Aceasta trasatura o gasim, in teorie si in practica, la Gustave Flaubert. Doamna Bovary i-a deconcertat si i-a socat pe contemporani din cauza atitudinii scriitorului. Armand Pontmartin, critic conservator, observa nemultumit: Autorul a reusit atit de bine sa-si faca opera impersonala, incit dupa ce o citesti nu stii in ce parte inclina"1. Balzac, Dickens, Thackeray etc. nu i-au lasat niciodata pe cititori in indoiala morala. Nici chiar Duranty, editorul unei reviste efemere, Le Realisme (1856), care impartasea vederile lui Champfleury, n-a salutat romanul lui Flaubert. Doamna Bdvary i-a parut rece si fara viata, mai mult o demorstratie matematica decit un roman2. Sainte-Beuve, care stia ca tatal lui Flaubert a fost chirurg, a dat o formula care s-a impus : Domnul Gustave Flaubert tine condeiul asa cum tin altii scalpelul. Ana-tomisti si fiziologi, va regasesc pretutindeni!
"3 La acea data conceptiile teoretice ale lui Flaubert nu puteau fi cunoscute de un cerc prea larg. Abia in volumul Lcttres a George Sand (1884), publicat cu o lunga prefata semnata de Maupassant, si apoi in Oores-pondance (4 volume, 1887), care continea scrisorile trimise Louisei Colet in anii in care a lucrat la Doamna Bdvary (1851 1856), teoriile lui au aparut intr-o forma ceva mai dezvoltata. Desi necesarmente nesistematice si adesea contradictorii, in functie de dispozitia in care au fost scrise si de contextul in care Flaubert se adresa diferitilor destinatari, aceste scrisori au facut o impresie profunda: ele nu numai ca ofereau un comentariu asupra muncii de creatie a lui Flaubert si o critica sustinuta a contemporanilor sai, dar expuneau o estetica in care se formulau in mod remarcabil citeva dintre problemele perene ale tehnicii romanului si ale oricarei arte.
Corespondenta lui Flaubert este locus classicus al martiriului" scriitorului, al luptei lui cu limba si cu subiectul recalcitrant. Flaubert se plinge tot timpul de incetineala cu care inainteaza, de munca de sclav pe care o face: o singura pagina in cinci zile, cinci-sase pagini intr-o saptamina, douazeci si cinci de pagini in sase saptamini, treisprezece pagini in sapte saptamini, o noapte intreaga petrecuta in cautarea unui adjectiv. Doamne, cita truda!
Cit efort si cita descurajare!
"4 El lucreaza stapinit de un fel de furie perpetua: imi iubesc munca frenetic si pervers, asa cum isi iubeste ascetul ciliciul care ii zgirie burta"5. Un cinic ar putea banui ca Flaubert exagera cu buna stiinta, deoarece ii scria unei autoare sentimentale, prolifice si autoritare, pe care a trebuit mereu s-o sfatuiasca sa nu se bazeze pe inspiratie, sa scrie cit mai putin posibil, sa foloseasca un stil exact, concis. Les affres de l art" trebuie privite cu o anumita rezerva. Gesticulatiile lui violente, lamentatiile lui, latura lui copilareasca"6 apartin temperamentului sau. Preferinta pentru secluziune, discretia, timiditatea, rezervele fata de efuziunile sentimentale corespund antipatiei cu care i-a privit pe Lamartine, Musset si Beranger. Avem aici de-a face cu o autocritica a puternicei componente romantice care a existat in Flaubert.
Flaubert a fost absolut sincer in stradania de a realiza, in arta lui, obiectivitatea: atit impersonalitatea, cit si impasibilitatea, detasarea, indiferenta. Acesti termeni nu sint sinonimi. Obiectivitatea", termen cunoscut germanilor, era considerat de francezi un neologism pedant. in 1887 Maupassant 1-a putut numi chiar cuvint urit"7. Impersonalitatea" denumea in primul rind un procedeu tehnic. Autorul trebuie sa fie absent din romanul sau; el nu trebuie sa-si comenteze personajele, nu trebuie sa tina discursuri moralizatoare sau sa filozofeze in legatura cu ele. intr-o comparatie anticipata de Hugo in prefata la Cromwell, Flaubert ii cere autorului sa fie, in opera lui, ca Dumnezeu in univers, prezent pretutindeni, dar nicaieri vizibil. Arta fiind o a doua natura, creatorul acestei naturi trebuie sa actioneze prin procedee similare. Sa se simta in toti atomii, in toate aspectele, o impasibilitate ascunsa si infinita"8. Mai tirziu Flaubert a spus acelasi lucru in alti termeni: Artistul nu trebuie sa apara in opera lui mai mult decit apare Dumnezeu in natura. Omul nu este nimic; opera e totul". Iata de ce Flaubert considera ca romancierul n-are dreptul sa-si exprime parerea despre nici un lucru. Oare bunul Dumnezeu si-a spus vreodata parerea?"9 Aceasta obiectivitate divina, divinitatea spinoziana a artistului-creator, se transforma usor in indiferenta, detasare, distanta iornica, impenetrabilitate, impasibilitate. Astfel, conceptia centrala a lui Flaubert oscileaza intre doua orientari principale ale timpului sau: pe de o parte, scientismul, obiectivitatea; pe de alta parte, estetismul, arta pentru arta. Impersonalitatea se opune romnaului cu tendinta; impasibilitatea se opune romanului sentimental autobiografic.
S-a facut marc caz de dispretul lui Flaubert pentru arta didacticista, de aversiunea cu care a privit tratarea in literatura a problemelor sociale si politice contemporane, de convingerea lui oarecum facila ca arta adevarata este, eo ipso, morala. Dar nu incape indoiala ca aceasta detasare de tip arta-pcntru-arta este, in parte, inselatoare. Faimosul pasaj: La ora actuala cred chiar ca un gin-ditor (si ce altceva este artistul daca nu un triplu ginditor?) nu trebuie sa aiba nici religie, nici patrie, nici macar convingeri sociale"10 pare sa fie luat direct din prefata lui Gautier la Mademoiselle de Maufiin. Dar Flaubert a avut conceptii politice, uneori expri-mindu-le chiar cu o violenta extrema (de pilda, cind a condamnat ComunA); a avut atitudini sociale foarte precise, de pilda ura fata de burghezie, care nu 1-a facut sa priveasca masele proletare cu mai putin dispret; si si-a avut vederile lui religioase sau, mai degraba, nereligioase. Bineinteles, acestea nu s-au manifestat doar in viata lui particulara, ci ii impregneaza si romanele. Cui i-ar putea scapa ideile politice din L Education sentimentale sau din Bouiard et Pecuchet? Trebuie sa fim de acord cu el ca sau cititorul e un imbecil, sau cartea e falsa din punctul de vedere al exactitatii" daca cititorul nu sesizeaza morala pe care trebuie s-o desprinda din ea11. Astfel, furia scriitorilor angajati" impotriva lui Flaubert este neintemeiata, chiar daca acesti scriitori au dreptate cind ii condamna atitudinea sociala. Sartre ni se pare ciudat de naiv cind spune: ii consider pe Flaubert si Goncourt raspunzatori de represaliile care au urmat dupa Comuna, pentru ca nu au scris nici macar un rind ca sa le impiedice"12. Dispretul si ura lui Flaubert fata de gloata merita mai curind reprosul opus, formulat de Henry James: A stat mereu, nehotarit, la intrarea publica, in curtea exterioara Ar fi trebuit cel putin sa asculte indemnul sufletului sau"13.
Problema principala care 1-a preocupat pe Flaubert a fost aceea a crearii iluziei: iluzia unei lumi fictive care sa nu stirneasca o emotie imediata. O asemenea emotie ii pare ceva cu totul diferit si de un ordin inferior. Am plins la melodrame care nu faceau nici doua parale, in timp ce Goethe nu mi-a umezit niciodata ochii decit cel mult datorita admiratiei"14. Iluzia e generata de impersonalitatea operei". Flaubert ne asigura ca Doamna Bo-vary este o poveste in intregime inventata"15 si ne spune de multe ori: Am scris pagini foarte duioase fara pic de iubire si pagini clocotitoare fara sa-mi simt singele arzind"16. El vorbeste asa cum a vorbit Keats despre natura cameleonica a poetului: Poti descrie vinul, iubirea, femeile, gloria, cu conditia sa nu fii, amice, nici betiv, nici indragostit, nici sot, nici soldat. Cind te afli in viitoarea vietii n-o poti vedea bine: te face sau sa suferi, sau sa te bucuri prea mult. Dupa parerea mea, artistul este un monstru, ceva impotriva firii"17. Regasim aici vechiul paradox al actorului formulat de Diderot.
Uneori Flaubert pretinde, cu deosebita insistenta, ca lumea din Doamna Bovary, eroina romanului si insasi tema lui ii repugna, ii inspira o profunda antipatie. Mult-citata expresie Madame Bovary c est moi" este, in mod evident, apocrifa, aparind abia intr-o scriere din 190918. Flaubert a spus, in schimb, ca vulgaritatea subiectului meu imi face uneori greata"; mediul e fetid"; aproape ca-mi vine sa vars, fizic"; iar in scrisori nu si-a ascuns parerea ca Doamna Bovary este o femeie de o poezie falsa si cu sentiment? false"1". De obicei, cind isi justifica alegerea temei, arata ca romanul este un tur de forta prodigios", un exercitiu, in mare parte o opera de critica sau, mai degraba, de anatomie", ,,o opera de o vointa inversunata", un lucru deliberat, factice"20. El o mai justifica invocind argumentul teoretic general ca toate subiectele sir.t egale. Yvetot e la fel de bun ca si Constantino-pole", deoarece artistul trebuie sa inalte totul"21. Cind naturalismul s-a impus, Flaubert a modificat aceasta maxima, folosind-o impotriva romanului lui Huysmans Les Soeurs Vatard. Gangele nu este mai poetic decit Bievre. Dar Bievre nu este nici el mai poetic decit Gangele. Luati seama, ne vom reintoarce, ca pe vremea tragediei clasice, la subiecte aristocratice si la vocabularul pretios. Se va considera atunci ca stilul cistiga de pe urma expresiilor vulgare, tot asa cum odinioara se foloseau, pentru a-1 impodobi, cuvinte alese"22. Henry Miller si compania au facut ca aceasta profetie sa se adevereasca.
Dar expresia Madame Bovary c est moi" n-a fost inventata fara motiv. La Flaubert detasarea si impartialitatea sint adesea insotite de sentimentul identificarii, daca nu cu eroina, cel putin cu o dispozitie, cu o scena sau cu o senzatie fizica. Flaubert poate afirma ca nimic din ceea ce apartine persoane: mele nu ma atrage" si ca Homer, Rabelais, Michelangelo,
Shakespeare si Goethe imi par neinduratori"23. Dar isi are si dispozitiile lui romantice. Dupa ce a scris prima scena de dragoste dintre Doamna Bovary si Ro-dolphe, marturiseste aproape extatic: Astazi, de pilda, barbat si femeie in acelasi timp, amant si amanta, m-am plimbat calare printr-o padure, intr-o dupa-amiaza de toamna, sub frunzisul galben, si eram caii, frunzele, vintul, cuvintele pe care sile spuneau, si soarele rosu care-i facea sa-si inchida pe jumatate pleoapele scaldate de iubire"24. Vestita scrisoare catre Taine, care raspunde la un chestionar stiintific, prezinta aceeasi identificare in termeni fiziologici. in timp ce descriam otravirea Doamnei Bovary, simteam atit de pregnant gust de arsenic in gura, eram eu insumi atit de otravit, incit am avut doua indigestii una dupa alta doua indigestii reale, pentru ca am vomat tot ce-am min-cat"25. N-are rost sa incercam sa reconciliem aceste afirmatii. Trebuie sa acceptam pur si simplu ca in natura si in teoria lui Flaubert exista aceste doua laturi: detasare si implicare, realism si romantism.
Flaubert se apropie cel mai mult de o reconciliere atunci cind sesizeaza unitatea continutului si formei, a subiectului si obiectului. De foarte timpuriu el si-a dat seama ca nu exista idei frumoase fara forme frumoase, si invers Ideea exista numai in virtutea formei sale"26. Distinctiile dintre idee si stil sint un sofism"27. Forma este o mantie. Ba nu. Forma este carnea insasi a ideii, tot asa cum ideea este sufletul formei, viata ei". Forma si continutul sint doua entitati care niciodata nu exista una fara cealalta"28. Dar adesea Flaubert pare sa nu mai sesizeze aceasta unitate, intr-un binecunoscut pasaj, el ajunge la un formalism extrem: Ceea ce imi pare frumos, ceea ce as vrea sa fac, este o carte despre nimic, o carte fara sprijin exterior, care sa se sustina singura, prin forta interioara a stilului ei, asa cum pamintul se mentine in aer fara sa fie sustinut, o carte care sa nu aiba aproape deloc subiect, sau in care subiectul sa fie aproape invizibil, daca se poate. Operele cele mai frumoase sint cele care contin cea mai putina materie". Dar aceasta este o declaratie izolata: ea are in vedere un ideal indepartat, menit sa justifice axioma potrivit careia nu exista subiecte frumoase sau urite"29. Cartile lui Flaubert sint, de fapt, pline de materie, chiar de documentatie cautata, de balast.
Astfel, reactia lui Flaubert fata de realism este extrem de ambigua. in estetica el se exprima adesea ca un platonician in cautarea frumusetii ideale. Vederea Parthenonului i-a prilejuit una dintre trairile cele mai profunde: Orice s-ar spune, arta nu e o minciuna"30. Dupa ani de zile, si-a amintit cu o placere violenta unul dintre zidurile Acropolei, un zid complet gol. Ei bine, ii spune el lui George Sand, ma intreb daca o carte, independent de ceea ce exprima, n-ar putea produce acelasi efect. in precizia asamblarii, in raritatea elementelor, in finisarea suprafetei, in armonia ansamblului nu exista oare o virtute intrinseca, un fel de forta divina, ceva tot atit de etern ca si un principiu?" Si adauga in mod expres: Vorbesc ca platonician"31. Antipatia lui Flaubert fata de real si de realism devine obsedanta, in ciuda inversunarii cu care a incercat sa observe si sa reproduca, sa analizeze si sa disece realitatea inconjuratoare. Lumea ma crede indragostit de real, cind eu, de fapt, il detest; caci m-am apucat de acest roman [Doamna Bovary] din ura fata de realism"32. Chiar si douazeci de ani mai tirziu, ii scria lui George Sand: Detest ceea ce se numeste realism, desi sint considerat unul dintre pontifii lui"33. Naturalismul" i-a parut un termen la fel de gol: De ce l-am parasit pe bunul Champfleury cu AĞrealismulAğ lui, care este o ineptie de acelasi calibru, sau mai curind chiar aceeasi ineptie?"34 in multe contexte, Flaubert a incercat sa se disocieze de discipolii sai. Dupa parerea mea, realitatea nu trebuie sa fie altceva decit o trambulina. Prietenii nostri sint convinsi ca ea este totul. Acest materialism ma indigneaza, si aproape in fiecare luni am un acces de iritare cind citesc foiletoanele bunului Zola. Dupa realisti, ii avem acum pe naturalisti si pe impresionisti. Ce progres!
Gramada de farsori care vor sa se convinga pe ei insisi si sa ne convinga si pe noi ca au descoperit Mediterana!
"35
Desi a fost adesea impresionat de forta lui Zola, vazind in Nana un colos cu picioarele murdare, dar totusi un colos"36, Flaubert a considerat ca Zola a avut teorii gresite sau inguste si ca, aplicindu-le cu forta in propria sa practica literara, si-a paralizat opera.
De fapt, cel putin prin ambitie, Flaubert a fost el insusi un teoretician si un critic. Desi din scrierile lui se pot stringe cu usurinta obisnuitele declaratii iritate impotriva criticilor si a criticii, el a inteles mai profund decit altii de la acea data cerintele criticii si chiar si istoria ei. La un moment dat s-a gindit chiar sa scrie o Istorie a sentimentului poetic in Franta". Critica trebuie sa fie scrisa asa cum se scrie istoria naturala, fara nici o idee morala. Nu i se cere sa declame despre cutare sau cutare forma, ci sa explice in ce consta ea, cum se leaga de alte forme si din ce isi trage viata"37. Dupa ce schiteaza cele doua etape principale ale criticii franceze gramatica la La Harpe si istorica la Sainte-Beuve si Taine el intreaba: Cind va fi oare [criticul] un artist, nimic altceva decit un artist, un artist adevarat? Ati intilnit undeva o critica preocupata in mod intens de opera in sine? Se analizeaza foarte subtil mediul in care a aparut si cauzele care au produs-o. Dar poetica inconstienta si sursa ei? Compozitia operei, stilul ei? Punctul de vedere al autorului? Niciodata!
"38 Flaubert il critica pe Taine cu multa patrundere. Istoria literaturii engleze are un punct de plecare gresit. in arta exista si altceva decit mediul in care se exercita ea si antecedentele fiziologice ale muncitorului. Cu acest sistem se explica seria, grupul, dar niciodata individualitatea, faptul special care face dintr-un om acest om. Metoda duce, in mod necesar, la desconsiderarea talentului. Capodopera nu mai are semnificatie decit ca document istoric"39. Iata de ce Flaubert propune inlocuirea criticii retorice si istorice cu un gen de critica pe care astazi am putea-o numi critica stilistica. Critica estetica a ramas in urma criticii istorice si stiintifice deoarece nu a avut o baza. Ceea ce le lipsea tuturor era cunoasterea anatomiei stilului"40; sau, intr-o reformulare: Cunosteau poate anatomia unei fraze, dar este clar ca ignorau complet fiziologia stilului"41. De foarte timpuriu Flaubert a ajuns la o concluzie frapanta: Fiecare opera de arta isi are poetica ei speciala, in virtutea careia e facuta si subzista"42. in practica, Flaubert a fost extrem de constient de problemele concrete ale prozei franceze. El a dorit sa-i dea consistenta versului. O buna fraza in proza trebuie sa fie ca un vers bun: de neschimbat, la fel de ritmata, la fel de sonora"43. Alegerea cuvintelor, gasirea cuvintului potrivit, este primul pas; dar pe Flaubert il preocupa si puritatea tonului, ritmul paragrafelor, efectul asonantelor. Proust si altii au admirat modul in care a stiut sa exploateze resursele sistemului timpurilor verbale din limba franceza44. Complicatul contrapunct realizat in scena expozitiei agricole din Doamna Bovary se apropie cel mai mult de idealul suprem al lui Flaubert: sinteza, armonia unor lucruri disparate". Ea ii aminteste de Jaffa, unde, intrind, am simtit simultan mirosul lamiilor si cel al cadavrelor; in cimitirul rascolit se vedeau schelete pe jumatate putrezite, in timp ce arbustii verzi isi leganau deasupra capetelor noastre fructele lor aurii. Nu simti cit de completa este aceasta poezie si ca aici se afla marea sinteza?"45 Flaubert anticipeaza sensibilitatea unificata" a lui Eliot: amalgamarea faptului ca esti indragostit sau ca il citesti pe Spinoza cu zgomotul masinii de scris sau cu mirosul de mincare46. Dar aceasta sinteza ne pare a fi doar o juxtapunere. in ultima instanta exista un conflict nerezolvat intre, pe de o parte, observatia stiintifica sau pretins stiintifica a lui Flaubert, detasarea lui olimpiana, si, pe de alta parte, pasionata lui cautare a frumosului, a puritatii calculate a efectului si structurii. Este contrastul dintre culoarea gri-pe-gri a Edutatiei sentimentale si culoarea singerie si aurie a lui Salammbo. Sinteza realismului si estetismului esueaza la Flaubert atit in teorie cit si in practica.
