Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Critica italiana de la Scalvini la Tenca despre Critica literara



in perioada 1830 1850 orientarea spre o critica politica a literaturii, atit de izbitoare si in Franta, Germania si Rusia, a atins poate gradul cel mai inalt in Italia. Aici, cel putin in teorie, literatura a fost subordonata aproape complet intereselor nationale. Absorbiti cu totul de sarcina eliberarii si unificarii natiunii, italienii nu puteau privi literatura altfel decit prin prisma contributiei ei la Risorgimento. Natiunea era scindata in doua tabere: catolicii conservatori si laicii liberali sciziune manifestata in critica prin opozitia dintre discipolii lui Manzoni si cei ai lui Foscolo. Fiecare din cele doua tabere a dat cite o personalitate care a jucat un mare rol in istorie si care s-a remarcat si in domeniul criticii: prima pe Gioberti, a doua pe Mazzini. Pentru critica italiana aceasta intreaga perioada are o considerabila importanta istorica, deoarece a pregatit terenul pentru aparitia lui De Sanctis, cel mai de seama critic italian al secolului. in Italia prezenta unor ramasite ale conceptiilor strict romantice a fost un lucru destul de neobisnuit. in epoca de care ne ocupam aproape nimeni nu 1-a cunoscut pe Giovita Scalvini (1791 1843), care publicase citeva articole in La Biblioteca Italiana (1818 1820), un mic eseu despre Manzoni, Dei Promessi sposi (Lugano, 1831), si o traducere in proza cu citeva dintre poeziile lirice redate in versuri a lui Faust de Goethe (1835). Abia in 1860 Niccolo Tommaseo a publicat o selectie din manuscrisele lui. Astazi Scalvini si-a gasit un nou editor si admiratori ferventi1. Scalvini 1-a avut ca maestru pe Foscolo, pe care in tinerete 1-a cunoscut la Brescia, iar mai tirziu 1-a reintilnit la Londra. S-a revoltat insa impotriva lui, in parte din motive personale si in parte din considerente filozofice si critice. Descoperind filozofia germana, in special pe cea a lui Schclling, Scalvini s-a ridicat impotriva scepticismului lui Foscolo si a aversiunii lui fata de speculatie. intr-un eseu scris in 1817, Scalvini criticase intr-un mod cam naiv disperarea care-1 impinge la sinucidere pe Jacopo Ortis, dar in notele manuscrisului de mai tirziu il critica pe Foscolo ca artist pentru alexandrinismul sau clasic. Chiar si I Sepolcri ii pare lipsit de unitate: este doar o mina de mici poezii"; arc un puternic parfum de poezie, dar un parfum artificial"2. Scalvini s-a adresat apoi lui Manzoni si lui Goethe, dar pina la urma, ncsatisfacut, i-a parasit si pe ei. in finul eseu dedicat lui Manzoni, Scalvini apara Logodnicii impotriva acuzatiei de a fi o imitatie a romanelor lui Scott, invocind forma interna", ideea" si sufletul" operei, care nu se aseamana deloc cu ceea ce gasim la Scott. Numai forma exterioara, cea a romanului istoric, este imprumutata; dar nu-i putem reprosa lui Manzoni ca a scris un roman istoric dupa Scott, asa cum nu-i putem reprosa lui Sofocle ca a scris tragedii dupa Eschil, sau lui Rafael ca a pictat dupa Leonardo. Scalvini subliniaza ca o trasatura pozitiva faptul ca Manzoni, prezentind o Italie decadenta, stagnanta, dominata de straini si bintuita de ciuma paralela si contrast fata de propria lui epoca si-a ales drept protagonisti oameni din popor, dind prin aceasta, implicit, o lectie de patriotism. Totusi, nu-i scapa limitele lui Manzoni: in cartea lui exista ceva auster, as spune chiar ceva uniform, o inaintare fara nici un ragaz spre un singur tel; nu simti ca te misti liber prin marea varietate a lumii morale; iti dai seama prea adesea ca nu te afli sub imensa bolta a cerului care acopera multiplele forme ale existentei, ci mai curind sub bolta unui templu care acopera altarul si pe credinciosi"3.



Scalvini respira mai liber in lumea lui Ariosto, a lui Byron si a lui Goethe. in Goethe a vazut, cu admiratie, tipul artistului suprem. incereind sa faca o caracterizare a lui Faust, a pus accentul pe faptul ca, in ciuda schimbarilor bruste si a trecerilor rapide de la o scena la alta, opera nu da impresia de incoerenta. Totusi, pina la urma Goethe a ajuns sa reprezinte pentru el, ca si pentru Heine si multi altii, o perioada trecuta a artei pure, o lume inchisa in sine. Arta nu trebuie sa se asemene cu un univers guvernat de necesitate crede Scalvini , ci trebuie sa zugraveasca omul, viata omenirii. Libertatea este temelia artei. Arta se naste din viata". Arta trebuie sa aiba drept scop desavirsirea oamenilor"4. Aceasta orientare finala spre viata" si utilitate contrazice insa mai vechile speculatii estetice ale lui Scalvini. Acestea au clare inflexiuni schellingiene atunci cind Scalvini afirma ca in arta ideea se naste din adincurile tainice ale infinitului, fara a-si pierde insa cu totul universalitatea" sau cind, singurul dintre italienii timpului, apeleaza la termenul de simbol", pe care il distinge de alegorie. Interpretind operele de arta ca simboluri, criticul, sustine Scalvini, descopera aspecte pe care poate ca nici chiar artistul insusi nu le-a sesizat. Cel care a sculptat grupul lui Laocoon nu putea sa se gindeasca la tot ceea ce a vazut Lessing in aceasta sculptura, iar primilor poeti le-au fost complet straine ideile profunde ale lui Herder despre poezia primitiva. Judecata are nevoie de termeni de comparatie. Odata cu inmultirea acestora, se inmultesc si judecatile". Ies la iveala noi aspecte ale adevarului, desi adevarul nu ne este revelat complet nicicind si nicaieri5. Cu toate ca opera lui Scalvini e fragmentara si adesea nu reprezinta decit ecoul lecturilor lui germane, ea tradeaza intelegerea doctrinelor romantice si o sensibilitate sofisticata, frustrata, nesatisfacuta, de un tip foarte rar intilnit in Italia acelui timp.

Cu greu s-ar putea imagina o figura mai diferita de Scalvini decit Vincenzo Giobcrti (1801 1852). Orator sigur de sine si fluent, ginditor sistematic, prim ministru si preot, el pare situat la polul opus exilatului naufragiat Scalvini. Dar in estetica Giobcrti are aceleasi afinitati cu Kant, Schelling si fratii Schlegcl. Gindirea idealista germana vine insa in contradictie cu educatia catolica a lui Gioberti. Tratatul sau Del Bello (1841) este un curios hibrid intre un absolutism ontologic care proclama existenta frumosului absolut" revelat in natura si o estetica psihologica a imaginatiei. in gindirea lui se incruciseaza motive din intreaga istorie intelectuala. Miei si lei, Sfintul Toma, Malebranche, Thomas Reid, Kant, Schelling, Hegel si Cousin stau toti la un loc. in carte exista putine clemente care au legatura cu teoria literara, dar exista cel putin ingeniozitate1 in incercarea lui Gioberti de a aplica estetica lui Kant (nu cea din Critica judecatii, ci aceea din partile introductive ale Criticii ratiunii purE) la o clasificare a artelor si in faptul ca vorbeste despre matematica estetica" si fizica estetica", despre un spatiu estetic si un timp estetic concepute ca recipiente continind lumea de persoane a poetului. Astfel, problema unitatilor este rezolvata daca intelegem ca fantezia spectatorilor este adevaratul si unicul teatru", ca personajele nu se afla in afara timpului si spatiului, ci in propriul lor timp si spatiu estetic, pe care imaginatia le poate unifica la infinit. Cind vorbeste despre timpul si spatiul virtual", Susanne Langer spune, in esenta, acelasi lucru0.

Del Bello contine doua capitole finale care schiteaza istoria artei. Gioberti imparte intreaga arta in arta heterodoxa (adica necrestina) si ortodoxa, redueind-o la opozitia dintre panteism, pe de o parte, si reincarnare si conceptia crestina despre creatie si incarnare, pe de alta parte. Cristos este centrul, tipul" artei ortodoxe, celelalte tipuri fiind Fecioara, ingerul si sfintul. Divina Comedie este poemul cel mai perfect, iar Dante reprezinta omu complet: el n-ar fi putut fi cel mai mare poet si scriitor daca n-ar fi fost si un eminent filozof si teolog". Interpretarea curenta a Divinei Comedii ca opera politica este gresita: Daca intr-un anumit sens infernul ii serveste poetului ca val alegoric pentru a zugravi si a biciui patria sa corupta, care devenise aproape un infern al celor vii, geniul generosului exilat se ridica la o conceptie mai vasta, distingind in teatrul lumii o umbra a adevarurilor superioare si considerind ordinea lucrurilor imanente ca tipul celor ce se succed in timp. Aceasta conceptie, care strabate si domina intreaga Divina Comedie, constituie legatura dintre cele trei parti, unitatea si armonia intregului poem"7. Aici, ca si in mult mai vechile insemnari facute de Gioberti in 1821 1823 pe marginea operei lui Dante8, interpretarea hotarit religioasa a lui Dante apare in prim plan. Dante este cattolicissimo; poezia se bazeaza pe religie, este, in fond, religie, iar poetul cel mai mare e poctul-filozof, poetul-pre-dicator de care avem nevoie si astazi9.

Dante, profetul metafizicii si al stiintei divine", si Divina Comedie, Geneza universala a literelor si artelor crestine, in ea fiind cuprinsi si dezvoltati pentru prima data toti germenii tipici ai esteticii moderne"10, constituie principalul argument adus de Gioberti in sprijinul ideii preeminentei literaturii italiene in Del Primato morale e civile degli Italiani (1843), o carte ciudata, care nu se margineste sa sustina cu inflacarare maretia istorica a Italiei, ci sfatuieste politicos toate celelalte natiuni sa recunoasca Italia ca singura natiune creatoare, iar Roma ca sediul puterii spirituale si seculare. Franceza, concede Gioberti, poate ramine limba de comunicare intre natiuni. Germanii trebuie sa-si cultive in continuare eruditia lor abstrusa. Anglia, pentru a se salva, ar trebui sa se converteasca la catolicism. Scriitorii italieni vor reconcilia religia cu stiinta si vor face ca Italia, sub conducerea papei, sa redevina civilizatoarea lumii, iar scriitorul italian un preot al misiunii ei. Din fericire, studiul asupra literaturii italiene pe care se sprijina aceasta revendicare este nu doar un sunet de trimbita, ci o prezentare istorica critica. Ariosto apare ca polul opus si contragreutatea lui Dante. Gioberti (lucru surprinzator daca avem in vedere conceptia lui generala) apreciaza lipsa de scop practic a lui Ariosto, arta lui pura, iar despre ironia lui dulce" si ambigua spune ca fluctueaza intre gravitate si ris11. Odata cu Tasso, trompeta poeziei italiene a amutit pina cind a murit, cintind, am putea spune, printre decorurile de pe scena, pe buzele virtuozelor si sopranilor si sub pana unui canonic, autor de epitalamuri aulice si de mici arii teatrale si poet de curte [Metastasio]"12. Literatura italiana a cunoscut o redesteptare in spiritul lui Dante doar odata cu Parini si Alfieri. Gioberti isi da seama ca aderarea lui Alfieri la regula celor trei unitati nu reprezinta o constringcre artificiala, ci se afla in armonie cu caracterul sau: simplitatea, cutezanta si rapiditatea actiunii se datoresc unei nerabdari care nu poate suporta nici o aminare; el vrea sa-si atinga scopul, fara ocolisuri, urmind linia cea mai dreapta13. Dintre scriitorii contemporani numai doi trezesc admiratia lui Gioberti: Manzoni lucru usor de inteles si Leopardi. Gioberti il admira pe Leopardi, pe care 1-a cunoscut personal, pentru intensele si nesatisfacutele lui cautari morale si religioase, similare, dupa parerea lui, cu cele ale Sfintului Augustin sau ale lui Pascal, dar ducind, din pacate, la concluzii foarte diferite. Gioberti sesizeaza faptul ca operele lui Leopardi sint animate de o profunda melancolie, de o disperare logica si calma, care cititorului ii apare nu ca o boala a inimii, ci ca o necesitate a spiritului si ca esenta unui intreg sistem"14.

Aceeasi receptivitate se regaseste si in judecatile lui Gioberti referitoare la unii scriitori straini, chiar daca de obicei deplinge influenta lor asupra literaturii italiene. El face comentarii pertinente despre Shakespeare, Moliere, Racine, Milton, Goethe, Rousseau-ul poeziei si creatorul criticii", Schiller, Doamna de Stael si August Wilhelm Schlegel, ale carui Prelegeri despre arta si literatura dramatica au facut critica si intreaga estetica sa progreseze cu pasi mari, ba chiar au innoit aproape in intregime fata acestor stiinte"15. Schema giobertiana a istoriei literaturii italiene, care o anticipeaza, in linii mari, pe cea a lui De Sanctis, a exercitat o marc influenta, dar poate ca inca si mai importanta a fost interpretarea lui Dante ca filozof-poet-preot catolic.

Niccol6 Tommaseo (1802 1874) se situeaza pe o pozitie romantica si catolica similara, dar se deosebeste profund de Gioberti. El are o legatura mult mai concreta cu literatura si cu cuvintul, o sensibilitate rafinata, desi cam stranie, eruditia complicata a unui carturar din secolul al XVII-lea si un moralism irascibil, neindurator, care ar fi fost de neconceput la afabilul si chiar onctuosul Gioberti. Tommaseo nu are insa un sistem estetic: al sau Dizio-nario estetico (1840) este o simpla culegere de recenzii aranjate in ordinea alfabetica a autorilor tratati. Scriitor uluitor de prolific, Tommaseo a abordat o mare varietate de subiecte: operele lui ar umple usor o suta de volume. Dar in critica lui fecunditatea este oarecum amagitoare. Multe carti sint, sub titluri diferite, doar versiuni revazute ale unor opere mai vechi16. Aceleasi idei sint repetate la infinit. Principala lui teorie este vechea identificare a binelui cu frumosul, dorinta unirii credintei si artei, moralei si esteticii. Un artist sceptic ni se spune ar fi cel mai ineficient, cel mai disperat, cel mai nenorocit dintre artisti". Byron e poet numai atunci cind crede si spera17. Leopardi, disperat in mod elegant, indurerat in mod confuz si dezgustat in mod savant de aceasta viata nenorocita", este ridiculizat pentru presupusul sau argument in favoarea ateismului: Nu exista Dumnezeu pentru ca sint cocosat; sint cocosat pentru ca nu exista Dumnezeu"18. Viata lui Foscolo a fost o minciuna dureroasa, o comedie amara, o satira virulenta a timpului sau si a operelor sale". Acestia si multi alti scriitori ii par lui Tommaseo primejdiosi deoarece contrazic convingerea lui fundamentala ca fara religie nu exista poezie"19. Manzoni se ridica in mod clar deasupra contemporanilor sai ca innoitor al vietii si literaturii italiene. La inceput Tommaseo a acceptat chiar si identificarea completa de catre Manzoni a poeziei cu adevarul istoric si, discutind Logodnicii, a tratat cu indiferenta actiunea fictiva a romanului, vazind in ea un simplu esafodaj pentru evocarea istorica a secolului al XVII-lea. Dar mai tirziu a admis ca imaginarul si fictiunea" sint necesare in romanul istoric20. Pentru Tommaseo poetul ideal este, fireste, Dantc, poet credincios, deoarece a fost mare, si popular, deoarece a fost credincios"21. Tommaseo a dedicat Divinei Comedii un comentariu minutios (1837), care contine cele mai bune pagini de critica pe care le-a scris. Nefiind obligat sa polemizeze, aici poate infrunta textul, isi poate etala eruditia istorica si filologica, precum si patrunderea psihologica. Comentariile lui de pilda, despre durerea Francescai da Rimini de a-1 vedea pe Paolo suferind pentru o iubire la care ea nu poate renunta, sau despre chinul sufletesc al lui Ugolino pricinuit de agonia fiilor sai, chin mult mai acut decit cel al foamei anticipeaza metoda lui De Sanctis. Tommaseo are de asemenea meritul de a fi scris cu admiratie despre Purgatoriu si despre Paradis, facind comentarii detaliate nu numai asupra aspectelor gramaticale sau retorice, ci si asupra armoniei scenelor si peisajelor si asupra anumitor cuvinte, asupra efectelor lor muzicale, a asociatiilor si implicatiilor lor22. Valoarea cuvintului in poezie constituie si tema ciudatului schimb de scrisori dintre Tommaseo si Gino Capponi (1833), care de curind a stirnit interes pentru ca pare sa anticipeze parerile lui Poe sau chiar ale lui Valery. Capponi ii scrisese lui Tommaseo ca materialul poeziei este simtirea, dar ca elementele materiale" ale vietii sint aritmetice, fapt pentru care poezia apare doar in fragmente, epopeea neputind fi decit mestesug. in raspunsul sau, Tommaseo afirma, rezumind, ca interjectiile sint mai poetice decit epopeile", ca singura noastra poezie, a muritorilor, este poezia lirica", dar de fapt corecteaza aceasta afirmatie, dezvoltind, nu cu absoluta seriozitate, dupa parerea mea, ideea ca versul inseamna calcul; calculul este cintec si ne face sa cintam; aritmetica este o poezie consolidata poezia fara calcul e vaporoasa, goala, sau ateista sau kantiana". Urmatoarea scrisoare catre Capponi, in franceza, este un simplu cappriccio: poezia este norul aurit poezia se afla in inima, in git, in brate, in voce, pe buze, in suris, in ochi, pe frunte Poezia e actiune este Verbul"23. Ceea ce promitea sa fie.o discutie rodnica despre opozitia dintre sentiment si rationament, dintre cintec si aritmetica, se pierde in imprecizie platonica si intr-un apel final la Cuvintul biblic.

La Tommaseo aceste preocupari moraliste si lingvistice se imbina cu istorismul romantic. El a fost primul italian care a cules cintece populare, in traditia stabilita de Volkslieder ale lui Herder, publicindu-le sub titlul Canti popolari toscani corsi illirici greci (Venetia, 1841 1842). Tommaseo, care s-a nascut in Dalmatia si a trait in Corfu, in Corsica si la Florenta, a cules poeziile din sursa directa si le-a tradus ci insusi. De-a lungul intregii lui vieti a avut in minte idealul poeziei universale, al literaturii mondiale, si a scris prolific despre multi autori straini: Goethe si Byron, Rousseau si Schiller, Lamartine si George Sand. Tommaseo il prefera pe Byron lui Goethe, prefera indoiala trista, severa si pasionata a divinului englez indoielii reci si derizorii a acestui curtean", asa cum prefera un om unui actor"24. Byron-omul si Goethe-acto-rul iata o surprinzatoare inversare a termenilor in care e formulata de obicei deosebirea dintre cei doi scriitori. in anii petrecuti in Franta, in exil, Tommaseo a cunoscut multe figuri literare si citva timp a avut legaturi cu Sainte-Beuve. La inceput a fost atras de romanul acestuia, Volupte, dar mai tirziu 1-a atacat, considerindu-1 pe Sainte-Beuve afectat, rece si imoral25, in istorismul sau Tommaseo ramine destul de capricios, desi 1-a admirat pe Vico, caruia i-a reprosat insa, pe buna dreptate, faptul ca a circumscris prea rigid ciclurile civilizatiei, rupind astfel continuitatea istoriei. in lungile eseuri dedicate lui Gasparo Gozzi si Pietro Chiari, Tommaseo prezinta istoria culturala a Venetiei in secolul al XVIII-lea, relateaza detaliat despre certurile literare26, dar de obicei nu reuseste sa lege bogata lui eruditie istorica de critica literara. Moralismul aproape inchizitorial paralizeaza intuitia si sensibilitatea lui Tommaseo. Eruditia lui devine intr-adevar vie doar atunci cind analizeaza un pasaj izolat sau chiar un singur cuvint: Cind vad un adevar metafizic sau istoric confirmat de un fapt filologic, spun ca aceasta este pecetea adevarului"27. Tomma-seo, care a intocmit primul Dictionar de sinonime italian si un mare Dictionar al limbii italiene, are, in ciuda multor greseli, un simt al nuantelor de sens si al poeziei cuvintelor care este aproape unic la data aceea. Personalitatea lui chinuita, bizara, contradictorie exprimata cel mai bine in scrisorile lui, in jurnalul sau si in destul de ciudatul roman de dragoste Fede e bellezza (1840) este doar rareori reflectata in critica lui. Ceea ce ramine este o figura, chiar un caracter", mai degraba decit un teoretician; un comentator si un jurnalist mai degraba decit un critic adevarat.



Giuseppe Mazzini (1805 1872) se deosebeste cit se poate de clar de criticii catolici. El, care in tinerete si in anii exilului in Anglia a scris multa critica literara si pentru periodice franceze si engleze, traieste intr-un climat intelectual cu totul diferit. in parerile lui despre rolul literaturii se apropie cel mai mult de saint-simonieni si in special de Leroux. Pentru el, dupa cum nu osteneste sa repete, scopul criticii este sa pregateasca arta viitorului, o noua arta colectiva care va reflecta noua societate colectiva. Poetul are o misiune sociala: el este sau ar trebui sa fie profetul viitorului. Entuziasmul arzator, patosul retoric, imagistica sentimentala a prozei lui Mazzini nu trebuie sa ne impiedice sa sesizam interesul autentic al conceptiilor lui si nu rarele observatii patrunzatoare din critica lui aplicata. Mazzini desconsidera materialismul, vorbeste tot timpul despre Dumnezeu, Providenta, Idee, iar in poezie cauta, in buna traditie romantica, vagul si infinitul. Dar in realitate el imbratiseaza ideea unei legi a progresului strict determinista, fatala si necesara, care in mod inevitabil duce de la epoca individualismului la cea a colectivismului. Poetul este, si nu poate sa nu fie, un reprezentant al epocii sale, iar literatura este o expresie a societatii. in acelasi timp insa Mazzini ii cere poetului sa nu se margineasca la reflectarea epocii lui, ci sa anticipeze viitorul omenirii28. Conceptia despre evolutie a lui Mazzini nu este cea a germanilor. Ea nu are nimic specific hegelian, fiind inspirata mai curind de Doamna de Stael, De Bonald, saint-simonieni si Leroux. E vorba de o schema simpla, abstracta. Clasicismul e consumat si mort. Romantismul a facut o utila opera de distrugere, dar a ramas, in esenta, negativ. Cei mai mari poeti romantici, Gocthe si Byron, au ajuns, pina la urma, la indiferenta sau la disperare. in Franta, cei doi mari poeti romantici, Lamartine si Hugo, care prin primele lor opere au trezit frumoase sperante, erau in declin; fiecare se retragea in turnul lui de fildes. Hugo, a carui ide/; dominanta fusese salvarea personalitatii umane, nu mai are decit o singura credinta: credinta in sine. El particularizeaza viata, o separa, o concentreaza, in loc s-o universalizeze". Totul e definit, determinat, materializat". La Hugo cultul senzatiei, religia materiei, paginismul literar se sprijina pe teoria artei pentru arta, teorie funesta, fatala artei", deoarece reprezinta o negare a vietii si a unitatii universale"29. Hugo a atins apogeul cu Feuilles d automne. De atunci a decazut, mai ales in dramele lui. Volumele de Meditations poetiques ale lui Lamartine au fost promitatoare, dar Harmonies nu mai ofera drept remediu decit panteismul oriental pasiv. Nici Hugo, poet mai obiectiv, mai dramatic, nici Lamartine, poet mai subiectiv, mai liric, nu se ridica la inaltimea idealului de poet-educator religios, poet al viitorului". Nici unul nu-si da seama ca exista doar o singura arta adevarata si sacra: arta pentru perfectionarea societatii". Este vorbai conchide Mazzini, de doua definitii diferite ale poeziei: una care poate fi data in cuvintele lui Lamartine, la poesie est un chant intdrieur", si una care poate fi data in cuvintele lui Shakespeare: poezia este sufletul profetic / al lumii largi visind la lucruri viitoare"30*. Lucrurile viitoare", in ciudata rastalmacire a lui Mazzini, reprezinta poezia colectiva. Uneori aceasta este conceputa ca o sinteza, ca o enciclopedie" in acceptiunea romantica. Alteori implica doar o noua intelegere a misiunii poetului, care se va impaca cu societatea lui si va crea o literatura a viitorului, avind un singur tel, un singur stindard"31. in alte contexte ni se spune ca arta viitorului va fi un nou tip de drama, o arta colectiva care va prezenta istoria ca pe un plan al Providentei. intr-unui dintre eseurile sale Mazzini schiteaza o istoric a dramei, in cadrul careia distinge trei stadii cu trei autori reprezentativi Eschil, Shakespeare si Schiller , fiecare dominat de o singura idee: respectiv, Fatalitate, Necesitate si Providenta32. Mazzini, care ii citise pe fratii Schlegel cu admiratie (desi, cum era de asteptat, n-a fost de acord cu medievalismul si cu teuto-nismul lor33) este atras de ideea fatalitatii din tragedia greaca si chiar din opera unui imitator modern atit de palid ca Zacharias Werner, a carui piesa Der 24. Februar a asemanat-o cu un fragment dintr-un Eschil recuperat"34. I-a fost cit se poate de ostil lui Shakespeare, acesta reprezcntind pentru el drama individului, a libertatii, din care necesitatea lipseste. La Shakespeare nu exista nici expiatia spre folosul altora, nici inaltarea la maretia sacrificiului". Nu exista un scop comun, un progres comun. Singuratate in viata, singuratate in moarte". Mazzini considera ca versul Viata-i doar o umbra calatoare"* rezuma conceptia despre lume a lui Shakespeare. Conceptul nou este cel de Providenta, asa cum ne este el sugerat in dramele lui Schiller. Schiller a prezis armonia dintre individ si gindirea sociala, dintre libertate si legea universului"35.

Mazzini a fost un inflacarat patriot italian, dar a avut un orizont european. Judecatile lui asupra literaturii italiene sint toate dominate de perspectiva politica. Pe Alfieri il pretuieste ca pe un educator al Italiei, care nu zugraveste insa paradisul omului liber, ci doreste ca italienii sa imbratiseze libertatea din ura fata de tiranie. Foscolo este singurul scriitor italian modern pe care Mazzini il admira aproape fara rezerve. El i-a justificat minutios activitatea politica si i-a acceptat personalitatea emfatica si pasionata la valoarea ei nominala fara indoiala si din simpatie pentru confratele exilat tot in Anglia, in jurul caruia avem impresia ca s-a straduit sa creeze aproape o legenda nationala. Nu ne surprinde ca Mazzini 1-a desconsiderat pe Leopardi, vazind in el doar o alta voce a disperarii, si ca 1-a judecat cu raceala pe Manzoni. La acesta a criticat conceptia respectarii fidele, in roman, a adevarului faptic, deoarece, dupa parerea lui, singura obligatie a poetului e respectarea adevarului moral36. Desigur, figura cea mai impunatoare a trecutului este Dante. Mazzini a respins orice interpretare partiala a lui Dante, orice incercare de a-1 face catolic sau eretic, ghibelin sau guelf. Dante este crestin si italian" tipul unei intregi natiuni, trist si maret ca si ea"37. in Anglia Mazzini 1-a cunoscut pe Carlyle si a fost profund impresionat de el. Dar mai tirziu s-a simtit dezamagit de scepticismul si de disperarea lui si, in cele din urma, dezgustat de lipsa lui de umanitate. Dupa parerea lui Mazzini, Carlyle a fost corupt de indiferentismul lui Goethe. Adieu k Goethe, adieu a Byron", exclama Mazzini, polemizind in mod deliberat cu Carlyle, care isi sfatuise cititorii sa deschida cartile lui Goethe si sa le inchida pe cele ale lui Byron. Mazzini il citeaza pe Emerson impotriva lui Carlyle: exista un Spirit universal, si fiecare om este o noua intrupare a acestuia". Apoi formuleaza din nou crezul sau fundamental: inalta gindire religioasa, dezvoltarea continua a umanitatii, prin munca colectiva, conform unui plan educativ stabilit de Providenta"38, in acest mare plan sint incluse toate natiunile, si toti poetii si scriitorii trebuie sa contribuie la realizarea lui. Mazzini, de pilda, a manifestat un deosebit interes pentru lumea slava, pentru Mickiewicz, pe care 1-a numit cel mai mare poet in viata", pentru Puskin si chiar pentru poezia ceha, pe care a citit-o in traducerile lui John Bowring39. Idealul herderian al poeziei universale se armonizeaza cu liberalismul antiaustriac si antirus, iar idealul umanitatii, cu acela al renasterii Italiei. Mazzini uneste, atit in politica cit si in literatura, libertatea si umanitatea, nationalismul si colectivismul.



Versiunea liberala a istoriei literare italiene sugerata de Mazzini si, mai inainte, de Foscolo a fost dezvoltata de cele mai influente istorii literare ale secolului, Storia delle belle lettere in Italia (1845) de Paolo Emiliani Giudici si Lezioni di letteratura italiana (1866 1872) de Luigi Settembrini. Emiliani Giudici (1812 1872) arc meritul de a fi scris prima istorie narativa a literaturii italiene, daca exceptam cartile francezilor Ginguene" si Sismondi. Dar pretentiile lui de superioritate fata de predecesori, formulate in Discursul preliminar", nu sint justificate de continutul lucrarii. Emiliani Giudici il admira pe Foscolo pentru ca a realizat fuziunea doctrinei politice cu cea literara pe care dorim s-o gasim la toti istoricii literaturii noastre"40, dar propria lui carte este departe de a satisface acest deziderat. Emiliani Giudici este mai degraba un compilator care numai rareori da dovada de originalitate critica sau de capacitate de caracterizare. Crezul lui literar este un clasicism extrem, care nu osteneste sa-i combata pe romanticii straini si pe reactionarii catolici. Dar in acelasi timp Emiliani Giudici imbratisaza ideile romantice conform carora istoriografia literara trebuie sa prezinte istoria constiintei libertatii unei natiuni, in cartea lui insa aceste idei ramin o intentie declamatorie, cea mai mare parte a lucrarii constind din expuneri reci, obiective.

Luigi Settembrini (1813 1877) foloseste o schema istorica inca si mai simplificata. intreaga literatura italiana este privita ca lupta bisericii cu puterea civila, cu arta, cu stiinta, cu libertatea, cu religia insasi". in Italia pictura, muzica, arhitectura au depins de biserica, deci au fost guelfe, in timp ce literatura a fost ghibelina, a cautat multe aspiratii in paginism, s-a ridicat impotriva autoritatii bisericii, n-a vrut sa asculte, ci sa rationeze, si in cele din urma a ajuns la scepticism"41. Literatura italiana este o continuare a literaturii romane; este nationala si clasica, stabileste o armonie intre forma si continut. Crestinismul este pur destructiv, considera Settembrini. El rastalmaceste chiar si iubirea Sfintului Francisc pentru fratele ciine, fratele lup, fratele soare si sora luna", interpretind-o ca pe o coborire a omului la starea de animal42. Sfidind cronologia si bunul-simt, Settembrini afirma ca absenta papilor, instalati la Avignon, explica inflorirea literaturii italiene prin Dante, Boccaccio si Petrarca. Divina Comedie reprezinta revolta ratiunii impotriva autoritatii"; Boccaccio reflecta revolutia populara; peregrinarile si statutul ambiguu al lui Petrarca, cleric necalugarit, sint un semn de anticlericalism43. Dar, lucru destul de ciudat, in pofida stilului sau de pamfletar, explicabil doar daca ne gindim la lungii ani petrecuti in inchisorile Bourbonilor, Settembrini este un critic mai bun decit Emiliani Giudici: are curaj si un gust independent. Bunaoara, admira Africa lui Petrarca, va-zind in acest poem eroic o incercare de reinviere a poeziei nationale clasice; face o analiza detaliata a poemului lui Marino Adone, considerindu-1 drept dezvoltarea unui episod din Ierusalimul eliberat al lui Tasso; arata ca superficialitatea lui Goldoni e doar aparenta; isi da seama ca Le Grazie este cel mai frumos poem al lui Foscolo44. Sensibilitatea epicuriana pagina" a lui Settembrini se afla in conflict cu structura doctrinara a operei sale.



Singurul critic care a incercat sa-si asume rolul de mediator intre conceptiile liberale si cele catolice a fost Carlo Tenca (1816 1883). El a reusit sa depaseasca aceasta sciziune prin intelegerea naturii artei si a fortei conciliatoare si pacificatoare a spiritului istoric. in primele lui scrieri Tenca este in mod clar un discipol al lui Mazzini. in articolul Delle condizioni dell odierna letteratura in Italia (1846), el se refera in mod discret la un brav italian" si formuleaza sarcina criticii in termenii lui Mazzini: ea trebuie sa pregateasca o literatura noua, sa restabileasca armonia dintre scriitori si multime", sa pregateasca unitatea natiunii, deoarece poezia trebuie sa exprime sentimentul general al unei epoci" si sa gaseasca o formula literara". Explicatia infloririi si declinului literaturii se afla in istorie. Literele au inflorit, spontan si fecund, odata cu institutiile civile". Dar literatura nu este complet subordonata procesului istoric: Arta este una si imuabila in esenta ei iar timpurile pot desigur s-o modifice in manifestarile ei, dar nu pot sa-i schimbe natura sau s-o falsifice"45.

Tenca aproba opera romantismului italian, faptul ca acesta a sfarimat catusele traditiei, si apreciaza in mod deosebit activitatea grupului din jurul revistei II Conciliatore. il admira pe Man-zoni, luind apararea Logodnicilor impotriva lui Manzoni insusi, care a ajuns sa condamne romanul istoric. El scrie cu generozitate despre opera capitala a evlaviosului Silvio Pellico si e surprinzator de indulgent cu medievalul si sentimentalul Tommaso Grossi. Dar accepta si autoportretul lui Foscolo ca poet-erou de o salbatica independenta46. Pe un ton romantic, cu un subtext politic vizind situatia din Milanul ocupat de austrieci, Tenca i-a elogiat pe slavi si i-a informat pe italieni despre literaturile rusa, poloneza si ceha47. El i-a criticat cu asprime doar pe romanticii tirzii, in special pe Prati, pe care 1-a acuzat de panteism, sentimentalism, egotism si irationalism mistic48. intr-un remarcabil eseu dedicat lui Emiliani Giudici (1852), el se ridica deasupra partidelor, exprimindu-si convingerea ca istoria va fi forta universala, conciliatoare, din viata Italiei. Dcismul filozofic si catolicismul sentimental mostenite de primele decenii ale secolului al XlX-lea trebuie sa fie eliminate. Emiliano Giudici este criticat pentru ca deduce din evenimentele externe ale natiunii acele cauze ale maretiei si decaderii literaturii" care ar trebui cautate mai degraba in existenta intima a poporului. Acest materialism istoric inseamna neincredere in marile destine ale literaturii". Tenca schiteaza o istorie a literaturii italiene moderne in care ia apararea revoltei romantice si vede continuitate acolo unde altii au vazut inimicitie: Manzoni nu este atit de departe de Parini; la Foscolo si la Leopardi exista germeni ai epocii noi. Sarcina criticii este sa apropie, sa armonizeze intelectele". Istoria literara va deveni astfel un instrument activ al dezvoltarii estetice"49. Au trebuit sa treaca insa aproape douazeci de ani pina cind Istoria lui De Sanctis a satisfacut aceasta cerinta. Totusi, radacinile lui De Sanctis se afla in aceasta epoca: el are o schema istorica similara cu cea a lui Gioberti; are ideologia liberala a criticului-educator preconizat de Mazzini; dar se deosebeste de toti criticii pe care i-am discutat aici prin faptul ca se adreseaza direct fratilor Schlegel si lui Hegel, prin intelegerea clara a naturii artei si prin depasirea limitelor unei epoci de mari framintari politice.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.