Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Critici literari francezi despre Critica literara



in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cele mai importante figuri ale criticii si teoriei literare franceze au fost, fara indoiala, Voltaire si Diderot. Cel de al treilea mare scriitor, Jean-Jacques Kousseau (1712-1778), desi colosal de important in istoria generala a literaturii si ideilor, n-a fost critic literar in sensul strict al cuvintului. Singura lui lucrare de critica literara propriu-zisa, Lettre a d Alemhert sur Ies sficetades (1758), este un atac impotriva propunerii lui d Alcmbert de a se infiinta un teatru la Geneva. Este o bucata foarte moralizatoare, in care Rousseau incearca sa demonstreze ca drama s-ar putea sa fie buna pentru parizienii cei corupti, dar i-ar strica pe genevezii cei puri. El foloseste intregul arsenal de argumente aduse impotriva teatrului, timp de secole, do catre puritani, fie catolici, fie calvinisti, perorind despre depravarea actritelor, despre consecintele economice nefaste ale vinzarii biletelor de teatru, despre raspindirea luxului si mondenitatii si asa mai departe. intreaga dezbatere ne pare astazi de prea putina importanta sau chiar lipsita de interes. Vestita critica a Mizantropului lui Moliere, in care Rousseau se situeaza de partea lui Alceste, propune rescrierea completa a piesei. Este evident ca Rousseau se vede pe el insusi in postura mizantropului si ar dori ca Moliere sa-i motiveze comportamentul. E o critica lipsita de valoare, care confunda viata cu arta, care-1 considera pe Alceste al lui Moliere drept un tip uman ipotetic, in mod logic, morala rigida a lui Rousseau este contrazisa de propria lui convingere, frecvent exprimata, ca fiecare societate creeaza arta pe care o doreste si de care are nevoie. Un autor spune Rousseau care ar vrea sa sfideze gustul general, ar ajunge curind sa scrie doar pentru el insusi"1. Pe scena franceza Sofocle n-ar avea nici un succes pentru ca nu ne putem pune in locul unor oameni care nu se aseamana deloc cu noi". Drama accentueaza caracterul national, amplifica inclinatiile naturale si da o noua energie tuturor pasiunilor"2. Rousseau isi combate propria concluzie si prin aceea ca minimalizeaza efectul emotional si moral al teatrului. El se indoieste ca pasiunile ar putea fi purificate altfel decit prin ratiune si respinge ideea ca o piesa poate stirni doar anumite pasiuni. Nu se stie oare ca pasiunile sint surori, ca una singura este de-ajuns pentru a trezi o mie, si ca a combate o pasiune prin alta nu e decit un mijloc de a face inima mai sensibila fata de toate pasiunile?"3 El critica fatis mila pe care o stirnes-te teatrul si in special drama sentimentala a secolului al XVIII-lea: O emotie trecatoare si desarta, care nu dureaza mai mult decit iluzia care a produs-o o mila sterila, care se hraneste cu citeva lacrimi si care n-a generat nici cel mai mic act de umanitate"4. Dar atunci, desigur, indignarea lui fata de propunerea lui d Alembert este cu totul exagerata: Geneva, desi are un teatru, n-a devenit o cloaca de ticalosie.





Propunerea lui Rousseau de a se incuraja spectacolele in aer liber in care spectatorii sa fie si actori a fost salutata de Romain Rolland ca o anticipare a propriului sau teatru al poporului"5. De fapt insa Rousseau nu ofera decit sugestii naive privind sarbatorirea zilei de intii mai, organizarea unor competitii de gimnastica, concursuri de canotaj, baluri publice solemne si reuniuni ale cetatenilor raspinditi prin strainatate manifestari in care nu se are in vedere nici o activitate artistica. El nu voia sa incurajeze arta, ci sa faciliteze incheierea unor casatorii, sa reduca legaturile clandestine si sa contribuie la cresterea respectului pentru cei batrini.

Importanta lui Rousseau pentru critica literara nu se afla nici in puritana lui oroare de teatru, nici in faptul ca a recunoscut relativitatea gustului, nici in dispretul lui pentru sentimentalismul din drama, ci in impulsul general pe care 1-a dat conceptiei primitiviste despre poezie si intregii istorii conjecturale" a societatii, in special Essai sur Vorigine des langues (1749) contine ecouri ale conceptiilor devenite foarte cunoscute prin Vico si Blackwell privind natura metaforica a poeziei vechi si primatul poeziei asupra prozei*. A defini contributia critica adusa de Rousseau prin atacurile sale la adresa civilizatiei, prin exaltarea individualitatii, imaginatiei si reveriei si prin conceptia lui privind legatura dintre om si natura ar fi o sarcina aproape imposibila, care ne-ar obliga sa intram in istoria generala a ideilor.



Pe o pozitie cu totul deosebita de aceea ocupata de cei trei philosophes se situeaza naturalistul Buffon (George Louis Le Clerc, Comte de Buffon, 1707-1788), pe care istoria criticii il va pomeni intotdeauna pentru al sau Discours sur le style (1753). Este pledoaria unui om de stiinta pentru lucruri, idei, motive, pentru ceva ce sa nu impresioneze doar urechea si ochii, ci sa actioneze si asupra sufletului si sa emotioneze inima vorbind mintii. Se pare ca Buffon vrea subiect, nu o anumita maniera sau retorica. Pentru a scrie, trebuie sa-ti stapinesti subiectul. A scrie bine inseamna agindi bine. Dar accentul pare sa se schimbe atunci cind Buffon reflecteaza ca numai operele bine scrise trec in posteritate, intr-o epoca in care noile descoperiri si noile date duc la rapida invechire a majoritatii cartilor stiintifice. Aceste lucruri se afla in afara omului, stilul este omul insusi" iata pasajul atit de des citat incorect, rupt din context". El nu implica o pledoarie pentru individualitatea stilului sau macar pentru o fizionomie a stilului; nici ideea ca stilul ar exprima omul in mod total. Pentru Buffon stilul reprezinta o virtute pur intelectuala: el inseamna ordine, continuitate, elaborare bine gindita; este elementul uman, mintea omului care ordoneaza si comunica ideile. Idealul lui Buffon este un stil sublim unic, universal, general, impersonal. Iata de ce in Buffon trebuie sa vedem mai degraba un reprezentant tirziu al idealului cartezian, decit un scriitor care recomanda exprimarea personalitatii7. in critica literara, Voltaire a avut adepti si discipoli foarte usor de identificat. Doi dintre acestia, Marmontel si La Harpe, au exercitat o influenta extrem de mare ca popularizatori si codificatori ai gustului timpului si se deosebesc suficient de mult pentru a merita sa fie tratati separat. Jean-Francois Marmontel (1723-1799) a scris o Poetique francaise in doua volume (1.763) si este autorul majoritatii articolelor de teorie literara din En-cyclofedie. Aceste articole au fost strinse sub titlul Elements de litterature (1787), volum frecvent retiparit chiar si in secolul al XlX-lea. Valorosul Dictionar al poeziei antice si moderne (1821) publicat in Rusia de Ostolopov tradeaza influenta considerabila a lui Marmontel8. Marmontel tinde spre realizarea unei aliante intre poetica si stiinta. El isi prezinta poetica drept o opera inductiva si istorica, o aplicare la literatura a metodelor lui Ba-con si Descartes9. De fapt, apelul lui la ratiune, experienta si natura nu se deosebeste prea mult de acela pe care il gasim in mod obisnuit in intreaga traditie stoica a naturii generale si omului universal. Ideea ca spiritul filozofic, spiritul poetic si spiritul oratoric sint unul si acelasi lucru" si ca poetul, cu cit e mai filozof, cu atit e mai poet" nu este de fapt aplicata in practica, deoarece Marmontel vorbeste, de asemenea, despre geniu, imaginatie, sensibilitate, entuziasm, gust; si in acelasi timp accepta multe reguli, chiar complet arbitrare, daca sint stabilite de fado10. Marmontel arc multe trasaturi rationaliste: el priveste cu suspiciune versul, considerind ca numai ritmul este esential pentru poezie; priveste cu neincredere si metafora, pe care o socoteste asociata cu societatea primitiva. Cu cit oamenii sint mai putin civilizati, cu atit exprimarea lor este mai figurata, mai sensibila"11. Lineori pare sa vada in poezie un simplu mecanism. Vorbind despre epopee, o numeste o masina astfel construita incit sa produca o miscare comuna, personajele avind functia de roti, iar actiunea, aceea de lant12. Dar Marmontel nu este consecvent, caci alta data poate sa compare actiunea din Iliada cu un polip, fiecare parte taiata din acesta fiind, in sine, un polip viu, organic13. Pentru el unitatea nu inseamna numai cele trei unitati, ci si unitate de conceptie, de ton si de stil. Regulile sint recunoscute alaturi de geniu, de darul creatiei, de imaginatie, sensibilitate si gust. El poate spune ca unica si singura regula a poeziei este sa fii nascut poet14.



Daca in teoria sa poetica Marmontel a lasat, unele linga altele, neimpacate si neexaminate, o seric de elemente contradictorii, in schimb a facut un efort real de a aplica stiinta la istoria literaturii. El ar dori sa considere poezia ca pe o planta, sa examineze de ce, indigena in anumite clime, a aparut si a inflorit de la sine; de ce, straina in toate celelalte regiuni, n-a prosperat decit daca a fost cultivata; sau de ce, salbatica si rebela, a refuzat sa dea satisfactie eforturilor celor care au vrut s-o cultive; in fine, de ce, in aceeasi clima, uneori a inflorit si a dat roade, iar alteori a degenerat"15. Ar dori, de asemenea, sa dea o explicatie sociala si concreta revolutiilor din arta. Dar, in detaliu, acest plan grandios, sugerat de Dubos si de Montesquieu, nu e citusi de putin realizat. Istoria poeziei se dovedeste a fi pentru el, in mare parte, doar un prilej de a-i elogia pe greci si pe francezii din secolul al XVII-lea, cind conditiile sociale si morale s-au unit pentru a crea mari perioade de desavirsire literara. Totusi, explicatia istorica sovaie: la greci, tragedia e nationala, dar la marii francezi ea e universala, asemenea imperiului pasiunilor16. in practica, gustul lui Marmontel este cel al lui Voltaire: si el are oroare de diformitatile" lui Shakespeare si Milton. Pe Richardson si pe augustanii englezi ii lauda, considerindu-i exemple ale influentei salutare a francezilor17:- Faptul ca elogiaza geniul si chiar si geniul original" nu inseamna ca ar avea vreo intelegere pentru arta din afara traditiei latine. Geniul nu este decit facultatea inventiei, in timp ce compunerea propriu-zisa a unei opere de arta se datoreaza talentului si gustului si, de asemenea, respectarii regulilor. Vergiliu are mult mai mult gust decit Homer, iar lancezii, mai mult decit anticii18. Dar chiar si accentul pus de Marmontel pe gust si frecventele lui critici la adresa lui Boileau ne pot insela claca credem ca ele diminueaza rationalismul lui fundamental. Marmontel face distinctie intre un gust al speculatiei si un gust al sentimentului, primul reprezentind dragoste pentru frumusetea adevarata", iar cel de al doilea, dragoste pentru noutate". Setea de noutate este cauza decadentei din acest veac al senzualismului si sentimentalismului. in acelasi timp el introduce o distinctie oarecum diferita intre gustul natural si gustul conventional". Gustul natural (care, am zice noi, nu e deloc echivalentul gustului speculatiV) este atribuit antichitatii si chiar epocilor primitivi , in timp ce gustul conventional este atribuit epocii moderne. Aceste doua concepte de gust sint imeompatibile si ramin nereconciliate: Marmontel vrea sa naturalizeze" arta, s-o faca sa se intoarca la un gust simplu, sever, clasic. Gustul trebuie sa fie elin si natural, dar totusi rational si speculativ19. Lucru frecvent in acel timp, focul si apa sint considerate identice. in general, Marmontel ne ofera o conceptie eclectica, slab inchegata, in care apar, juxtapuse, multe motive curente ale teoriei literare: rationalismul, neoclasicismul, noul sentiment al istoriei, cultul gustului si geniului. Din nefericire, cunostintele lui de istorie erau prea sarace si viziunea lui prea neclara pentru a putea scrie cu succes o istorie a literaturii privita prin prisma mediului fizic si social. Totusi, el o anticipeaza pe Doamna de Stael, care, dealtfel, nu s-a achitat nici ea cu mult mai bine de aceasta sarcina.

Jean-Francois de la Harpe (1739-1803), in tineretea lui un protejat al batonului Voltaire, a fost cel mai influent codificator al gustului francez, lira poet, dramaturg, traducator si critic de renume cind, in 1786, a inceput o lunga serie de prelegeri tinute la Le LyceV, universitate particulara recent infiintata la Paris cu sprijinul nobilimii si al doamnelor din inalta societate. Prelegerile au fost intrerupte de Revolutie. Desi adept inflacarat al principiilor acesteia, in timpul Terorii a fost intemnitat, scapind de executie doar datorita oportunei caderi a lui Robespierre. in perioada in care a fost inchis (1794), La Harpe a suferit o convertire. Cind si-a reluat prelegerile, in 1796, vederile lui religioase si politice se schimbasera, nu insa si conceptia sa critica. in 1799 prelegerile au inceput sa apara in volum, sub titlul Lycee ou cours de litlerature ancienne et moderne, insumind, la doi ani dupa moartea autorului, saisprezece volume. Lycee s-a bucurat, mai ales dupa Restauratie, de o enorma popularitate: in secolul al XIXTea el mai era inca privit ca un fel de rezumat al vechiului gust francez20. in prefata la Lycee, La Harpe arata, plin de mindrie, ca ofera o istorie sistematica a tuturor artelor spiritului si imaginatiei, de la Homer pina in zilele noastre"-1, cuprinzind toate epocile si toate natiunile, si declara ca este primul, in chip absolut, deci nu numai din Franta, care a dus la capat o asemenea intreprindere. De fapt insa volumele se limiteaza la antichitatea clasica si la literatura franceza a secolelor al XV] 1-lea si al XVIII-lea. Doar o singura prelegere incearca o foarte rapida trecere in revista a evului mediu si Renasterii, acordind oarecare atentie lui Marot si lui Ronsard22. Cu exceptia unor observatii intimplatoarc, literaturile moderne straine nu sint discutate deloc in prelegeri. Citeva articole inserate pentru a se umple golurile mult prea vizibile discuta foarte critic operele lui Ossian, Milton, Pope, precum si Wcrther al lui Goethe23. in alta parte gasim laude la adresa lui Tom Jones al lui Fielding, primul roman din lume"24. Trebuie sa adaugam un mai vechi si foarte voltairian eseu despre Shake-speare (1778) si sa amintim ca La Harpe a tradus Lusiadele lui Camoes (1776), fragmente din Tasso si Psalmii (1798). Astfel, La Harpe impartaseste interesul crescind pentru literaturile straine.





Punctul lui de vedere fundamental este insa o versiune usor liberalizata a neoclasicismului francez, in care se poate observa o trecere lenta de la vechiul dogmatism al regulilor la o conceptie mai emotionalista despre literatura. Totusi, increderea in codul neoclasic persista, coexistind cu recunoasterea limitelor acestuia. La Harpe sustine insistent ca exita principii eterne ale literaturii, valabile pentru toate timpurile si natiunile, ca regulile sint adevarate calauze, ele reprezentind sentimentul frumusetii redus la o metoda", ca sarcina criticului este sa faca rezumatul exact al frumusetilor si defectelor" fiecarui autor25. El nu se indoieste ca teatrul nostru este superior tuturor teatrelor din lume"26. Discutindu-i pe Dante, Milton si Shakespeare, nu face concesii parerii ca ar exista un farmec mai presus de arta". El admite ca la acesti poeti exista pasaje frumoase, dar acestea au fost scrise, fara indoiala, conform anumitor principii. Ceea ce este bun la ei se datoreste artei"; ceea ce este rau e o urmare a incalcarii regulilor, care duce la lipsa unei conceptii de ansamblu"27. Parerea traducatorului si admiratorului lui Shakespeare, Le Tourneur, care a sustinut ca Shakespeare a dispretuit gustul, este pur si simplu ridicola28. intre geniu si gust nu poate exista nici o contradictie: gustul este o parte esentiala a geniului. Sofocle, Demostene, Cicero, Vergiliu, Horatiu, F6-nelon, Racine, Boileau si Voltaire, toti dovedesc aceasta unitate29. Lui Shakespeare ii lipseste gustul si de aceea nu este nici adevarat, nici natural. in primul eseu, La Harpe il ridiculizeaza cu arme luate din arsenalul lui Voltaire: citeaza citeva clovnerii, jocuri de cuvinte si pasaje grosolane din Furtuna si din Othello, insistind asupra faptului ca il critica pe Shakespeare nu pentru inalcarea celor trei unitati sau a altor reguli privind structura intrigii, ci pentru abaterile de la bunul-simt si de la bunele maniere30. El citeaza pasaje din Othello, traduse in proza franceza, si le confrunta cu discursuri din Zaire, fara ca sa-i treaca macar o clipa prin minte ca cineva ar putea prefera galimatia ininteligibila" a lui Shakespeare versurilor frumoase ale lui Voltaire31. Mai tirziu el a admis ca Shakespeare a avut un oarecare talent natural", si chiar 1-a preferat lui Lope de Vega si Calderon. Dar nici unul dintre acestia trei nu se poate compara cu marile genii ale epocii lui Ludovic3 -. in Lycee, La Harpe ii prezinta si ii analizeaza in detaliu pe clasicii francezi. Cea mai mare admiratie si-o rezerva pentru Racine: capitolele dedicate operei acestuia care infatiseaza pe larg frumusetea ei si resping obiectiile ce i s-au adus, desi admit anumite cusururi constituie si astazi o buna prezentare introductiva a modului in care tragedia clasica franceza a raspuns pretentiilor formulate fata de ea de o intreaga societate. Moliere este si el preamarit, fiind considerat primul dintre moralistii-filozofi, iar Arta poetica a lui Boileau este elogiata ca o legislatie perfecta a carei aplicare se dovedeste corecta in toate cazurile, un cod imprescriptibil ale carui hotariri ne vor ajuta intotdeauna sa stim ce trebuie condamnat si ce trebuie aplaudat"33. La Harpe vede in Voltaire figura centrala a secolului al XVIII-lea: el pledeaza indelung chiar si pentru Henriada, iar tragediilor le dedica doua volume intregi. Voltaire e numit cel mai tragic dintre toti poetii" si chiar si Oedipe este considerat preferabil piesei originale a lui Sofocle34.



Totusi, aceasta impresie de completa acceptare a gustului neoclasic, inclusiv a preceptelor lui Boileau, se dovedeste oarecum inselatoare. Nu se poate spune ca La Harpe este doar laudativ, ca elogiaza fara discernamint. in limitele gustului sau si a instrumentelor critice de care dispune, el stie cum sa critice intriga, zugravirea personajelor, lipsa de verosimilitate si asa mai departe, adesea cu severitate si chiar cu sarcasm. Multe figuri minore si opere minore ale scriitorilor mari sint tratate cu asprime, discutate pe un ton de siguranta pontificala, cu o elocinta eleganta si oarecum facila. Idealul stilului bun, al francezei corecte este un etalon frecvent folosit, dupa care Corneille si multi scriitori mai vechi sint gasiti necorespunzatori.

Ca si Voltaire, in judecarea poeziei La Harpe nu este nicidecum un rationalist sec. El dezaproba profund pedanteriile lui D Aubignac si Le Bossu si ii ataca pe rationalistii de la inceputul secolului al XVIII-lea Fontenelle, La Motte si Trublet pentru faptul ca au subapreciat poezia, preferind proza35. Poezia, sustine el, este o arta a spiritului, a urechii si a imaginatiei"; ea are propria ei logica a pasiunilor", care nu trebuie suprimata de catre spiritul de sistem"30. Cu multi ani inainte de convertirea pe care a suferit-o, La Harpe a fost si el atins de emotionalismul timpului. Poezia are nevoie de o caldura interioara, are nevoie de verva. Un merit al dramei franceze este ca a introdus tema iubirii nefericite, necunoscuta la antici. Usurarea prin lacrimi este numita ultimul efort al artei, cel mai frumos triumf al tragediei", iar scopul tragediei este, dupa parerea lui, mila, nu eliberarea de mila37. Dupa convertirea lui, La Harpe se apropie foarte mult de o noua conceptie despre poezie, prezenta in prefata la traducerea Psalmilor (1798), in care afirma ca in Psalmi totul este imagine, emblema, alegorie", ca miscarea, imaginile, sentimentele, figurile de stil sint, fara indoiala, esenta poeziei" si ca Psalmii trebuie cititi cu inima38. Dar in contextele nereligioase. La Harpe si-a temperat, de obicei, emotionalismul. Poezia, spune el, este limbajul imaginatiei condusa de ratiune si de gust"39. El condamna frecventa si indrazneala metaforelor din poezia de la inceputul secolului al XVII-lea, sustinind ca adevaratele principii ale stilului au fost fixate o data pentru totdeauna40. Stilul, luat izolat, este pentru el chiar trasatura distinctiva a dramei franceze in comparatie cu drama antica, al carei interes se concentreaza asupra intrigii41. Stilul nobil, patetic, al lui Racine si Voltaire reprezinta cel mai inalt punct al tuturor artelor. Dar stilul nu tine, desigur, doar de domeniul lingvistic: el inseamna un anumit tip de sentimente si de idei. intr-o pagina remarcabila, unde il critica pe Crcbillon-tatal, La Harpe afirma ca intre modul de a gindi si de a simti si acela de a se exprima exista un raport natural si aproape infailibil". in general, omul care scrie prost a gindit prost, si ceea ce s-ar vrea infatisat drept un simplu defect de gust in stil, este de fapt un defect al spiritului, o lipsa de justete, de claritate, de adevar, de forta in idei si in sentimente"42.

Uneori La Harpe recunoaste valoarea punctului de vedere istoric. El 1-a aplicat atunci cind a aparat Psalmii, inspirindu-se din Lectures on Hebrew Poetry a lui Lowth43. El afirma chiar ca exista o interdependenta secreta si necesara intre principiile care stau la baza ordinii sociale si artele care o infrumuseteaza"44.



Exista numeroase referiri la conditiile diferite de reprezentare a dramei grecesti si la unele progrese de exemplu, imbunatatirea statutului femeii inregistrate pe plan social in Franta moderna45. Dar abordarea generala a problemei nu este deloc istorica. Clasicii francezi sint dati ca modele eterne, frumusetea este considerata a fi aceeasi in toate epocile, iar in practica, fiecare autor este analizat direct, cu textul in mina, fara nici o perspectiva istorica. A revendica pentru La Harpe pozitia de fondator al istoriei literare si criticii istorice este cit se poate de gresit48. Desi se pretinde a fi o istorie a literaturii aranjata in ordine cronologica, Cursul de literatura al lui La Harpe nu ne da sentimentul evolutiei, nu ne permite sa urmarim nici macar istoria genurilor sau dezvoltarea unui singur autor. Ultimele volume contin multa polemica ideologica scrisa dupa Revolutie. La Harpe ii ataca pe Helvdtius si Diderot pentru ateismul lor, iar pe Kousscau il numeste un ,,sarlatan abject"47. Este clar ca in ceea ce priveste religia si in probleme ca aceea a poeziei Bibliei, La Harpe s-a rupt de maestrul sau Voltairc, dar in rest el trebuie considerat un exponent al gustului acestuia, care a fost gustul unei intregi societati, a unei puternice traditii literare si sociale, si care in linii mari a ramas intact pina la caderea lui Napoleon.





Desi discipolii lui Voltairc au dominat teoria literaturii si gustul literar, Diderot a influentat si el foarte puternic pe unii dintre contemporani. Din pacate, epoca lui n-a fost impresionata de clementele cele mai originale din gindirea sa, ci de teoriile lui dramatice, de apologia dramei burgheze, de accentul pus pe efectul emotional si de sentimentalismul sau, toate acestea gasind ecou in multe piepturi. Cel mai apropiat prieten si discipol al sau a fost Friedrich Melchior Grimm (1723 1807), german prin nastere si educatie, venit la Paris in 1749. Sainte-Beuvc 1-a considerat unul dintre cei mai distinsi critici ai nostri [adica francezi]", situindu-1 deasupra lui La Harpe si Marmontel48. Edmond Scherer, critic remarcabil el insusi, i-a dedicat o carte voluminoasa, in care; Grimm este salutat drept adevaratul precursor al criticii asa cum o intelegem noi astazi [adica in 1887], al criticii care nu se multumeste sa analizeze si sa citeze, ci judeca operele, isi motiveaza aprecierile, discuta teoriile, stabileste o corelatie intre carti si consideratiile sugerate de acestea si uneori face dintr-un articol o opera originala"49. Dar toate acestea contin mari exagerari, intre 1753 1773, Grimm a redactat aproape in intregime publicatia lunara Correspondance litteraire, buletin de informare diversa, trimis unui foarte mic numar de abonati, printre care figurau mai ales printi si printese din Germania, dar si Ecaterina cea Mare, regele Poloniei si regina Suediei50. Corespondenta, a aparut abia in 1812, asa ca n-a putut influenta direct scrierile critice anterioare acestei date. Ea reprezinta o opera gazetareasca: un tezaur de informatii pentru cel care studiaza istoria civilizatiei franceze, de o deosebita importanta pentru ca a conservat textul romanelor si Saloanelor lui Diderot. Dar critica literara a lui Grimm, presarata cam peste tot, e departe de a fi distinsa. in comparatie cu Diderot, el e mai echilibrat, mai rational, dar de asemenea mult mai sters si mai comun. in teorie nu ne ofera nimic nou. Critica dramatica, careia ii este rezervat un spatiu considerabil, este foarte mult influentata de ideile lui Diderot*. Grimm acuza tragedia clasica franceza de artificialitate si raceala, isi manifesta antipatia fata de alexandrinul francez si ramine insensibil la sonoritatea poeziei franceze. Ceea ce recomanda el e un realism emotional: ridica in slavi cele doua piese ale lui Diderot; arata ca ar vrea sa vada mai multa actiune pe scena, de exemplu s-o vada pe Mariamnc murind, si, ca si Diderot, se pronunta chiar pentru o pantomima tragica51. Etalonul dupa care judeca arta este intotdeauna cel al efectului emotional, desi dovedeste mult mai multa sobrietate decit maestrul sau. Pe Corneille il considera sec si monoton, pe Shakespeare il recomanda vag, cu obisnuitele rezerve bazate pe normele gustului francez. Totusi, in ciuda faptului ca n-a inteles textul, i-a placut, ca spectacol pur, scena balconului si uriasa procesiune funerara din Romeo si Juliela, piesa pe care a vazut-o la Londra, in 17725-. Este capabil sa aprecieze naturaletea teatrului englez si admira The Beggar s Operaa"¢. Fapt surprinzator, nu gaseste nimic interesant in Beaumar-chais, a carui Eugenie a judecat-o cu asprime, prezicind ca acest om nu va face niciodata nimic, nici macar ceva mediocru"54.

Aceasta norma a realismului emotional explica de ce Grimm i-a apreciat pe romancierii englezi ai secolului al XVIII-lea Ri-chardson si Fielding. El 1-a dezaprobat pe Marivaux si a considerat uimitor faptul ca un scriitor atit de prost a putut stimula dezvoltarea romanului englez, care este intr-o atit de mare masura superior operelor sale55. Din motive personale si ideologice, Grimm a ridiculizat, fireste, romanul lui Rousseau. Judecati severe emite chiar si asupra lui Candide, considerat lipsit de conceptie clara, plan si intelepciune"50. Pe Voltaire il gaseste demodat, nu destul de materialist si de ateu, desi, pe de alta parte, deplinge prostul gust al atacurilor lui la adresa Bibliei. Grimm este discipolul lui Diderot in toate privintele: il numeste maestrul sau57 si impartaseste conceptiile lui generale, desi priveste mai pesimist natura umana, este mai putin impulsiv, mai putin artist, mai sters si mai sec. Ideea ca Grimm ar fi fost un intermediar important intre; Germania si Franta nu este sprijinita de dovezi: in critica el a fost initial un elev al lui Gottsched, dar Gottsched insusi n-a fost decit un ecou al neoclasicismului francez. Cele doua articole mai vechi ale lui Grimm despre literatura germana, scrise pentru Mercure (1750-1751), atribuie acestei literaturi merite foarte modeste, multumindu-se sa exprime speranta ca in viitor va inflori*. Mai tirziu a scris cu un entuziasm exagerat despre idilele lui Gessner, dar n-a avut nici un contact cu literatura germana noua. Indiferent de nebuloasele caracteristici germane care s-ar putea gasi in temperamentul sau, intelectual el apartine, cel putin prin critica lui, traditiei franceze.



Dintre exponentii realismului emotional, cel care vine cu o nota mult mai originala este S^bastien Mercier (1740-1S14). Mercier a fost si el un sustinator al dramei burgheze sentimentale, asa cum a fost, inaintea lui, Jicaumarchais insusi, in prefata la Eugenie (1767). Dar in Du Theatre, ou nouvel essai sur l art dramatique (1773), Mercier respinge sistemul clasic mai radical chiar si decit romanticii de la 1830. El e categoric inspirat de o ura democratica fata de aceasta fantoma imbracata in purpura si aur" lipsita de suflet, de viata, de simplitate58. Pe Moliere il condamna pentru ca ridiculizeaza virtutea si face viciul atragator. Doar Tartuffe este privit cu bunavointa datorita anticlericalismului sau. Mercier declara ca unitatile de timp si de loc sint complet inutile si indeamna zidurile care separa genurile sa se prabuseasca59. El recomanda noua drama burgheza: aceasta trebuie sa fie emotionanta, sa stoarca lacrimi totul in interesul unei noi solidaritati democratice. Mercier vorbeste aproape ca Tolstoi sau ca Wordsworth atunci cind ii cere artei sa lege oamenii prin sentimentul victorios al compasiunii si milei". Noi trebuie sa judecam sufletul fiecarui om dupa intensitatea emotiei pe care o manifesta la teatru"60. Mercier doreste o noua tragedie politica si patriotica scrisa pentru intregul popor. Acesteia nu va trebui sa-i fie frica sa prezinte suferinta si saracia crunta, putind sa-si plaseze actiunea intr-un spital sau intr-o casa de corectie. Efectul spre care se tinde este mereu acelasi: Pling, si simt cu voluptate ca sint om"61. Teatrul este capodopera societatii. Optimist, Mercier crede ca o buna tragedie ar putea schimba constitutia nedreapta a unui regat, si lasa sa se inteleaga ca ar putea produce chiar si o revolutie politica62.

Mercier este un scriitor difuz si declamator, care repudiaza orice poetica si orice sistem. intr-o colectie de scurte eseuri, Mon bonnet de nuit (1784), el condamna toate regulile si toti criticii, acestia fiind o adevarata napasta pentru arta, adevarati asasini ai geniului". Trebuie sa pornim la drum singuri, bazindu-ne pe geniu; caci in artele de gust teoria n-are ce cauta. Boileau este numit sec, rece, meticulos", un simplu pedant 3. Poezia este arta de a emotiona. in acelasi timp, sentimentalismul lui Mercier este de o moralitate extrema, mergind uneori pina la pruderie. El scrie pagini indignate impotriva Iliadei, condamnindu-i cruzimea si vulgaritatea, impotriva lui Georges Dandin, piesa licentioasa care incurajeaza adulterul, si impotriva moravurilor scandaloase din PhedreM. El pare a fi reprezentantul unui tip social nou: micul burghez, plin de antipatie fata de arta aristocratica, sentimental, expansiv si totusi rigid puritan in reprobarea societatii rococo clin jurul lui. Nu este surprinzator ca Mercier a fost apreciat de tinerii germani exponenti ai Slurm und Drang-lui, sau ca Heinrich Leopold Wagner i-a tradus cartea (1776). Goethe a scris un apendice la aceasta traducere, Aus Goethes Brieftasche, in care se declara de acord cu repudierea conventiilor tragediei franceze, dar atrage atentia ca in aceasta tragedie exista o oarecare forma interna" 15.

Mercier n-a fost in nici un caz o figura singulara a timpului sau. in Franta a existat un grup de scriitori fanatici, chiar mistici, astazi aproape complet uitati, la care gasim asemanari izbitoare cu reprezentantii miscarii Sturm und Drang*. Din operele acestor scriitori putem stringc multe pasaje in care se exalta geniul si entuziasmul, sublimul si emotia imediata si se condamna bunul-gust, regulile, unitatile si tot ceea ce este arta". Colosala voga a lui Ossian in Franta, aprecierea creseinda a lui Shakespeare, cel putin pe scena, admiratia pentru poezia Bibliei toate acestea prevestesc o noua conceptie despre poezie si, in principiu, anticipeaza aproape tot ceea ce romanticii francezi de mai tirziu au proclamat drept o noua evanghelie. Dar acesti antifilozofi si anticlasicisti n-au fost in stare sa prezinte o justificare teoretica clara a preferintelor si antipatiilor lor. Eseul misticului Saint-Martin De la poesie prophetique, epique et lyrique* si ciudatele efuziuni ale lui Jean-Marie Chassaignon, intitulate Cataractes de l imagination, de-luge de la scribomanie, vomissement litteraire, hemorrhagie encyclo-pedique, monstre des monstrcs (1779), au ramas aproape necunoscute. Ele ne dovedesc insa ca Franta de dinainte de Hugo n-a fost atit de omogen neoclasica cit s-a considerat adesea.

Trebuie sa remarcam ca emotionalismul poetic a fost sprijinit si de pe o pozitia opusa misticismului, si anume, de senzualismul dogmatic al Abatelui Condillac (1714-1780). Singura carte a acestuia care apartine criticii literare, L Art d ecrire (1775), este un manual de retorica destul de elementar, scris pentru elevul sau Ferdinand, fiul Ducelui de Parma. El contine un capitol remarcabil asupra stilului poetic** in care Condillac subliniaza ca este imposibil sa se fixeze reguli pentru stilul poetic, deoarece exista tot atitea specii poetice citi oameni de geniu. Poezia variaza extrem de mult in functie de limba, natiune si epoca. Ea foloseste imagini, fiind astfel locala, nationala, legata de limba, in timp ce filozofia foloseste analiza, fiind astfel universala. Nimic nu este mai opus gustului decit spiritul filozofic. Chiar si regulile si genurile sint variabile. Numele de epopee, tragedie, comedie, s-au pastrat, dar ideile asociate cu acestea nu mai sint absolut aceleasi; si fiecareia dintre aceste specii fiecare popor i-a dat stiluri diferite si caracteristici diferite"68. in poezie si in proza, exista tot atitea naturi" citc genuri". Natura poeziei si a fiecarei specii este pur conventionala, avind caracteristici prea diferite pentru a putea fi definita. De aceea, Condillac nu poate da decit un singur sfat: frumosul se simte si asta ajunge". N-arc rost sa gindim: cu cit gindesti mai profund asupra frumosului, cu atit il simti mai putin""7. De fapt, interesul lui Condillac se indreapta in primul rind spre psihologia speculativa si spre istoria conjecturala". El elaboreaza o schema a evolutiei inclu-zind stadiile copilariei, dezvoltarii si decadentei, si in celelalte scrieri speculeaza, ca si Rousseau, asupra originilor limbii si poeziei, considerind ca acestea s-au nascut din nevoia omului de autoex-primare si de descarcare emotionala 68. Totusi, el este suficient de rationalist si de philosophe pentru a sustine ca literatura franceza este cea mai buna deoarece imbina spiritul filozofic universal, cea mai mare conexiune de idei", cu spiritul poetic.



Astfel, de pe multe pozitii filozofice diferite a lui Rousseau, a lui Didcrot, a lui Condillac si a lui Saint-Martin s-a constituit conceptia emotionalista despre poezie. Motivele pentru care ea nu s-a impus complet cu mult inainte de 1830 sint oarecum obscure. Fara indoiala, lucrul se datoreste in parte faptului ca aceste teorii n-au fost aplicate de nici un poet sau dramaturg cu adevarat mare, in parte faptului ca multi dintre teoreticieni, chiar si dintre cei mai indrazneti, au avut, in practica, un gust timid, facind multe concesii si compromisuri, si in parte faptului ca Revolutia Franceza a apelat din nou la antichitatea clasica. Napoleon, in ciuda preferintelor care l-au facut sa ia cu el in Egipt poeziile lui Ossian si pe Werther, a reinstalat neoclasicismul ca un crez oficial, si nici Bourbonii, dupa Restauratie, n-au schimbat linia oficiala.

Totusi, exista doua figuri de la sfirsitul secolului al XVIII-lea la care gasim ceva proaspat si nou: Andre CMnier (1762-1794) si Antoine Rivarol (1753-1801). CMnier a ramas necunoscut si nepublicat in timpul vietii sale, fiind descoperit abia in 1819. in ceea ce priveste ideile literare, in poemul L Invention gasim o pozitie usor paradoxala, Ch6nicr sustinind ca poezia are nevoie de inventie sau de creatie, dar si de imitarea anticilor. Vestitul vers



Sur des pensers nouveaux faisons des vers antiques sugereaza un dualism destul de simplu al continutului si formei. Ch(5nier recomanda poeziei un nou continut: stiinta moderna. in Torricelli, Newton, Kcpler si Galileo el vede o comoara deschisa noului Vergiliu. El insusi a incercat sa scrie un astfel de poem stiintific, Hermes, dar in acelasi timp a recomandat aderarea la conceptia si forma anticilor, s-a pronuntat categoric in favoarea puritatii absolute a genurilor si in favoarea respectarii rigide a bunei-cuvi-inte si a bunului-simt, si a facut aluzii nefavorabile la adresa englezilor, in care vedea violatori ai adevarului si ratiunii.



Opiniile literare ale lui Ch6nier se vad mai limpede in fragmentele unui Essai sur Ies causes et Ies effets de la perfedion et de la decadence des lettres et des arts, care, daca ar fi fost terminat, ar fi oferit o istorie literara sociologica de tipul schitat mai tirziu de Doamna de Stael in De la Litterature 1. Cbinier a vrut sa discute factorii care favorizeaza literatura clima, legile, moravurile si obiceiurile, conditiile locale, imprejurarile de moment, influenta unei literaturi bune pe care urma sa-i puna in contrast cu factorii nefavorabili literaturii: coteriile, influenta curtii regale, literatura proasta etc. Notele ce s-au pastrat arata ca Chenier intentiona sa laude naivitatea si simplitatea grecilor, care au urmat intotdeauna natura si adevarul. El dispretuieste convulsiile barbare ale lui Shakespearc si disperarea nebuna a lui Young, il ataca atit pe Voltaire cit si pe Pascal, si afirma independenta inversunata a poetului fata de curti, autoritati si academii. Chenier insusi atrage atentia asupra asemanarilor care exista intre aceste pareri si cele ale prietenului sau Alfieri.



Mai originala insa decit venerarea grecilor sau exaltarea libertatii poetului este intuirea de catre Chenier, in unele pasaje razlete, a conceptului de poezie alegorica sau simbolica. Marile miscari ale sufletului te fac, ele singure, sa inventezi expresiile sublime", ardoarea cere un limbaj metaforic, alegoria este un limbaj al spiritului, in planul poemului Hermes el arata ca a vrut sa reprezinte pamintul prin emblema metaforica a unui animal urias, care traieste, se misca si cunoaste schimbari, revolutii, febre si tulburari in circulatia singelui sau"7:!

   . Dar la publicarea lor, poeziile lui Chdnier au fost receptate mai ales ca poeme senzuale sau politice a caror versificatie indica drumul spre inovatiile romanticilor. Marile lui ambitii intelectuale au fost descoperite mult mai tirziu74 Ch6nicr a fost ghilotinat. Rivarol a murit in exil, la Berlin aproape uitat. Astazi este cunoscut mai ales pentru al sau Dis cours sur l universalite de la langue francaisc (1784), raspunsu" premiat la o intrebare propusa de Academia berlineza. Este un document cit de poate de interesant privind pozitia dominanta a limbii si literaturii franceze la sfirsitul secolului al XVIII-lea. Este, de asemenea, un studiu bine gindit si bine informat asupra principalelor limbi europene si a rolului lor istoric. El culmineaza cu o comparatie intre limbile franceza si engleza, adesea grabita in generalizarile ei, dar avind meritul de a formula idealul claritatii franceze in termeni foarte raspicati: Ceea ce nu este clar, nu e frantuzesc"75. in schita istoriei limbii franceze pe care ne-o prezinta Rivarol gasim citeva elemente simple de critica literara: el pune accentul pe proza si respinge categoric exprimarea figurata atunci cind nu are rolul strict de a ilustra sensul.



Traducerea in proza a Infernului lui Dante (1785) trebuie sa fie mentionata atit pentru ca indica o schimbare de gust, cit si pentru eseul introductiv al lui Rivarol care, desi inca plin de rezerve, manifesta o preferinta autentica pentru ceea ce este sublim si teribil in Dante. Referindu-se la versul lui Dante, Rivarol spune ca acesta e sustinut de unica forta a substantivului si verbului, fara ajutorul unui singur epitet". Versurile lui ne ofera, in acelasi timp, gindire, imagine si sentiment: sint adevarati polipi, vii in intregul lor si vii in fiecare parte"76.

Dar principala opera pentru care Rivarol merita sa fie amintit intr-o istorie a criticii literare este De l Homme intelleclucl el moral (1797). Cartea, care incepe cu o discutie despre limba in general, contine idei psihologice si antropologice de o originalitatea considerabila77. Ea cuprinde, de asemenea, citeva reflectii asupra unor probleme de estetica. Rivarol face o distinctie intre imaginatia creatoare activa si imaginatia care e doar o facultate pasiva. El defineste geniul ca facultate creatoare, deosebind un geniu de idei, care reprezinta culmea spiritului, si un geniu de expresie, care reprezinta culmea talentului. Astfel, geniul este ceva ce zamisleste si naste; este darul inventiei78. Discutind despre critica, in care vede un spirit de ordine, Rivarol distinge o critica particulara si o critica generala si subliniaza ca este necesar sa se judece atit in masa cit si in detaliu78.

Chenedolle, prietenul lui Rivarol, a redat unele conversatii avute cu acesta la Hamburg, in 1795, care contin multe observatii remarcabile. Poetul nu este decit un salbatic foarte ingenios si foarte vioi, la care toate ideile se prezinta sub forma dejmagini. Salbaticul si poetul nu vorbesc decit prin hieroglife"80. in aceste cuvinte putem vedea un bun si concis rezumat al unora dintre ideile lui Diderot, inca noi in Franta la data publicarii acestor conversatii. Dar ne este greu sa intelegem de ce Sainte-Beuve a spus ca Rivarol ar fi putut fi un mare critic literar" si ca in el a existat un Hazlitt francez"81. Opiniile lui despre anumiti scriitori, citate de Chenedolle, sint in cea mai mare parte niste butade, si multe dintre celelalte lucrari tratind probleme literare, de exemplu acel Petit almanach de nos grands hommes (1788), nu reprezinta decit o serie de pamflete la adresa majoritatii contemporanilor. Desi Rousseau si Academia franceza sint tintele favorite ale satirei sale, el ataca, de asemenea, primele scrieri ale Doamnei de Stael si lucrarile lui Voltaire. Totusi, conceptia lui Rivarol despre Shakespearc este, in esenta, cea voltairiana. Gustul sau continua sa fie de tip conventional, in ciuda faptului ca 1-a salutat cu caldura pe Chateaubriand si a intrevazut ceva din maretia lui Dante. Desi speculatiile lui se indreapta, bijbiind, spre o noua conceptie despre spirit si, deci, despre poezie, Rivarol ramine, prin temperament si prin gustul sau concret, un francez al secolului al XVIII-lea: spiritual, rationalist si rupt de izvoarele marii poezii. El intruchipeaza contradictia epocii o epoca in care noul putea fi intrevazut, dar spiritele continuau sa ramina prizoniere in fortareata traditiei.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.