Cel putin de cind Platon i-a izgonit pe poeti din republica lui, poezia si-a avut mereu detractorii ei. De-a lungul istoriei, adversarii au numit-o mincinoasa, imorala sau inutila, in timp ce adeptii au sustinut, cu argumente si contraargumente, ca exprima adevarul, ca e buna si salutara. in Anglia, la inceputul secolului al XIX-lea, aceasta dezbatere a redevenit actuala si a imbracat o forma noua. Mai vechile obiectii moraliste formulate de cercurile evanghelice par sa-si fi pierdut din vigoare. Dar denigrarea poeziei, prezentata drept inutila si falsa, si-a gasit o noua justificare sistematica in doctrina utilitarista, care a cristalizat atitudini foarte raspindite intr-o societate avind cultul comertului, stiintei si progresului tehnic.
Fondatorul utilitarismului, Jeremy Bentham (1748 1832), a fost un exemplu extrem de om complet lipsit, cel putin in teorie, de simtul istoriei si traditiei, de imaginatie si chiar si de simpatie umana obisnuita. Cu terminologia lui pedanta, el a clasificat artele in anergastice" (care nu produc munca) si aplopatoscopice" (care privesc doar senzatiA). in calculul placerii poezia ocupa un loc inferior: Cantitatea de placere fiind egala, jocul de-a baba oarba are aceeasi valoare ca si poezia". in plus, bineinteles, poezia nu e adevarata, este o reprezentare gresita"1, o exagerare.
John Stuart Mill a fost educat de tatal sau, James Mill, cel mai remarcabil discipol al lui Bentham, in acest spirit strict rationalist, in Autobiografia lui, scrisa spre sfirsitul vietii, Mill descrie criza prin care a trecut cind, la douazeci de ani, a descoperit limitele sistemului utilitarist si s-a razvratit intelectual impotriva tatalui sau. Tot aici atribuie o mare importanta poeziei lui Words-worth (citita in 1828), care, doctorie pentru starea mea de spirit" si izvor de bucurie launtrica"2, 1-a ajutat sa-si depaseasca deprimarea, in discursul inaugural pronuntat la instalarea lui ca rector al Universitatii St. Andrews (1867) el recomanda, pe linga educatia intelectuala si morala, educarea sentimentelor si cultivarea frumosului"3. in stralucitul eseu asupra lui Bentham (1838) il critica sever pe fostul sau dascal pentru deficitul de imaginatie", lipsa de cultura poetica" si imperfectiunea generala a spiritului sau ca reprezentant al naturii umane universale"4, in toate aceste contexte, Mill pretuieste poezia ca mijloc de educare a sentimentelor si de combatere a rationalismului arid, ca element necesar in formarea unui om complet.
Cu totul altfel, si mult mai neobisnuit, e definita natura poeziei in articolul Ce este poezia? (1833), scris cam la cinci ani dupa criza pomenita, cind Mill a simtit nevoia sa formuleze o teorie a poeziei. Cu un radicalism pe care nu-1 gasim la nici unul dintre contemporanii sai (cu posibila exceptie a lui LeopardI), el sustine ca poezia nu este stiinta, ci reprezentare a sentimentelor si, mai mult, ca nu este retorica", ci solilocviu, autoexprimare pura, nedestinata vreunui public. Poezia nu numai ca nu transmite adevaruri stiintifice, dar nici macar nu descrie obiecte, nici macar nu povesteste intimplari. Fenomenalismul consecvent al lui Mill neaga intregul aspect referential al artei, intreaga teorie a imitatiei. Poezia descriptiva consta in descrierea lucrurilor asa cum par ele, nu asa cum sint". Daca poetul descrie un leu, el nu-1 descrie asa cum ar face-o un naturalist, si nici macar asa cum ar face-o un calator preocupat de a spune adevarul, tot adevarul si numai adevarul". Poetul va descrie starea de teama, surprindere sau teroare" a omului pus fata in fata cu leul. in aparenta se descrie leul, dar in realitate se descrie emotia spectatorului. Leul poate fi descris fals sau in mod exagerat fara ca poezia sa sufere". Singurul adevar necesar este adevarul emotional. Daca emotia omului nu e zugravita cu fidelitate scrupuloasa, poezia e proasta, adica nu e deloc poezie, ci un esec"3. Pe de alta parte, poezia nu consta in inventie, fictiune, povestire sau actiune; acestea plac doar copiilor si oamenilor, din stadiile primitive ale societatii. Un poem epic, in masura in care e epic (adica naratiV) nu este deloc poezie", afirma Mill, desi recunoaste in epopee o forma atotcuprinzatoare, in care isi pot gasi locul toate tipurile de poezie". Drama este si ea admisa ca o imbinare a poeziei cu actiunea", dar aceasta din urma reprezinta, in mod clar, ingredientul inferior. Pentru cei multi Shake-speare este mare ca povestitor; pentru cei putini, ca poet"B. Mill isi da seama ca prin simpla punere a accentului pe emotie nu poate stabili o distinctie intre poezie si retorica. Dupa ce a rupt poezia de realitatea exterioara, o rupe si de orice efect asupra cititorului, intr-o fraza celebra, enunta urmatoarea deosebire: Elo-cinta o ascultam; poezia o auzim tragind cu urechea". Elocinta presupune un public; specificul poeziei ne pare a consta in faptul ca poetul este absolut inconstient de prezenta unui ascultator". Astfel, intreaga poezie are natura solilocviului". Poetul trebuie sa reuseasca sa excluda din opera lui orice urma de interes pentru lumea exterioara si cotidiana" si sa-si exprime emotiile exact asa cum le-a simtit in singuratate sau asa cum stie ca le-ar simti, chiar daca ar fi sa ramina vesnic nerostite". Cind exprimarea emotiilor lui e afectata de dorinta de a impresiona un alt spirit, ea inceteaza de a fi poezie, devenind elocinta". Poezia, spune Mill intr-o definitie frapanta, este simtirea care se confeseaza siesi in momente de singuratate"7.
Ne aflam in fata unei conceptii extremiste, care, dezvoltata pina la ultimele ei consecinte, ar face din poet un solitar, din poezie o revarsare emotionala fara intriga, actiune sau macar descrieri, iar din cititor o persoana care asculta pe la usi monologuri intime. Dar, dupa cum arata scrisorile trimise, la acea data, lui Carlyle, Mill a sesizat punctele slabe ale pozitiei sale, ceea ce 1-a facut sa scrie, foarte curind, un alt eseu, Cele doua tipuri de poezie (1833), in care isi dezvolta si isi modifica intrucitva teoria. Acum admite existenta a doua tipuri de poeti: poetii naturii si poetii culturii, reprezentati, respectiv, de Shelley si de Wordsworth. Shelley, lucru destul de curios, apare drept poetul lipsit de cultura, poetul pur, spontan, pasiv, care corespunde definitiei din primul eseu. Mill trage si concluzia: dintre toate tipurile de poezie cea mai eminamente si mai specific poetica este poezia lirica". Wordsworth e poetul culturii. La el poezia este aproape intotdeauna doar cadrul unei cugetari". Ea pare calm-deliberata", este voita si, prin urmare, nespontana. Geniul lui Wordsworth este esential-mente neliric". Aceste observatii nu constituie insa o critica a lut Wordsworth, cum am putea crede urmind logica primului eseu. Dimpotriva, spre deosebire de Shelley, simplu poet", Wordsworth este poet-filozof", imbinind in mod ideal cele doua haruri. Conceptul de poet-filozof" ii permite lui Mill sa admita gindirea in poezie, dar intotdeauna intr-o pozitie subordonata. El ne ofera chiar si o explicatie mecanicista a temperamentului poetic, servindu-se de terminologia psihologiei asociationiste: Poeti sint cei astfel alcatuiti incit la ei emotiile reprezinta verigile asociatiilor prin care ideile lor, atit de natura sensibila cit si de natura spirituala, sint legate intre ele".
Evident, sorgintea acestui punct de vedere se afla in traditia psihologica empirica a esteticii britanice Jeffrey, Thomas Brown, Dugald Stewart si Hartley si, desigur, in unele aspecte ale teoriei lui Wordsworth". in 1831 Mill ii facuse lui Wordsworth o vizita, dupa care a scris: el a dezvoltat [teoria poeziei] mai mult decit oricare altul, fiind poate primul care a imbinat, cu un succes atit de remarcabil, in practica artei, o inalta capacitate de generalizare si deprinderea de a medita asupra principiilor ei"10. Nu avem nici un motiv sa atribuim, la acea data, vreo importanta influentei lui Coleridge sau a lui Carlyle, pe care Mill 1-a cunoscut in 1831, deoarece Mill nu si-a insusit nici conceptiile, nici vocabularul lor11. Teoria lui, care pune accentul pe solilocviu, opunindu-se astfel intregii traditii afective a esteticii britanice, are o originalitate autentica, desi negativa. in diferitele sale reflectii de mai tirziu asupra poeziei, Mill fie ca repeta si dezvolta ideile din primele doua eseuri, fie ca incearca sa ajunga la un compromis cu unele pozitii contrare. in eseul dedicat lui Vigny (1838), in mare parte o prezentare a prozei acestuia, Mill accepta, fara sa-si faca procese de constiinta, functia poeziei politice. El observa ca bucuria frumosului intrinsec", a frumosului abstract" pe care i-o prilejuieste lectura lui Goethe este rara astazi si nu potoleste setea de trairi autentice a timpului nostru. Mill apara chiar si hidosul din opera lui Balzac, pe motiv ca reprezinta o forma de viata reala. Dar poeziei ii rezerva un loc aparte, pentru ca o atribuie, in maniera secolului al XVIII-lea, unei puternice revarsari a sentimentelor, care impune, aproape fiziologic, o rostire ritmica. Mill stie ca aceasta conceptie cere poeme scurte, deoarece un sentiment care e atit de intens incit necesita o cadenta mai ritmica decit cea a prozei elocvente nu se poate mentine mult timp la intensitatea maxima". in consecinta, un poem lung ne va parea intotdeauna (desi poate inconstienT) ceva nefiresc si gaunos"12, in eseul dedicat lui Bentham (1838), Mill introduce conceptul de imaginatie in sens de empatie pentru a putea stabili un contrast intre poetul liric, care exprima melodios simtamintele lui adevarate", si dramaturg, care poseda capacitatea de a se transpune in starea de spirit si in situatia unei alte fiinte umane"13. Recenzia lui Mill la Poems of Many Years de Richard Monckton Milnes (1838) lauda sinceritatea" poetului, dar, lucru interesant, sesizeaza precaritatea acestui criteriu favorit al criticii engleze: La drept vorbind, doar viata intreaga a unui om este sincera; doar ea exprima intregul om, atit contemplativ cit si activ"14.
Mai adesea, Mill incearca sa impace poezia cu cunoasterea si cu filozofia. inca in 1833, poate sub influenta lui Carlyle, a afirmat ca artistul cunoaste bine adevarurile intuitive", pe care are datoria sa le formuleze intr-un mod impresionant". Poezia e superioara logicii, iar unirea lor e filozofia"15. in recenzia la The French Revo-lution (1837) il elogiaza pe Carlyle ca pe un mare poet inzestrat cu elementul esential al caracterului poetic: imaginatia creatoare, care dintr-un haos de indicii razlete si de marturii confuze poate sa evoce lucrul respectiv astfel incit sa-i apara ca un intreg desavir-sit"16. Desi aici adopta termenul romantic, Mill ii reproseaza lui Carlyle prea marea neincredere in analiza si in generalizare, pentru ca el cere o stiinta a istoriei care sa descopere cauze si legi permitind prezicerea viitorului17. intr-o recenzie a Poemelor lui Tennyson (1835), Mill, desi foarte laudativ la adresa maiestriei poetului, ii recomanda sa devina filozof. El recunoaste ca poemul The Palace of Art incearca sa simbolizeze adevaruri spirituale", dar observa ca poetul trebuie sa aiba grija ca teoria lui despre viata si despre lume sa nu fie o himera a creierului sau, ci rezultatul temeinic al unei gindiri solide si mature; el trebuie sa cultive, si cu toata devotiunea, atit filozofia, cit si poezia"18.
Pina la sfirsitul vietii sale, Mill a cultivat, cu toata devotiunea, logica, economia si sociologia. Eseul dedicat lui Coleridge (1840), in care Coleridge si Bentham sint numiti cei doi poli ai filozofiei engleze, abia daca face aluzie la poet si la critic. Se parc ca Mill a reusit sa impinga poezia tot mai mult intr-un ungher al mintii lui. O insemnare facuta in jurnalul sau in 1854 sustine ca artistul nu e un vizionar", ca arta, in raport cu adevarul, nu e decit un limbaj"19. Extremismul interesant al primului sau eseu ramine singura contributie importanta a lui Mill la teoria poeziei.
