzitoare a spiritului. Nu se poate vorbi de tragism, fiindca asta ar presupune o minima conștiința lucida. Este o foiala subumana și subconștienta, fara expresie sau exprimata atat de naiv incat, daca suferința poetului te infioreaza, arta lui te induioșeaza ca aceea a unui Van Gogh al cuvintelor și sonurilor nearticulate. ()

() Avem de-a face cu cea dintai poezie romaneasca bolnava mortal. Patologicul baudelairian, anunțat la noi de Macedonski și de emulii sai, abia in Bacovia iși realizeaza intregul potențial. Poetul se vaita, delireaza, vede peste tot semne funerare, cavouri, cadavre și iși invoca iubita in cele mai oribile contexte și stari de spirit. Din cercul stramt al simțirii bacoviene nu exista scapare. E un labirint de senzații și impresii. Motivele simboliste (ploaia, parfumurile, culorile etC) sunt aruncate intr-o perspectiva abisala care taie respirația. ()

Nu e ușor de aflat un sens acestor apocaliptice viziuni. In banalitatea cea mai crasa a orașului provincial simți deodata mișcandu-se viermele unor spaime care par sa-și croiasca drum spre prezent din vaile ancestrale ale trecutului ființei umane ()

Niciodata n-au fost spuse lucruri atat de teribile intr-o maniera mai directa și mai simpla, aproape infantila. ()”





LUCIAN BLAGA

„Poemele debutului lui Blaga sunt exerciții intelectuale scurse de orice lirism, de o sentențiozitate seaca, precum aceea din gazelurile lui Coșbuc ori din compunerile conceptuale ale lui Cerna (), de un vitalism retoric-abstract, imprumutat din Zarathustra lui Nietzsche (și care-l facea sa exulte și pe tanarul BarbU), dar cat se poate de strain de firea contemplativa a poetului, inrudit cu Rilke și Trakl mai degraba decat cu Däubler sau Heym. Exclamațiile suna fals in gura tanarului Blaga: „O, vreau sa joc cum niciodata n-am jucat”. Sau: „Dați-mi un trup, voi, munților !

   ” Cele cateva erotice sunt inutil complicate mitologic ori metafizic (in adancul pamantului bate inima iubiteI). Arta poetica din deschiderea volumului susține ideea unei poezii ca forma de cunoaștere (deja in Pietre pentru templul meu aparea in germene cunoașterea lucifericA) sau mai bine zis agnostica (). Nenorocul acestui dintai Blaga este ca nu-și știa indeajuns de bine posibilitațile. Agnosticismul lui ascundea un puternic simț pentru natura și pentru patrunderea misterelor ei cele mai profunde. De altfel, chiar in culegerea urmatoare, Pașii profetului (1921), se accentueaza viziunea panteista a lumii, pastoralismul și bucolica de tip virgilian () Este și motivul pentru care aceasta poezie a fost mereu definita in termeni contradictorii, cand ca o metafizica ori simbolistica stearpa, cand ca un triumf al senzațiilor și al vegetarii somnolente (). Contradicția este in poetul insuși, care a crezut a-l putea omori pe Pan, zeul pagan al unei naturi ce cade nemijlocit sub simțuri, sacrificandu-l lui Isus, a carui umbra cutreiera de la o vreme lumea. ()

In marea trecere (1924) este nu numai cel mai autentic volum al lui Blaga, dar și cel mai valoros. Cele care-i urmeaza vor perfecționa maniera pana la sterilizare.Niciodata Blaga nu va fi mai profund liric decat aici. Deși retorismul abstract persista (il vom regasi pana la sfarșiT), poetul face acum apologia tacerii. () Este peste tot o intoarcere la o natura care nu se poate exprima, avand ceva din cumințenia și inocența dobitoacelor fara glas. Nu mai este propriu vorbind ideea cunoașterii luciferice, dar a uneia interzise, pacatoase, fiindca tulbura ordinea fireasca a ființelor și lucrurilor. () Patrunsa de gand, natura moare. ()

In Lauda somnului (1929) se acentueaza atat tradiționalismul (), cat și spiritualismul creștin (), sub forma unui paradis destramat, ucis de voința umana de cunoaștere. ()

Culegerile care urmeaza (La cumpana apelor, 1933, La curțile dorului, 1938, Nebanuitele trepte, 1943) renunța tot mai des la verslibrism, poetul preferand o clasicizare formala și o epurare a conținutului care i-a facut pe unii comentatori sa vorbeasca de goetheanism (Negoițescu: „ermetism de suave transparențe goetheene”). O cale spre euforie este aceea a folclorului. () Chiar daca lumea continua a fi una de semne, purtatoare de peceți mai mult sau mai puțin obscure, lirica lui Blaga se limpezește formal in sensul unei muzicalitați goale de conținut, litanice ori invocatoare, simbolistica fiind tot mai decorativa, ca și cum lucifericul ar decadea in paradisiac. ()

() O soluție a conflictului inerior, poetul insuși a gasit, tot mai clar in numeroasele sale postume, in simplificarea tot mai vadita a formei, golita de conținut intelectual ori prin pastrarea doar a unor sugestii sau referințe la ideile, semnele și simbolurile de altadata. () Clasicismul goethean e acum aria timpului lui Blaga, care nu mai scrie vers liber decat rareori, abundand in schimb forme fixe, sonete, catrene și altele, concise și melodioase ca niște imnuri inchinate naturii. Și nu somnul, increatul, tacerea sunt temele fundamentale, ci rodul, samanța și viața in toata splendoarea ei.”







ION BARBU

„Niciun poet roman, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze savante și de atat de puține analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. () Criticii postbelici s-au conformat, spre deosebire de contemporanii poetului, cu mult mai mult entuziasm recomandarilor orgoliosului poet, dezvoltand pe marginea poeziilor o pletora de comentarii matematice, alchimice, esoterice, filosofice sau lingvistice in stare a face din autorul Jocului secund un anticipator al textualismului și al postmodernismului. Despre frumusețea unor poezii sau despre defectele, uneori batatoare la ochi, ale unei lirici foarte originale, dar și bizare, pe alocuri, nu s-a mai vorbit. () Suntem obligați acum sa-l recitim cu un ochi proaspat și fara prejudecați. O eroare a fost și creditarea exagerata a poeticii barbiene. A fost data uitarii lecția maioresciana despre poeți și critici. ()”

S-a dat prea mult credit și periodizarii facute de T.Vianu. In prima etapa a liricii lui Barbu nu avem de-a face cu parnasianism, ci cu influența lui Nietzsche și cu expresionism (cum a aratat Ov.S.CrohmalniceanU), ca și in Poemele luminii de Blaga. Apar teza nietzshceana a contopirii dionisiacului cu apolinicul, dubla ipostaza a naturii (de „frenetica viața” și „spasm incremenit”), senzualismul primar, ocultul, iraționalul, ineficiența gandirii, vitalismul cosmic, ispita dezmarginirii.

„Tot o balada neoromantica [precum Dupa melci] este Riga Crypto și lapona Enigel (). Remarcam din nou contratimpul tragic in stare a face din chemarea la viața un bocet și dintr-o idila nevinovata, cum este aceea dintre Crypto și Enigel, un prilej de pierderea minților. Am analizat eu insumi mai de mult balada ca pe un eminescian Luceafar cu rolurile inversate (), idee care a dat apa la moara exegeților sa complice simbolistica poemei pana la inextricabil. () In Riga Crypto (), poetul lasa spațiul național pentru acela nordic, scandinav. Il descoperise inca din 1921, cand, in articolul intitulat Dualismul psihologiei ariene, nu numai identifica perechea dionisiac-apolinic a lui Nietzsche cu aceea suedeza laengtan-staemning, dar traducea cateva versuri dintr-un poet, Froeding, a caror formula invocatoare și ceremoniala nu este departe de aceea a lui Crypto („Inga, deapana-ți cantecul / Cantecul viu și fraged care cutremura ape / Și-n pajiști alearga./ Iți voi da aur cat ascunde castelul / Și jumatatea regatului meu iți voi da./ Aurul greu mi-e iubirea:/ Jumatatea regatului innoptat”). Balada are același stil copilaresc din Dupa melci, chiar daca nu mai este copilul care recurge fara sa vrea la o invocație magica. () Elementul comun al celor doua balade este imprudența: naiva, in cazul copilului, din cauza caruia melcul moare inghețat (); provocata de patima, in cazul lui Crypto, surprins de soare in plin flirt () și pierzandu-și mințile. In definitiv, dincolo de orice simbolistica, avem de-a face cu o induioșatoare poveste de iubire, din care memoria catorva generații a reținut versuri de o perfecta lapidaritate, ca niște superbe și muzicale proverbe. ()”

„() „Increatul ” este o reminiscența din Rimbaud, pe care Barbu il indica, intr-un articol, ca fiind obsedat de „increatul cosmic” și de „existențele embrionare, de germeni, de peisajele nubile, intr-un cuvant de limburi”.

E destul de greu de ințeles de ce catrenele duble ori triple din prima parte a volumului Joc secund, acelea considerate unanim drept cele mai dificile din intreaga lirica romaneasca, au fost socotite cand hermetice, obscure, daca nu simple șarade, cand mistere inițiatice, ținand de romantismul gnomic, dar niciodata ceea ce sunt de fapt și anume poezie manierista. E adevarat ca poezia moderna este deseori obscura, dar de un hermetism nebazat numaidecat pe tradiția Trismegistului și neimplicand in toate cazurile o simbolistica speciala. () Mai curios este ca nimeni n-a remarcat ca dificultatea pieselor ciclului Joc secund nu este aceea datorata polisemantismului modern, ambiguitații fundamentale a poeziei descoperite de Hugo Friedrich și teoretizate de Empson. Toate aceste poezii au, din contra, mesaje cat se poate de univoce, in pofida obscuritații voite care le invaluie. Or, asta este chiar caracteristica manierismului, fie el baroc, euphuism, gongorism sau „șarada” ronsardiana. () E interesant de menționat ca adevaratul hermetism Barbu insuși il recunoștea in ciclul Uvedenrode, in Oul dogmatic mai ales, definindu-l drept un „curent de gandire și de emoții orfice” (in articolul despre MoréaS). Prea puțin din aceasta in Joc secund, in care codificarea mesajului e tipica pentru manieriști. () In definitiv, manieristul, de la Gongora la Mallarmé, codifica mesajul la doua nivele, care fac casa buna impreuna, deși pot exista și unul fara celalalt. Primul nivel este filologic. Procedeele sunt lesne de depistat, de exemplu la Barbu: cuvinte rare, cu alt sens decat cel uzual, din jargonul matematic (in care categoric inseamna complet și consistent inseamna necontradictoriU) ori general științific; topica recurgand la inversiuni, elidari și compuneri; lapidaritate, sugerand gnomismul și proverbialul; simularea retoricului și a didacticului (). Al doilea nivel este ideatic. Cele mai multe poezii din ciclu au aspect de șarada (Aderca avea dreptatE), „ascunzand” sub motive biblice, liturgice, astrologice sau de alt fel peisaje, locuri, evenimente ori chiar incidente biografice. Se produce o echivalența intre material și spiritual, o metaforizare (dar nu simbolicA) a materialului uman și natural. () Dioptrie descrie un incunabul, probabil de magie, Lemn sfant, o icoana, Mod, o pictura murala bisericeasca sau, daca e sa-l credem pe poet, priveliștea cerului „intemporal și pur”, boltit peste acoperișurile de țigla ale Hanovrei, așa cum apare ea ochiului aflat in foișorul primariei.”

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2023 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.