Locul cistigatle Matthew Arnold (1822-88) ca cel mai important critic englez din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, nu pare sa fie astazi serios contestat de nimeni. Statura lui Arnold nu se datoreaza numai criticii sale literare, ci si pozitiei sale ca poet si atitudinii sale de critic general al societatii si civilizatiei engleze. Astazi inca, mai cu seama in Anglia si in Statele Unite si cu precadere in cercurile academice influenta lui Matthew Arnold este mai departe activa. Este vorba, de buna seama, mai curind de influenta unei Kulturphilosophie decit de critica sa literara pro-priu-zisa, desi, in rindul criticilor contemporani, Irving Babbitt, T.S. Eliot, F.R. Leavis si Lionel Trilling demonstreaza afinitati marcate fata de conceptiile lui Matthew Arnold. El a dat, intr-adevar, o apologie a culturii, reformulind vechiul ideal elen de paideia, modificat de crestinism; a luat apararea studiilor umanistice impotriva pretentiilor creseinde de suprematie ale celor stiintifice si exacte; clasa mijlocie a societatii anglo-saxone a fost infatisata de Matthew Arnold in culori satirice: filistinismul si religia burgheziei britanice cu inclinatiile ei anti-estetice, au fost denuntate critic; Arnold ne-a dat, pe de alta parte, o aparare a poeziei si literaturii, o aparare a spiritului critic si, totodata, un model de exercitiu critic; in sfirsit, desi aceasta parte a creatiei lui suna astazi invechita, el a sustinut principiile unei religii noi, nedogma-tice.
Examinind mai atent aceste puncte de vedere, putem conchide ca ceea ce Arnold ne propune nu este, insa, nici inedit, nici specific arnoldian. De fapt, el nu face decit sa reformuleze idealul german de Bildung, asa cum il exprimasera Goethe si Wilhelm von Humboldt: alaturi de ei, Matthew Arnold scoate in evidenta valoarea de model a civilizatiei antice; ca si ei, lauda detasarea spiritului, arc viziunea unui orizont european, si propovaduieste o conceptie fundamentala despre omul ideal vazut ca fiinta totala, in care unitatea facultatilor intelect si simturi alcatuieste ceea ce Arnold singur numeste ratiune imaginativa". S-ar putea ca in fata apologiei disciplinelor umaniste a caror aparare o ia impotriva stiintelor exacte sa gasim ca pozitia lui Arnold nu mai corespunde, sica, astazi disputa ar trebui pusa pe baze diferite; pe de alta parte, tabloul burgheziei engleze, asa cum ni-1 prezinta criticul, ni se poate parea depasit si exagerat; religia lui Arnold poate, pe drept cuvint, sa fie clasata drept un hibrid nefericit de stoicism si evanghelism, de Goethe si Schleiermacher. S-ar putea sa fim de parere (personal, impartasesc acest punct de vederE), ca atit preocuparea lui cit.si a noastra din ultima vreme pentru apararea literelor este, de fapt, superflua si sterila. Arnold nu oboseste sa repete ca literatura educa, formeaza pe om, il ajuta sa vada mai bine lucrurile, il face sa se cunoasca pe sine, ii da o anume seninatate a spiritului. Impresia este ca Arnold pierde total simtul proportiilor atunci cind incearca sa extinda mai departe pretentiile literaturii, exprimind speranta ca aceasta, pe viitor, va inlocui religia. Viitorul poeziei este urias", astfel incepe faimosul pasaj arnoldian ce culmineaza cu marturisirea ca aproape tot ceea ce pentru noi inseamna astazi religie si filosofic, va fi inlocuit, in viitor, de poezie"1. Luat in sens literal, acest scop poate parea absurd si neavenit, mai ales daca il reducem la ideea ca oamenii vor inceta de a impartasi convingeri religioase si filosofice urmind sa primeasca, in schimb, de la poezie, instrumentele necesare interpretarii vietii. Implicit, Matthew Arnold recomanda propriul sau Weltanschauung, care se refuza oricarei dogme si oricarei filosofii sistematice. S-ar cuveni, dupa el, ca toata lumea sa se declare satisfacuta cu o vedere poetica" asupra existentei; aceasta nu este nici traditional religioasa, nici sistematic filosofica,, ci mai curind moralista si emotionala. Moralitate contaminata de emotie", aceasta este definitia valabila, dupa Arnold, atit pentru religie cit si pentru poezie.
Oricum, pentru scopurile prezentei discutii limitata, ca de obicei, la domeniul criticii literare toate acestea, oricit de importante pentru marea dezbatere despre religie si cultura, ra-min, de fapt, nerelevante. Se impune, asadar, sa incercam o definire mai precisa a contributiei lui Matthew Arnold la gindirca despre literatura si poezie.
Mai inainte de orice, Arnold a fost un avocat major al disciplinei critice. Critica inseamna, pentru el, nu numai critica literara simpla, ci, mai curind, spiritul critic in general, acea aplicare a inteligentei la orice, la toate subiectele. Arnold este un aparator plin de elocinta al detasarii"; el recomanda in mod persuasiv, cultivarea curiozitatii, a flexibilitatii, a urbanitatii si o libera circulatie a ideilor. La obiect, el ataca provincialismul britanic si recomanda deschiderea larga a usilor catre curentele si doctrinele europene, mai ales cele franceze si germane. Pledoaria lui a fost si ramine de valoare, si se cere, ca atare, apreciata in contextul ei istoric. Idealul detasarii" la Arnold nu trebuie inteles ca un fel de olimpiana plutire deasupra, sau ca o insingurare intr-un iluzoriu turn de fildes. Este usor de demonstrat ca Arnold insusi a fost profund preocupat de problemele specifice ale timpului sau, si ca, departe de a ramine rece, s-a angajat chiar in polemici, in care, uneori, si-a pierdut singele rece2. Detasarea, pentru el, inseamna, fara doar si poate, un lucru foarte precis: este vorba de respingerea telurilor sectare sau politice imediate, o largime de orizont, absenta prejudecatilor, seninatatea cugetului, dincolo de inflacararile inerente clipei". Faimoasa formula arnoldiana, definind scopul criticii drept straduinta de a vedea obiectul asa cum este realmente, in sine"3, e de natura mai mult sa ridice decit sa rezolve o sumedenie de probleme; dar, oricum, ea reprezinta un bun antidot impotriva vehementei exagerate in chestiuni de gust, in domeniul aceea ce place si ceea ce nu place"4, impotriva judecatilor excentrice, si impotriva fanteziilor individuale"5; Arnold defineste tonalitatea corecta, de temperament si spirit"6, necesara unei critici corecte. Detasarea" mai inseamna curiozitate" intelectuala, acel instinct care indeamna spiritul sa cerceteze tot ceea ce este mai bun din cite se cunosc si se gindesc pe lume, indiferent de practici, de politica si de altele asemanatoare"7. Termenul superlativ, ceea ce este mai bun" risca sa para o petitio principii, dar de fapt inseamna un lucru concret si valoros: o eliberare din incatusarea unui singur timp si a unui singur loc, un simt al traditiei comune a vestului, al prezentului marilor clasici, un sentiment al Europei, resimtita ca o mare confederatie"8. Curiozitatea" personala a lui Arnold era desigur departe de a egala idealul de Weltliieratur al lui Goethe (la care face, de altfel, aluziE), dar nu trebuie uitat ca frecventa, totusi, in original pe Homer si Sofo-cle, era la curent cu Leopardi, Heine si Tolstoi si se simtea perfect familiarizat cu criticii francezi ai timpului sau. (Nu numai cu Sainte-Beuve, si Taine, ci si cu Planche, Nisard, Villemain, Scherer, Vinet, Saint-Marc Girardin si multi altiI). Se trece uneori prea usor peste eruditia lui Arnold; in afara numelor mari, familiarizarea lui cu literatura engleza veche pare sa fi fost, insa, surprinzator de redusa. Avea oroarea oricarui gentleman invatat fata de eruditia pedanta, si, in acest spirit, nu facea caz de propria sa stiinta de carte, pe care o lua, modest, in zeflemea. Desigur, Matthew Arnold n-a fost un Sainte-Beuve, un Dilthey sau Croce (in definitiv era poet si meseria lui de inspector scolarii absorbea destul de mulT), dar nu trebuie uitat ca citea curent in greaca si latina, in germana si franceza (mai putin, in italiana), ceea ce inseamna destul de mult pentru un critic care nu avea nici macar pretentiile unui profesionist al istoriei literare, necum ale unui filolog clasic. Ideile lui Arnold despre spiritul critic, despre atmosfera apta sa duca la un schimb liber de idei, elogiul obiectivitatii, detasarea si curiozitatea (corect intelesE) reprezinta tot atitea principii valoroase si sanatoase, pina in ziua de astazi.
Arnold a formulat pareri importante si cu privire la teoria criticii. Punctul sau de vedere nu este consecvent pina la capat, si, catre sfirsitul vietii, s-a mai abatut uneori de la el. Gasim afirmatii la Arnold care ne fac, uneori, impresia ca scriitorul a crezut in validitatea unei critici pur descriptive si interpretative. Judecata incropita ca si pe nesimtite este judecata de valoare". Criticul ar trebui sa comunice cunostinte proaspete, judecata lui trecind, odata cu acestea, impreuna cu ele"; criticul se cuvine, sa fie un fel de ghid, un cifru de lectura"9. Arnold afirma chiar, la un moment dat: Nu-mi doresc citusi de putin sa decid asupra vreunui lucru ca si cind ar veni din propria mea autoritate; marea arta a criticii este de a sti sa te dai la o parte din drum spre a lasa omenirea sa decida"10. Functia principala a criticii este de a crea situatii intelectuale, de la care pornind, puterea de creatie sa poata trage foloase"11. Actul critic este, asadar, conceput ca proces informativ, liberator, preparator pentru creatie. Arnold da definitia criticului desavirsit, facind elogiul lui Sainte-Beuve in care vede un critic al masurii, nu al exuberantei; un critic de centru, nu un provincial; insufletit de o agera diligenta si curiozitate, avind AĞAdevarulAğ (cuvintul Truth gravat, in limba engleza, pe sigilul saU) drept motto; si, peste toate acestea, inzestrat cu o fire vesela si prietenoasa, la suflet si infatisare deopotriva de afabil"12. Numai ca aceasta fire vesela si aceasta toleranta universala nu reprezinta decit o latura a spiritului lui Sainte-Beuve, asa cum nu oglindeste decit partial personalitatea lui Matthew Arnold. Mai cu seama catre sfirsitul vietii, criticul a sustinut cu tarie functia judecatoare a criticii. Atitudinea pe care tinar fiind o ia in apararea Academiei Franceze, reprezinta o pozitie luata in numele unui standard inalt, corect, in chestiunile intelectuale", in numele unei severe discipline"13; tinarul Arnold credea ca in opinia literara a Europei daca nu in opinia literara a unei singure natiuni, in cincizeci de ani daca nu in cinci, exista, totusi, o judecata finala"14. in Studiul poeziei, Arnold ia apararea aprecierii reale", impotriva aprecierii personale si istorice, caci acestea doua i se par inselatoare. Prin apreciere personala, criticul intelege aprecierea facuta in functie de afinitati personale, gusturi si circumstante"15, o judecata facuta in lumina istoriei noastre personale, neadecvata, deoarece este pur subiectiva. Respingerea aprecierii istorice este mai complicata ca demonstratie. Este vorba de supraaprecierea ce se naste din faptul ca o opera este vazuta ca intruchipind un stadiu in dezvoltarea unei literaturi, mai ales in etapele timpurii ale afirmarii poeziei nationale. Arnold critica incercarile de acomodare a unui clasic autentic cu timpul, existenta si raporturile istorice; in aceasta, el vede o manifestare de simplu diletantism literar afara de cazul cind ar exista un sens clar si o savurare mai profunda a scopului avut in vedere"1". in alt loc, discutind elogiile aduse de Edmond Scherer metodei criticii istorice, Arnold califica drept primejdioasa, acea doctrina care, pornind de la un astfel de studiu, isi propune sa deduca o corecta intelegere a operei [lui Milton] in chip de AĞrezultat spontanAğ. Pentru unele spirite, cumva calificate, da, nu insa pentru toate spiritele". Arnold citeaza pe Macaulay (una din antipatiile sale predilectE), drept exemplul criticului cu solide cunostinte de biografie si istorie dar care, cu toate acestea, ramine deficitar in calitatea de critic. Sa nu confundam metoda conchide el cu rezultatul urmarit prin intermediul metodei, adica cu judecata corecta"17, in parte, criticul isi propune sa loveasca fara inconjur in acele pretentii alimentate de entuziastii studiilor de arhiva pe-a-tunci in crestere, si care, lui, i se pareau extravagante. Arnold este de parere ca vechea Chanson de Roland, romanturile medievale in general, ca si Clement Marot, sint subiecte mult supraapre-ciatc, si protesteaza, in acelasi sens, impotriva cultului germanic pentru Nibelungenliedls. Criticul incearca sincer, macar in parte, sa se elibereze si de povara propriului sau istorism, si de istorismul epocii sale, ispite in care vede primejdia caderii intr-un desavirsit relativism al valorilor. Aprecierea reala" s-ar putea iarasi sa ascunda acelasi viciu de logica, petitio principii: ea s-ar putea sa puna, nu sa-si rezolve problema realitatii; dar Arnold intrezareste necesitatea unei astfel de aprecieri pe care o afirma, de altfel, raspicat.
Ar fi gresit sa credem ca Matthew Arnold n-a fost, la rindul sau, un critic istoric. Punctul de vedere istoric ii fusese inculcat inca din anii tineretii petrecuti la umbra parintelui sau, Dr. Tho-mas Arnold, unul din cei dintii exponenti, in Anglia, ai stiintei antichitatilor clasice si unul din propovaduitorii simtului istoric propriu traditiei germane. Prelegerea inaugurala tinuta de Matthew Arnold la Oxford Despre elementul modern in literatura (1857, publicata in 1869), propune o schema a istoriei care se cuvine caracterizata drept determinista si schematica, aproape in maniera hegeliana. Arnold trece in revista o succesiune de epoci si popoare, judecate in functie de maretia, vigoarea si suflul lor politic si intelectual, in paralel cu succesiunea literaturilor lor, clasificate dupa modul mai mult sau mai putin fidel sau adecvat in care si-au exprimat perioadele de dezvoltare si popoarele. Termenul folosit de critic pentru a desemna aceasta fidelitate" (adequacY) pare sa implice atit caracterul reprezentativ, aderarea la epoca, precum si maretie", in acceptiune morala si artistica. O literatura adecvata" este moderna" independent de cronologie. Aceasta inovatie terminologica nu este foarte fericita, deoarece contrazice atit uzajul, cit si etimologia (modo, in latina, inseamna adineaorI). in schimb, pornind de la aceasta formulare, criticul, poate construi in stilul lui Vico o schema aducind aminte de cunoscutele corsi e recorsi. Mai intii avem epoca homerica, cu Homer insusi, reprezentind o forta mai mare chiar decit So-focle sau Eshil; epoca lui in schimb, e mai putin interesanta decit autorul"19. Homer este exemplul poetului major traind, intr-o epoca neadecvata. Urmeaza Helada lui Pericle, epoca unei literaturi perfecte, adecvate, moderne"; moderne" datorita atitudinii pacifice, tolerantei, maturitatii intelectuale si spiritului critic, o epoca ce se incheie odata cu infringerea Atenei in razboiul peloponeziac. Dupa aceea, viata intelectuala si spirituala a Greciei ramine lipsita de o baza materiala adecvata din punctul de vedere al vietii politice si practice; si ;amindoua incep, in mod inevitabil, sa decada"20. La Roma epoca este majora, literatura, in schimb, nu-i este adecvata. Lucretiu este retractil", fortat, coplesit de posomorire, morbid; or, cine este morbid nu poate fi interpretul adecvat al epocii sale"21. Vergiliu, de asemenea, in sinea lui este constient de faptul inadecvarii sale, al nepotrivirii sale cu ideea unei absolute dominari spirituale a acelei lumi"; el este cufundat intr-o dulce, miscatoare tristete", o nostalgie a trecutului22. Horatiu este un om fara credinta si fara entuziasm, un om de lume sceptic23. in prelegerea la care ne referim, Arnold nu impinge sistematic mai departe dincolo de antichitate , aceasta schema, dar, din celelalte scrieri ale lui reiese cum ar trebui, eventual, continuata. Dante, precum Homer, ar fi in aceasta lumina, un poet apartinind unei epoci neadecvate". in privinta elizabetanilor, Matthew Arnold pare sa se contrazica. in prelegerea inaugurala de la Oxford, criticul citeaza din cartea lui Sir Walter Ralegh The History of the World, spre a demonstra inferioritatea intelectuala a epocii elizabetane in comparatie cu epoca lui Tucidide si, prin implicatie, inferioritatea epocii lui Ralegh fata de aceea a lui Pericle. intr-o scrisoare, Arnold vorbeste de
Shakespeare calificindu-1 drept expresia mai mult decit adecvata a unei epoci de mina a doua"2i. Totusi, in eseul despre Heine (1863) epoca elizabetana este considerata exemplul unui moment cind intreaga societate engleza accesibila ideilor, se imbiba de idei, este vivificata de ele. De aici maretia fara pereche, in peisajul literaturii engleze, a unui Shakespeare si a contemporanilor sai. Ei au fost puternic sustinuti de viata intelectuala a natiunii lor"28. Iata cum, de asta data, o literatura majora se dovedeste, totusi, adecvata epocii. Dupa schema lui Arnold, literatura engleza din secolul al XVIII-lca ar fi o literatura provinciala si de mina a doua", in contrast cu literatura franceza contemporana ci, una din cele mai puternice si influente institutii intelectuale din cite au existat vreodata"2", o literatura care a dus la capat, cu bine, o misiune majora"27. Arnold recunoaste importanta istorica a literaturii engleze din secolul al XVIII-lea, ca reactie la exuberanta poetica a epocii elizabetane si in calitatea ei de creatoare a unui stil sobru si modern in proza. intr-o scrisoare, criticul recunoaste ca poezia lui Pope ;)a fost adecvata epocii lui Pope, adica ea a reflectat in mod complet ceea ce cultura si inteligenta secolului au avut mai bun". in-schimb, epoca a fost, in definitiv, minora"2?. intregul secol apare evident inadecvat", devreme ce a inabusit talente ca cel al lui Gray sau al episcopului Butler. Perioada romantismului englez este si ea considerata deficitara sub raportul atmosferei intelectuale". Poezia engleza din primul sfert al veacului ca sa citarn o fraza celebra nu avea un bagaj corespunzator de cunostinte"29. Arnold introduce aici o conceptie intrucitva diferita de ideea sa anterioara despre caracterul adecvat. Ar exista, pe de o parte, curentul principal de literatura si idei, reprezentat, de pilda, prin Goethe si Heine, dar poetii englezi ,jnu apartin acelui curent de rangul intii strabatind literatura epocilor moderne, ei nu aplica vietii ideile moderne; ele constituie, asadar, curente minore"30. Germanii sint la rindul lor handicapati de lipsa unei vieti nationale majore, desi, in aparenta, un fel de surogat le este oferit de cultura perfecta si gindirea elevata a unor largi paturi din populatia tarii"31. Stilul greoi german (si italiaN) este explicabil prin presiunea scazuta a vietii nationale, prin lipsa de disciplina practica, si a unor traditii pururi active"32. intr-un acces mai putin obisnuit de ire-verenta fata de Goethe, Arnold va descrie cunoscutele lui Maer-chen drept o piesa de solemna inanitate, asupra careia un om cu puterile lui Goethe nu si-ar fi irosit niciodata puterile, daca n-ar fi fost aruneat de soarta in sinul unei natiuni ce n-a cunoscut inca viata"33.
Contrar parerii curente, Matthew Arnold ne apare asadar in primul rind inzestrat cu insusirile unui critic istoric, operind mereu cu cite o schema istorica in minte. Societatea este frecvent prezentata drept o forta independenta, fixa, data, pe care nici macar geniul n-o poate schimba. intr-o scrisoare de tinerete, criticul explica, de exemplu, caracterul elaborat al stilului din secolul al XVII-lea, prin numarul limitat de idei accesibile timpului. Arnold porneste de la un numar dat de idei acoperind consumul unei epoci anumite, si urmind sa fie prelucrate de imaginatie, proces in urma caruia ideile sint cu atit mai curios si mai fantezist reprezentate, cu cit sint mai putin numeroase34. Puterea creatoare afirma criticul opereaza cu elemente, cu materiale", cu cele mai bune idei curente in epoca"30. Addison nu este la nivelul lui La Bruyere si Vauvenargues datorita atmosferei in care traieste si lucreaza; o atmosfera ce se rasfringe defavorabil, sau, mai curind, tinde sa se rasfringa defavorabil (caci mai exacta este aceasta formularE) fie asupra stilului, fie asupra ideilor"36. Asa-numitul Zeitgeist este unul din termenii favoriti ai lui Arnold. Rareori, va recunoaste el, cite un spirit singuratic poate, scapa, cind si cind, de aceasta influenta. Astfel ii marturiseste lui Clough: Am luat pe Obermann cu mine si impreuna cu el ne-am refugiat la el in padure, in pofida acelui Zeit Geist (siC) al tau"37.
Cu toate acestea, Arnold nu gindeste exclusiv in termeni ca: geniu contra epoca; individ contra societate, poet contra curent sau contra idei si locuri comune. Tot atit de des, il gasim minuind notiuni cu caracter colectiv, ca, de pilda, rasa, sau progresul istoriei. Ca si Taine, Arnold acorda pondere teoriilor despre rasa. Scrierile lui abunda in variatiuni nesfirsite pe tema contrastului dintre rasele latine, celtice si germanice, sau intre spiritul ebraic si grec. Totusi distinctia dintre spiritul national (VolksgeisT) si rasa nu reiese suficient de clar in evidenta. Istoria Frantei se tese astfel pe pinza unui conflict opunind pe gali, latini si teutoni.38 Prelegerile Despre studiul literaturii celtice graviteaza in jurul conceptului de rasa. Arnold respinge explicatia pur sociala. Modurile de viata, institutiile, modul de guvernamint, climatul, s.a.m.d. pot impiedica sau, dimpotriva, favoriza dezvoltarea unei aptitudini, dar nu pot, prin ele insele, sa creeze aptitudinea sau s-o explice"89. Arnold nu ezita sa atribuie celtilor (in categoria carora include uneori pe francezI) trasaturi literare specifice: o inclinatie pentru stil, o inclinatie spre melancolie si, in sfirsit, o inclinatie spre magia naturala40, tagaduindu-le, in schimb, alte abilitati literare, de pilda, simtul integral al formei. Matthew Arnold nu-si pune de loc problema elementara, daca aceleasi calitati nu se gasesc totusi, identice, si in alte zone istorice sau geografice, unde nu au trait niciodata celtii in Orient de pilda dupa cum nu se indoieste de valoarea argumentului sau, potrivit caruia prezenta acestor calitati in literatura engleza ar fi dovada naturii celtice englezului41. Nu reiese citusi de putin despre ce fel de natura celtica poate fi vorba: de singe celtic la englez? de influenta celta? sau, pur si simplu de o nota" sau trasatura, o calitate etichetata de Arnold drept celtica. Criticul face deosebirea intre o maniera greaca" si o maniera celtica" de a infatisa natura in poezia engleza, desi nu recunoaste contradictia implicita in teza sa de baza. Daca poate exista influenta culturala greaca, fara amestec rasial, de ce este oare necesara prezenta singelui celtic? o simpla influenta ar fi fost suficienta!
Shakespearc si Keats sint cele doua pilde de capetenie invocate de Arnold spre a demonstra prezenta unui filon celtic, de magie naturala; totusi, poetilor nu li se atribuie, ca persoane, o origina etnica celtica. Teoria devine si mai vaga inca. Este vorba de extragerea unor trasaturi mai ample din poezia engleza, elementele separate primind etichete ca anglo-saxon", normand", si celtic". Se poate usor demonstra cercul vicios in care argumentul lui Arnold se invirte, dificultatile cu care este confruntat pentru a explica presupusele trasaturi celtice ale francezului, caracterul volatil al intregii lui structuri istorice si literare. Evident, criticul nu cunostea nici o limba celtica si chiar informatia sa secundara este foarte slaba si minuita cu multe libertati. Trebuie sa recunoastem ca Arnold se inspira din numeroase surse secundare contemporane. Renan, Michelet, Thierry, Edouard Martin, Taine. Gindirea lui trebuie totodata, inteleasa ca o reactie impotriva teutonismului" unor Freeman si Carlyle. Criticul pledeaza, apoi, pentru mai mult bun simt si toleranta in chestiunea irlandeza. Intentia lui nemarturisita era de a contribui la crearea unei catedre de celtica la Oxford. Cartea sa se intitula Despre studiul literaturii celtice, dar ea nu ambitiona sa prezinte o panorama a literaturilor celtice, in ciuda informatiei reduse si in pofida (sau tocmai, din cauzA) generalizarilor sale fanteziste cu privire la caracteristicile rasiale, lucrarea a exercitat o imensa (desi usor absurda) influenta asupra renasterii irlandeze, curind dupa moartea lui Arnold.
Primul termen al ecuatiei fiind rasa, celalalt este fluxul istoriei", curentul natural al treburilor omenesti"43, curgerea fireasca si necesara a lucrurilor,"44 legea fatala a dezvoltarii"45, sau asa-numitul moment"46. Acesta, evident, fiind un termen imprumutat de Arnold de la Taine (Taine este insa prea sistematic si prea determinist pentru eL). Una din functiile cele mai inalte ale criticului este tocmai de a surprinde acest proces de dezvoltare. Criticul trebuie sa verifice care este curentul dominant in literatura unei epoci si sa stie a-1 deosebi de toate celelalte curente minore."47 Criticul nu se multumeste numai sa discearna unda viitorului, el are un rol de jucat in faurirea si dirijarea ei. O epoca de autentica activitate creatoare se cerc, inevitabil, precedata, la noi, de un moment al criticii"48. Din aceasta agitatie si crestere (a noilor ideI), iau nastere epocile creatoare pentru literatura"49. Acesta este crezul si speranta lui Arnold pentru viitor. El se crede participant personal la pregatirea unei noi infloriri a literaturii engleze, si e convins ca Anglia n-are nevoie decit de critica, de spiritul critic, de influxul ideilor proaspete din afara si din trecut. Centrali-tate" este termenul propus de Arnold ca antonim pentru provincialism"60; provincialismul inseamna penurie de idei, o atmosfera de sufocare stinjenind dezvoltarea unei literaturi adecvate. Gray este exemplul selectat, intre atitea, de Matthew Arnold pentru a demonstra efectul de inabusire a talentului de catre epoca-. Propria sa epoca i se pare lui Arnold nepoetica, si arida"51.
Arnold avea o parere proasta despre aproape toti contemporanii sai, si ar fi fost desigur surprins de felul in care, la mijlocul secolului al XX-lea, epoca victoriana avea sa fie glorificata. Carlyle este, pentru el, din punct de vedere moral un desperado 52, prea voluntar, prea artagos, prea vehement" ca sa fie un mare scriitor53. Ruskin este excentric si dogmatic" (ca si el insusI), si pe linga toate acesta, eronat"5*-. Tennyson, desi numit uneori un poet de mare distinctie si farmec"55 este socotit inferior lui Musset si lui Heine,56 iar Maud reprezinta o productie lamentabila", profund provinciala, neeuropeana"57. Browning este cotat ceva mai bine, dar mai mult ca inzestrare intelectuala, decit ca poet. Swinburne nu este decit un pseudo-Shelley"58, iar romancierii nu-1 intereseaza deloc. Arnold va citi David Cooperfield abia in 188059, si este pe de alta parte de parere ca inmormintarea lui Dickens la West-minster Abbey constituie o monstruozitate"80. Thackeray i se pare un turist de prima mina, nu un artist major"61. Judecind dupa Haworth Churchyard, Arnold a admirat intr-adevar Jane Eyre si La rascruce de vinturi, dar o scrisoare particulara cu privire la Villette este cit se poate de acuzatoare62.
Melancolia personala a lui Arnold, si chiar defetismul care il caracterizeaza, sint abia mascate de un vag optimism cosmic ce coloreaza scrierile sale in proza cele mai bine cunoscute. Sperantele lui in poezie sint imense", desi poezia insasi este conceputa pe de o parte atit de lax, incit ajunge sa se reduca la un surogat de religie (in sens arnoldian, diluaT), iar, pe de alta parte, atit de ingust definita, incit ajunge sa se reduca la un fel de poezie didactica, poezia ca element de critica a vietii".
Luat ad litteram, acest ultim dictum bine cunoscut ni se pare cu neputinta de sustinut; ar fi vorba de o grosolana greseala de-interpretare a artei facuta de pe pozitii intelectualist-didacticiste. Arnold insa a tinut sa sublinieze ca nu intentiona, spunind aceasta, sa dea o definitie a poeziei prin contrast cu proza63, iar ulterior, si-a revizuit formula in sensul urmator: poezia este critica vietii in conditiile trasate unei astfel de critici prin legile insesi ale adevarului si frumosului poetic"
