Edmond Scherer ofera exemplul unui contrast de la sine graitor, in anii primei sale tinereti a fost teolog protestant, pentru ca apoi, pierzindu-si credinta, sa devina, la virsta de 46 de ani critic literar. 0 selectie din articolele lui pentru Le Tcmps a aparut, in 10 volume, sub titlul Eiudes criliques sur la littcralurc con-temporaine (1863 95); la acestea se adauga alte citeva volume tratind teme in legatura cu secolul al XVIII-lea si probleme religioase. Scherer poate sa ni se para un acru moralist, nedezbarat cu totul de naravurile pastorului calvinist. De buna seama, criticul este un deziluzionat, suspicios fata de democratie si popu-lism, lipsit de credinta in progres, convins, ca si Barbey d Aure-villy, de realitatea unei decadente franceze. Dar, spre deosebiri de Barbey d Aurevilly, Scherer vede intruchiparea decadentei franceze in Baudelaire. El este cel ce mi-a comunicat sentimentul decaderii, el mi-a descoperit natura ei". Decadenta se aseamana cu senilitatea, virsta ciml omul devine urit, neputincios si prost. Distinctia dintre frumos si urit in arta este abolita. Odata epuizate resursele untului, se coboara la dezgustator. Se da glas lucrurilor imunde. Asupra lor artistul se concentreaza, in ele se balaceste. Dar putregaiul insusi ajunge sa putrezeasca; aceasta descompunere zamisleste o noua descompunere, si mai fetida inca, pina ce nu mai ramine nimic decit un fel de nu stiu ce, pentru care nu exista nume in nici o limba. Acesta este Baudelaire"1. Baudelaire, pentru Scherer, nu este nici artist, nici macar poet. Intelectul ca si sufletul, spiritul ca si gustul sint, la el, deficitare. Nu are geniu. Nimic sincer, simplu si uman la el. Despuiat de orice masca, Baudelaire este pur si simplu un filistin, un impostor ama-gindu-se pe sire; in acesti termeni, chiar pina tirziu, in 1882, Scherer avea sa se refere la poet. Baudelaire, dupa el, perpetueaza o sarlatanie": unicul sau merit este acela de a fi contribuit la o estetica a dezmatului", de a fi scris poemul casei malfamatc"2. Zola il supara pe Scherer nu numai in calitate de Balzac al cir-ciumii", incapabil sa scrie si, tocmai de aceea, propunind ridicola teorie a romanului experimental , ci si prin faptul oribilei sale certitudini", a zelului sau fanatic, care, dupa opinia lui Scherer, prevesteste disparitia finala a literaturii, cel putin in sensul in care aceasta a fost inteleasa de-a lungul istoriei3.
Dar Scherer nu antipatizeaza pur si simplu noutatea, violenta, oribilul, in calitate de om binecrescut si informat. El cerceteaza de asemenea trecutul pe care il descopera populat de idoli falsi. Fara jena, el ataca locurile sfinte ale veneratiei nationale. Bossuet este geniul cel mai steril al literaturii noastre". Cha-teaubriand este si mai lipsit de miez. Vanitatea lui are o asprime arzatoare ce ii da trasaturi malefice si teribile"*. Ideile si temperamentul unui catolic fervent creeaza la Scherer reactii de iritare. Mai mult decit atit, el avanseaza ceea ce am putea numi o erezie literara in legatura cu Moliere, criticat pentru vina de a fi un versificator neglijent, pentru carente in stil, ca si pentru caracterul improbabil al Mizantropului, un maniac bun de inchis in azil"6.
Nici clasicii straini nu se bucura de un tratament mai indurator. Am putea fi de acord cu iritarea lui Scherer fata de cultul germanilor pentru Goethe. Unele din reflexiile lui cu privire la gustul lui Goethe, la opiniile sale politice sau la deferenta manifestata in raporturile cu regele Ludwig al Bavariei, sint indreptatite. Putem admite cu Wilhelm Mcister are lungimi plictisitoare, dupa cum putem lesne intelege ca Scherer nu putea fi decit in dezacord cu cultul goethean al experientei, al existentei al carei unic scop este implinirea personala. Mai vechile obiectii cu privire la unitatea lui Faust si la reusita partii a doua a acestei opere sint reluate intr-un limbaj taios. Dar Scherer devine opac sau chiar de-a dreptul insidios atunci cind, trecind in revista piesele si poemele, conchide ca Goethe nu are naivitate, inflacarare, inventie; ii lipseste fibra dramatica si nu este creator". Nu ne-a lasat nici un personaj distinct6. 1872, data eseului lui Scherer, explica acreala tonului.
Scherer nu se arata cu mult mai crutator fata de idolii englezi, cu toate ca literatura engleza ramine interesul sau dominant: mama criticului avea singe englez in vinele ei, el insusi petrecuse un an in Anglia in tinerete si stapinea bine limba. Totusi, eseul despre Milton (1868), in ciuda admiratiei lui Scherer fata de Milton omul, se reduce la o necrutatoare osindire a
Paradisului pierdut, considerat poem fals, poem grotesc, poem fastidios". Scherer este de parere ca exista o totala contradictie intre natura poemului epic si teodicee, intre Renastere si vina puritana a lui Milton. Explicatia data problemei raului e condamnata ca frizind grotescul, si, cu toate ca stie bine ca forma nu poate fi separata de continut, criticul incheie aducind elogii unor episoade izolate, unor comparatii razlete, precum si vigoarei stilistice mil-toniene7. Scherer darima din mers pe Byron, considerat una din superstitiile franceze"8, ataca pe Carlyle pentru jargonul sau de profet si bufon"9, pe Kuskin pentru afectata sa profunzime" si pozele sale studiate de sarlatan"10. S-ar parea ca nu ramine decit putin.
Scherer, cu toate acestea, nutreste admiratie fata de numeroase personalitati ale literaturii engleze:
Shakespeare, caruia ii ia apararea impotriva interpretarilor biografice; Laurence Sterne, a carui ironie temperata de melancolie i se pare a fi esenta insasi a umorului11; apoi Wordsworth si George Eliot. Eseul despre Wordsworth (1881), care cuprinde un omagiu adus limpedei claritati si gratiei neafectatc" a lui Arnold12 demonstreaza o reala si adinca intelegere pentru un poet, pe-atunci, foarte departe de preocuparile criticii franceze. Scherer intelege ca Words-vvorth nu este pur si simplu oricit ar fi de rafinat un poet didactic sau descriptiv al naturii, ci ca, in dialogul purtat de suflet cu spiritul lucrurilor, scriitorul atinge dincolo de un sanatos echilibru o superioara cunoasteri. , sau gnoza, pe care simpla ratiocinare nu ar fi putut ambitiona s-o atinga vreodata"13. Cel mai mult pe placul criticului este intelepciunea si seninatatea George Eliot. Ea este, dupa opinia lui Scherer, autoarea celor mai perfecte romane din cite s-au scris vreodata", cea mai considerabila personalitate literara de dupa moartea lui Goethe". Elogii cu totul iesite din comun primeste A dam Bcde, in timp ce din Daniel Deronda, criticul (anticipind pe F.R. LeaviS) retine povestea lui Gwendolcn Harleth, socotita cea mai buna opera din ultimii ani ai vietii scriitoarei14.
Cu toate acestea Scherer este mult mai familiarizat cu traditia franceza, pe care totusi, adeseori, o critica cu asprime. Nu avem, spune el nici forta poetica si originalitatea englezilor, nici stiinta si puterea speculativa a germanilor"15. intr-o maniera cumva contradictorie, se preocupa mai cu seama de doua aspecte ale literaturii franceze: poci ii elegiaci si proza secolului al XVII 1-lea. Lauda pe Raeine in termenii cei mai elogiosi, exprimindu-si regretul de a nu fi intilnit niciodata cititor englez sau german sensibil la spiritul racinian"1 . Este admirat si Lamartine, care i se pare mai mare decit Wordsworth; Musset si Maurice de Guerin sint poeti pe care-i gusta din plin (aici, intr-un curios acord cu Barbey d AurevillY); la Amiel, il atrage disperarea lirica, si experienta depersonalizarii17. Gaseste cu cale sa glorifice, pe de alta parte, secolul al XVIII-lea, pentru idealurile lui de toleranta, egalitate si solidaritate umana, si scrie cu caldura despre Didc-rot18. Articolele lui Scherer despre -personalitatile franceze cuprind multa informatie solida, eruditie chiar, si o doza de bun simt critic.
Magistrul sau, evident, este Sainte-Beuve, considerat fara doar si poate cel mai mare dintre criticii nostri moderni", laudat fara rezerva pentru echitate, lipsa de malitie, suplete" si acuratete. Pe buna dreptate, respinge vederile potrivit carora Sainte-Beuve ar fi fost toata viata lui un sceptic, si recunoaste ca, pentru un timp, a fost cu sinceritate preocupat de spiritualitate si evlavie19. Pozitia lui Scherer apare fara echivoc in discutia din jurul lui Taine. El isi exprima, aici, dezacordul fata de ceea ce socoteste metoda lui deductiva, generalizarile lui nesabuite cu privire la englezi, ca si prezentarea, in imagini exagerat de sang-vinare, a revolutiei franceze. Nu fara dreptate, in acest caz, Scherer afirma ca lucrarea lui Taine La Philosophic de l art grec nu contine nici un cuvint despre arta, nici un cuvint despre filosofic"-0. Dar apropierea de Sainte-Btuve nu trebuie exagerata. De fapt, cel putin in teorie, Scherer a sustinut vederi evolutioniste, revendicind de la istoria literara un sentiment al dezvoltarii" implieind, poate, nu atita ideea de progres, cit aceea de transformare. El critica pe Nisard pentru imaginea sa statica despre literatura franceza, si Istoria literaturii franceze de Saint-sbury (disecata amanuntiT), pentru carenta unei metode istorice adevarate si pentru lipsa unui simt al evolutiei21.
Scherer pretinde apoi criticului sa fie impersonal, deoarece a intelege inseamna a iesi din propria-ti piele spre a te transporta, pe cit posibil, in sinul realitatilor"22. Se cuvine sa reactionam impotriva acestor senzatii, sa cautam sa le dominam, sa ne straduim sa privim lucrurile in insasi esenta lor, adica in necesitatea lor", in legile lor23. Astfel ca idealul stiintific al vremii este si idealul lui Scherer. El conduce la toleranta, la relativism chiar. Ma desfata la fel de bine si Raeine, si Shakespeare, fara ca macar sa simt nevoia de a institui intre ei doi comparatie"24. Universul este un flux etern, absolutismul este la fel de imposibil in estetica ca si in filosofic. A stabili clasamente intre poeti este un joc pueril25. Dar, aici, Scherer, constient ca orice judecata risca sa devina individuala si arbitrara, isi ia masurile de precautie afirmind ca atunci cind este vorba de capodoperele admirate de toate generatiile, scepticismul complet nu-si are locul. Dintr-o analiza a caracterului unui scriitor si din studierea epocii in care a trait, izvoraste spontan intelegerea operei sale. in locul unei aprecieri personale si arbitrare, rostita de primul venit, vedem opera in cauza jude-eindu-se, cumva, pe sine, luindu-si singura locul pe care il merita in rindul creatiilor spiritului uman"26. Scherer nu pare sa-si dea seama ca rationamentul lui cuprinde o petitie de principiu, ca ponderea este arbitrar mutata asupra sumei judecatilor celorlalti, alcatuind un consens general, explicabil doar pornind de la supozitia unei naturi umane comune si judecind in functie de criterii comune. Exista o stridenta contradictie intre teoriile istoriste si evolutioniste ale lui Scherer si critica sa practica, determinata fie de gustul sau personal, fie de preocupari sociale si morale, caracterizate, nu o data, printr-o rigiditate kantiana sau pur si simplu protestanta.
