Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Thomas de Quincey (1785-1859) despre Critica literara



De Quincey a fost adesea prezentat ca un Coleridge minor, fiind chiar numit adjectivul care a stat pe linga substantivul Coleridge"1. Nu incape indoiala ca De Quincey a avut o admiratie inflacarata pentru Coleridge: 1-a considerat comparabil cu Platon si cu Schelling ca filozof si absolut fara rival pe pamint" ca psiholog2. Dar tot el a fost primul care 1-a demascat ca plagiator al lui Schelling3 si care a scris, fara nici o clementa, despre opiomania lui. Cit despre poezia lui Coleridge, se pare ca n-a inteles-o deloc. in singurul lui comentariu mai lung asupra unui poem (Balada batrinului corabier n.t.), afirma ca batrinul corabier ucisese faptura care, dintre toate, 1-a iubit cel mai mult. Facuse acest lucru, in intunecimea crudei lui superstitii, pentru a-si scuti tovarasii de o neplacere inchipuita"4. in probleme de estetica si de teorie literara De Quincey n-a fost de acord cu Coleridge: n-a manifestat nici un interes pentru discutiile privind imaginatia, unitatea operei literare sau simbolul si a respins categoric definitia data de Coleridge iluziei si criticile lui la adresa teoriei wordsworthiene a limbajului poetic5. in critica De Quincey se apropie mai degraba de Wordsworth: Pentru cele mai multe dintre ideile critice sanatoase despre poezie sau despre orice subiect legat de aceasta pe care le-am intilnit in viata mea trebuie sa ma declar indatorat conversatiilor purtate de-a lungul multor ani cu Dl. Wordsworth"6. Prefata din 1800 la Lyrical Ballads i-a parut a fi de departe cea mai subtila si (fara a excepta cele mai bune eseuri germanE) cea mai desavirsita si mai maiestrita discutie pe marginea uneia dintre artele frumoase pe care ne-a dat-o vreo epoca sau vreo natiune"7. Mai tirziu De Quincey a deplins faptul ca Wordsworth n-a reusit sa-si sustina cu probe sau sa-si limiteze criticile la adresa vechiului limbaj poetic descriptiv, si chiar 1-a acuzat ca a inteles cu totul gresit semnificatia propriilor sale idei"8. in teoria sa literara De Quincey nu a urmat simbolismul dialectic coleridgean si german, ci traditia psihologica empirica engleza si emotionalismul preluat de Wordsworth, prin Hartley, de la Dennis. De Quincey si-a pus mari sperante in succesele viitoare ale psihologiei. Critica absoluta si filozofica avem prea putina sau deloc; caci pentru ca ea sa existe, trebuie sa avem mai intii o buna psihologie, iar noua, in prezent, aceasta ne lipseste cu desavirsire".





La De Quincey (ca si la WordswortH) gasim uneori ecouri ale conceptiei potrivit careia poezia inseamna simbol. Poezia ne instruieste asa cum ne instruieste natura: asa cum ne instruieste padurea, marea, copilaria adica printr-un impuls profund, prin sugestie hieroglifica prin simboluri si actiuni"10. Impulsul padurii pri-mavaratice" se poate recunoaste in alfabetul simbolic. Dar de obicei De Quincey considera ca poezia nu ne instruieste, ci mai curind ne comunica emotii. Faimoasa lui distinctie dintre literatura puterii si literatura cunoasterii (care, dupa cum marturiseste, isi are sursa la WordswortH)11 este, la prima vedere, o simpla refor-mulare a distinctiei dintre poezie si stiinta facuta de Wordsworth si Coleridge. Literatura puterii" i-a permis lui De Quincey sa subsumeze acestui termen proza lirica imaginativa, si astfel sa evite implicatiile termenului fiction (fictiune; beletristica; literatura in proza; romaN) prin gruparea la un loc a tuturor productiilor numite de germani Dichlung (poezie; creatie literara, literatura; fictiunE), indiferent daca sint in, proza sau in versuri. Putere" inseamna la De Quincey forta emotionala, acceptiune fara indoiala inrudita cu aceea pe care o gasim intr-un articol de Hazlitt, unde se face o distinctie similara intre cunoastere si putere12, si poate chiar si cu aceea data de Herder notiunii de Kraft, din care a facut conceptul central al poeziei atunci cind, in prima Kritisches Wald-chen (1769), a incercat sa rastoarne teoria lui Lessing din Laokoon. De Quincey facuse o traducere partiala a lui Laokoon, insotita de comentarii, si publicase o scurta prezentare a lui Herder13. Dar se pare ca n-a fost constient de dezbaterea care s-a purtat in Germania si s-ar putea prea bine sa se fi inspirat mai degraba din discutiile despre sublim din secolul al XVIII-lea. El insusi a oscilat intrucitva in folosirea distinctiei dintre putere si cunoastere Pasajul mai vechi (1823) pune accentul pe deosebirea dintre putere" si placere" si afirma ca functia literaturii este sa trezeasca sentimente adormite . Ma intreb: atunci cind aceste forme inerte si adormite sint organizate, cind aceste posibilitati devin o realitate am oare de-a face cu posesiunea constienta si vie a puterii mele, sau cu ce altceva?"14 Dar mai tirziu (1848) De Quincey da o alta formulare acestei distinctii: literatura puterii se adreseaza spiritului uman, literatura cunoasterii se adreseaza doar intelectului15 Puterea este numita profunda armonie cu adevarul , exercitarea si dezvoltarea capacitatii noastre latente de a fi in armonie cu infinitul". Ea se afla in relatie cu marile capacitati morale ale omului". Este identificata cu inima intelegatoare", cu cunoasterea intuitiva. Pacea" si calmul"18 sint esentiale pentru marile opere de arta, sustine De Quincey, mcercind sa contracareze implicatiile unei folosiri timpurii, pur afective si coplesitoare, a puterii" Ca" si Longin, el vrea sa pastreze atit extasis-ul cit si catharsis-nl. Dar termenul literatura puterii" n-a supravietuit m critica din cauza ca putere" nu sugereaza clar forta emotionala si din cauza ca, potrivit unui binecunoscut dicton, cunoasterea

CS * Aceasta idee principala a teoriei literare a lui De Quincey este insotita, in chip ciudat, de idei avind proyeninente si consecinte cu totul diferite. in doua eseuri, Rhetonc (1828) si Style (1840-1841) De Quincey face distinctie intre retorica si elocinta (sau oratoriE) Elocinta este arta persuasiunii, capacitatea de a impresiona (pe care, am zice noi, ar fi trebuit s-o preferE), in timp ce retorica este ioc gratuit cu ideile, gimnastica sau pirotehnica mintala arta de a te bucura de propriile tale energii"17. De Quincey admite adesea ca, in mod ideal, maniera [stilul] este confluenta cu materia", ca stilul este, sau ar trebui sa fie, dupa cum s-a exprimat Wordsworth, nu haina, ci intruparea gindunlor"18. In practica insa este interesat de acea varietate de stil care mmuieste limba de dragul ei, de stilul care are o valoare absoluta cu totul distincta de valoarea subiectului tratat"19. El gaseste ilustrari ale acestei retorici" la Donne, Jeremy Taylor si Thomas Browne. Grecii au avut doar oratorie, nu retorica in acest sens special Ať. De Quincey desconsidera cu consecventa doua tipuri de stil: stilul simplu al unui Swift, de o vulgara lipsa de artificialitate" si nicidecum superior celui al lui Defoe si a sute de alti scriitori21 si stilul fragmentat, discontinuu, al lui Hazlitt si Lamb. Astfel, Haz-litt nu este elocvent: Omul ale carui ginduri sint abrupte izolate, capricioase si (pentru a imprumuta un cuvint frapant al lui Cole-ridgE) intretaiate nu poate fi elocvent"22. Lamb sufera de suflu scurt. Miscarea giratorie a ideilor sale, indiferent de ce tip ar fi, are loc intotdeauna pe traiectoria cea mai scurta cu putinta. Nu se prelungeste, nu se repeta, nu se propaga". Lamb nu are simtul ritmului in compozitia in proza"23, conchide in mod bizar De Quincey, poate din cauza ca prin ritm" el intelegea numai ritmurile ample ale perioadelor ciceroniene si baroce pe care le admira la Taylor, Milton, Browne si Burke si pe care le-a folosit el insusi in pasionatele" lui fantezii onirice. Dar aceasta conceptie despre stil" si retorica oscileaza deconcertant intre ceea ce el numeste organolo-gie" stilul ca organ al gindirii, stilul in relatie cu ideile si cu sentimentele si mecanologie", stiinta stilului considerat ca un mecanism in care cuvintele actioneaza asupra cuvintelor24. Ritmul, independent de sens, si jocul mintal, independent de subiect sau de adevarul lui, se combina in conceptul de retorica", folosit intr-o acceptiune atit de ciudata si atit de contrara celei istorice, incit ne este greu sa intelegem de ce a fost salutat ca cea mai originala contributie la teoria retoricii de la Aristotel incoace"25. De Quincey n-a facut decit sa denatureze un termen acceptat, impunindu-i un sens nou. in paranteza fie spus, in aceste eseuri ne-a oferit schita unei tendinte din istoria stilului englez din secolul al XVII-lea. Dar chiar si el a trebuit sa admita ca ruperea retoricii de sens si de elocinta nu prea poate fi justificata.



Aceste doua teorii fundamentale cea despre literatura puterii", in sensul de literatura cu forta emotionala, si cea despre retorica", definita ca pirotehnica mintala rece nu se armonizeaza intre ele, iar cu celelalte idei critice ale lui De Quincey formeaza o combinatie inca si mai stranie. De Quincey a propus o versiune proprie a discutiei despre clasic si romantic si a imbratisat o conceptie ciclica asupra istoriei literaturii. in ambele privinte este insa complet lipsit de originalitate, nemeritind laudele excesive revarsate asupra lui pentru profunda intelegere a ceea ce s-ar putea numi conceptia organicista despre literatura"27. De Quincey cauta sa inlocuiasca opozitia dintre clasic si romantic cu opozitia dintre literatura pagina si cea crestina. Dupa parerea lui, principala deosebire dintre antici si crestini consta in atitudinea diferita fata de moarte: paginul este plin de incertitudini intunecate, si de aceea inceraca sa mascheze ideea mortii; crestinul priveste in fata, cu curaj, ororile ei, deoarece crede in inviere. De Quincey pretinde, plin de emfaza, ca a stabilit cele doua mari legi opuse care au guvernat, respectiv, dezvoltarea tragediei grecesti si a celei engleze" si vorbeste cu dispret despre fratii Schlegel, sustinind ca n-au facut decit sa indice distinctia dintre clasic si romantic" si ca nu li se poate recunoaste meritul vreunei descoperiri"28. Este cert insa ca pretentiile de originalitate ale lui De Quincey sint cu totul lipsite de temei: fratii Schlegel, Jean Paul (a carui Vorschule De Quincey a admirat-o29) si multi alti germani au considerat ca poezia romantica putea la fel de bine sa fie numita poezie crestina. Sublinierea de catre De Quincey a deosebirii dintre conceptia despre moarte a anticilor si cea a crestinilor ilustrata prin contrastul dintre tinerii care sting o torta reprezentati pe sarcofagele antichitatii si scheletele cu coase de pe mormintele crestine este un simplu ecou al unei lungi dezbateri, la care Lessing, Herder si Schiller au adus contributii remarcabile30. Nota personala a lui De Quincey este doar dezaprobarea violenta a religiei pagine. Asemenea grupului de romantici germani care s-au revoltat impotriva elenismului marilor clasici germani, De Quincey a fost un antielin fanatic. Dupa parerea lui, zeii elini inspirau numai teroare oarba, erau temuti ca tulburatori ai ordinii publice", ca niste serpi cu clopotei". Religia greaca a exercitat o influenta degradanta: anticii n-au avut notiunea spiritualitatii, a pacatului si nici chiar a caritatii31. De Quincey ataca sistematic Grecia, Grecia neinventiva; pentru ca sustinem sus si tare ca Grecia, in operele poetilor ei, a fost mai neinventiva si mai sterila decit oricare alta tara"32. Pe Homer il considera mult inferior lui Chau-cer; pe Pindar, de necitit; pe Demostene, sec; iar pe Platon, departe de a se remarca prin bogatia ideilor"33. Tragicii greci au fost singurele raze de lumina morala in intunericul pagin. De Quincey elogiaza tragedia greaca, dar vede in ea doar niste tableaux vivants care nu cunosc nici un conflict, care reprezinta o viata inauntrul unei vieti: o viata izolata intr-o indepartata stare de adormire, avind linistea severa a lui Hades; o viata simbolizata prin viata de marmora a sculpturii; dar cu totul nesimetrica si disproportionata fata de realitatile acelei vieti omenesti pe care noi, modernii, o socotim baza teatrului nostru tragic"34. Theory ofGreek Tragedy (1840), pentru care De Quincey revendica originalitate absoluta, nu face decit sa dezvolte pina la absurd comparatia fratilor Schlegel dintre sculptura greaca si teatrul grec. Desi se considera al doilea mare elenist englez al timpului, De Quincey reprezinta mai degraba o reactie crestina si romantica extremista impotriva elenismului.



Aceasta doctrinara si anistorica filozofie a istoriei se combina uneori la De Quincey cu teoria rationalista a progresului ciclic inevitabil, cu conceptia, familiara englezilor de la Warton si Hurd incoace, ca in poezie epoca ratiunii reprezinta un declin fata de epoca timpurie a pasiunii, sau cu conceptia ca epocile creatoare alterneaza cu epocile de inflorire a criticii. De Quincey insusi arata ca aceasta idee, pe care ar fi putut-o intilni si la Goethe si Carlyle, isi are sursa la Velleius Paterculus35. El o foloseste intr-un mod special, cu intentia de a infirma teoria ca in literatura engleza ar fi existat o perioada franceza, sau ca Pope ar fi fost tributar clasicismului francez. Dupa parerea lui nici un sector al literaturii franceze n-a reusit vreodata sa influenteze sau sa modifice citusi de putin literatura noastra"36. Cit despre Pope si Dryden, ei ar fi scris ceea ce au scris chiar daca Franta s-ar fi aflat dincolo de China. Scoala careia i-au apartinut a fost o scoala pe care o gasim, intr-un anumit stadiu de dezvoltare, la toate natiunile deopotriva o scoala depinzind de orientarea specifica data sensibilitatilor de facultatea reflectiei si de noile etape din evolutia societatii"37. De Quincey il mustra pe Pope pentru versurile:



We conquer d France, but felt our captive s charms: Her Arts victorious triumph d o er our Arms.



Totusi, el considera ca epoca augustana din literatura engleza a fost o epoca minora, nepoetica, urmata, in timpul lui Johnson, de o epoca de prabusire"39. De Quincey ii critica cu asprime pe Addison, Swift, Johnson, Fielding si Crabbe40, dar, lucru surprinzator, exprima o mare admiratie pentru Pope. Faptul se explica prin aceea ca mai ales in eseul din 1848 el il asimileaza pe Pope conceptului sau de retorica: il admir ca pe un artist pirotehnician, pentru ca scoate efecte stralucitoare si evanescente din elemente in care viata nu pulseaza nici macar o clipa"*1. La Pope subiectul tratat nu are importanta; ceea ce conteaza este stilul arcasului, nu alegerea victimelor42. De Quincey crede ca Pope n-a fost un satiric in adevaratul sens al cuyintului, deoarece i-a lipsit malitiozitatea si indignarea, s-a simtit multumit de societatea lui si a avut, de fapt, o fire pasnica si caritabila. Desi un adept nepasator si indolent" al crestinismului, s-a adapat din plin de la izvoarele sentimentului crestin"43. in poezia lui si-a luat in mod deliberat libertatea de a minti de dragul vreunui efect burlesc momentan", cultivind brutalitatea si falsitatea indrazneata, pentru ca era incapabil de un gind sincer sau de o emotie sincera"44. The Dunciad este, incontestabil, opera lui cea mai valoroasa, in timp ce An Essay on Man reprezinta un vis de un eclectism beat", fara un principiu central45. De Quincey exagereaza, si pina la urma isi compromite teoria prin desconsiderarea sinceritatii lui Pope. Dar intr-o epoca in care Pope era de obicei privit fie ca un poet didactic corect" si un moralist grav, fie ca un ticalos plin de pizma si de venin48, De Quincey a sesizat ceva din tehnica lui de a se ascunde in spatele unei masti sau a unei persona si a dovedit o autentica intelegere a caracterului sau si a relatiilor lui sociale si religioase.

Aceste conceptii teoretice principale din scrierile lui De Quincey sint incompatibile unele cu altele, nereprezentind, de fapt, decit momentele cele mai remarcabile dintr-un volum enorm de miscelanee. Cea mai mare parte a criticii aplicate a lui De Quincey nu are nici o legatura cu teoriile lui, constind adesea din pagini biografice sau din simple enunturi capricioase facute pe un ton sententios. El etaleaza o eruditie abstrusa si uneori precara, sau o ascutime polemica pedanta, intrerupta de clovnerii si de fanfaronade de cel mai prost gust. Nu exista scriitor mai exasperant decit De Quincey: e incapabil sa scrie strins, la obiect, face tot timpul digresiuni, incarca textul cu pasaje de o gratuitate flagranta si cauta in mod evident sa-si uimeasca cititorul cu orice pret. Astfel, afirma ca Johnson n-a studiat nimic", Hazlitt n-a citit nimic", Kant n-a citit o carte in viata lui"47 si asa mai departe. Nimic mai usor decit sa-1 prezinti pe De Quincey drept un exemplu de simplu capriciu, de pur provincialism britanic, de moralism ingust, de antiintelectualism suficient: un model al celor mai condamnabile trasaturi ale criticii timpului. Parerile lui privind literatura franceza nu pot fi luate in serios48, iar comentariile asupra literaturii germane, desi mai putin partinitoare, nu sint cu mult mai cumpanite. Putem face haz de foarte amuzantul discurs moralizator despre Wilhelm Meister si iubitele lui49, dar ne este mai greu sa scuzam (daca nu le privim doar ca pe niste simple surse de cistiG) biografiile lui Goethe si Schiller scrise pentru Encyclopaedia Britannica (1838). De Quincey vede in Faust o opera ininteligibila, iar poezia lirica a lui Goethe nici n-o mentioneaza; ignora intreaga proza si poezie a lui Schiller si toate dramele de dupa Wallensteinb0. Pe Goethe 1-a considerat mult inferior lui Coleridge in ceea ce priveste forta si orizontul intelectual" si a profetizat ca posteritatea va privi cu mirare idolul rasturnat, a carui temelie gaunoasa si nesanatoasa ii va face pe descendenti sa considere cultul parintilor lor o enigma"51. Doar cele citeva pagini sensibile dedicate lui Jean Paul5 2 aduc o nota buna in incursiunile frecvente, dar ciudat de sterile, ale lui De Quincey in literatura germana.



De Quincey a cunoscut bine numai literatura engleza moderna. Articolul Viata lui Shakespeare, scris pentru EncyclopaediaBritannica (1838), nu este insa cu nimic superior articolelor biografice dedicate lui Goethe si Schiller: este incredibil de prolix, neinformat, plin de speculatii sentimentale despre dezamagirile nuptiale" ale lui Shakespeare54. in schimb, micul eseu On the Knocking ai the Gate in Macbeth" (Despre bataile in poarta din Macbeth" 1823) este admirat, pe buna dreptate, ca o analiza fina a unui efect sonor. Pentru a explica efectul batailor in piesa, De Quincey apeleaza la exemple din viata cotidiana: de pilda, impresia produsa atunci cind, dupa trecerea unei mari procesiuni funebre, linistea strazilor pustii e intrerupta brusc de uruitul unor roti care se indeparteaza de la locul actiunii.



Retragerea inimii umane si patrunderea inimii diavolesti se cerea exprimata astfel incit sa devina perceptibila. O alta lume si-a facut intrarea Dar cum sa se comunice simturilor acest lucru? Pentru ca o noua lume sa-si faca intrarea, aceasta lume trebuie sa dispara pentru un timp. Ucigasii si omorul trebuie izolati separati printr-o prapastie imensa de cursul obisnuit si de succesiunea normala a treburilor omenesti zavoriti si sechestrati intr-o tainita adinca timpul trebuie anihilat, legatura cu lucrurile dinafara, abolita se aud batai in poarta, si ele ne dau de stire in mod clar ca reactia a inceput; umanul infrunta diavolescul; pulsul vietii bate din nou; si restabilirea mersului lumii in care traim ne face pentru prima data profund constienti de ingrozitoarea paranteza ce-1 intrerupsese".



De Quincey a sesizat un punct de cotitura crucial din piesa si s-a aplecat analitic asupra schimbarii bruste care are loc, desi ne putem indoi ca efectul batailor actioneaza retroactiv, izolind perechea criminala. Oare acest efect n-ar putea fi explicat mai simplu prin aceea ca spectatorii impartasesc temerile si teroarea cuplului vinovat? Bataile sint vocea destinului sumbru, heraldul osindei; iar realitatea de toate zilele e restabilita mai curind de vorbele portarului, pe care De Quincey nici macar nu-1 mentioneaza. Eseul se incheie cu o peroratie despre Shakespeare, un exemplu caracteristic de bardolatrie romantica:

O, poet maret!

    Operele tale nu sint, precum cele ale altor oameni, doar mari opere de arta, ci sint ca fenomenele naturii, ca soarele si marea, stelele si florile, promoroaca si neaua, ploaia si roua, grindina si tunetul, pe care se cuvine sa le cercetam cu toata supunerea facultatilor noastre si pe deplin incredintati ca in ele nu se poate afla nimic in plus sau in minus, nimic inutil sau inert, si ca pe masura ce vom inainta in descoperirile noastre, vom vedea tot mai clar marturii ale unui plan si ale unei constructii solide acolo unde ochiul neatent n-a vazut decit intimplare!

   "



Shakespeare este natura, dar o natura care reveleaza planul Creatorului pina in cele mai mici detalii: natura in armonie cu arta. Fata de contemporani, De Quincey n-a nutrit asemenea sentimente de stima. Eseul despre Keats (1846) este caldut: Endymion, adevarata dementa a afectarii, a sentimentului fals si nebulos si a unei fantastice efeminari", e un poem apartinind celor mai detestabile colectii de filigrane de ceara sau de ciubucarie poleita". Keats a maltratat limba engleza intr-un mod scandalos, a calcat-o in picioare ingrozitor, de parca ar fi avut copite de bivol", dar totusi ne-a dat o opera nemuritoare, Hyperion, care are maiestatea, frumusetea austera si simplitatea unui templu grecesc impodobit cu sculpturi grecesti"58. Dar un an mai tirziu De Quincey si-a amintit ca asemanarea cu un templu grecesc nu reprezinta un compliment, deoarece mitologia greaca e fara vlaga", incapabila sa dea nastere unei lumi atit de profunde ca aceea zugravita in Hyperion, care se inspira din crezuri mult mai vechi si mai obscure57. Si nici un cuvint despre odele sau despre celelalte poeme narative ale lui Keats!

   



Shelley mai ales daca ne gindim la atitudinea lui politica si religioasa a avut parte de un tratament ceva mai bun. in eseul pe care i 1-a dedicat (1846), De Quincey face efortul de a recunoaste calitatile admirabile ale naturii lui morale", sinceritatea si puritatea lui. Dar il poate face numai explicind comportamentul si conceptiile lui Shelley ca nebunie partiala". Dind glas bigotismului sau infatuat, De Quincey sugereaza ca Shelley a murit intr-un uragan sfint", stirnit de o mare religioasa" pentru a razbuna o zeitate negata si insultata". in acest lung eseu De Quincey ignora complet opera lui Shelley, cu exceptia tragediei The Cenci, pe care o apreciaza pentru natura angelica a Beatricei", lumina stralucind in intuneric". Chiar si omorul, chiar si paricidul, desi plecind de la ea, nu face decit sa intensifice fundalul intunecat care scoate si mai mult in evidenta splendoarea acelei fete indurerate imortalizate de Guido"58.

De Quincey nu i-a cunoscut personal pe Keats si Shelley. Pe Wordsworth insa 1-a cunoscut, si 1-a admirat ca pe cel mai mare poet al secolului. Dar 1-a cunoscut prea bine si n-a putut scrie despre el si familia lui decit cu un ciudat amestec de afectiune autentica si de malitiozitate birfitoare. Doamna Wordsworth era foarte urita" si avea o privire de o considerabila oblicitate". Dorothy se bilbiia, pasea dizgratios si era tare ignoranta. William, hotarit lucru, nu poseda picioare decorative", avea umeri cazuti, imbatri-nise prematur si era incapabil de umilintele si devotiunea unui barbat curtenitor"59. A fost favorizat de un noroc extraordinar in toate chestiunile financiare, primind mosteniri si sinecuri tocmai la tanc, de parca oamenii mureau doar pentru a-1 ajuta pe el. Dar aceste amintiri (1839) au fost urmate, intr-un eseu de mai tirziu (1845), de citeva consideratii critice serioase asupra poeziei lui Wordsworth. O parte din eseu consta din remarci chitibusare sau glumete: de pilda, ca Margaret din The Excursion ar fi trebuit sa scrie Ministerului de Razboi pentru a afla pe unde umbla sotul ei80. De Quincey lauda, fireste, descoperirile lui Wordsworth in lumea naturii, ochiul sau invatat". Mergind pe urmele lui Coleridge, el face mare caz de observatii precum aceea despre cascada care pare inghetata de distanta", sau aceea despre forta de separare, de izolare, a amurgului, sau aceea despre vitele la pasunat:



Their heads never raising, There are forty feeding like one.



Dar De Quincey ne ofera si caracterizari mai subtile ale poeziei lui Wordsworth, sesizind modul lui de tratare indirecta a pasiunilor, felul in care dezvaluie brusc o relatie intre obiecte considerate pina atunci fara legatura si independente" si, in fine, faptul ca el cauta sistematic tristetea in insasi splendoarea bucuriei", vrind sa descrie patrunderea bucuriei in tristete si a tristetei in bucurie aceasta reciproca impletire a intunericului in lumina si a luminii in intuneric"8 2. De Quincey numeste acest procedeu principiul antagonismului"63, dupa cite s-ar parea prin analogie cu legile asociatiei. Noi l-am putea numi ironie sau paradox.

Asemenea comentarii fine, in majoritatea lor urmarind analiza reactiei cititorului fata de literatura, compenseaza lipsa de interes a paginilor de badinaj sprinten, eruditie excentrica si declamatii bombastice care formeaza maculatura lui De Quincey. Totusi, prin fiecare articol, oricit de prolix, de digresiv si de plin de infatuare, strabate lumina unei minti agere si a unei personalitati malitioase ciudat de atragatoare. Lui De Quincey ii lipseste insa sistemul, coerenta si obiectivitatea unui mare critic.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.