Este greu sa operam distinctii intre teoriile fundamentale ale lui Lemaitre si cele ale lui France. Ambii sint tributari scepticismului si diletantismului lui Renan si continua latura sceptica a lui Sainte-Beuve. Poate ca France s-a exprimat intr-un mod mai memorabil si mai categoric, dar Lemaitre 1-a precedat si a fost, fara nici o indoiala, un critic literar mai bun, in sensul ca a abordat mai multe texte si le-a analizat mai atent. Critica literara a. lui France a fost o activitate relativ minora, venind pe planul al doilea dupa bogata lui productie de romancier. Cele opt volume ale lui Lemaitre intitulate Les Contemporains (7 volume, 1887 1899; volumul 8, 1914), desi presarate cu articole banale, au un orizont larg si contin studii substantiale. Cele patru volume ale lui France purtind titlul La Vie litteraire (1888 1894) sint mai superficiale. Lucru destul de ciudat, cei doi scriitori atit de strins legati prin temperament, metode si gust s-au deplasat spre extremele opuse ale spectrului intelectual: Lemaitre a devenit un infocat adversar al lui Dreyfus si, in cele din urma, membru al grupului L Action francaise". France a rostit discursul funebru la mormintul lui Zola si a devenit comunist.
La inceput insa, amindoi au combatut aceiasi dusmani, dogmatismul si naturalismul, si au ajuns la aceleasi concluzii. Se pare ca Lemaitre a imprumutat din pictura termenul impresionism" si 1-a aplicat la critica literara, sustinind o teorie subiectivista a cunoasterii similara cu cea a pictorilor impresionisti. Operele trec prin fata oglinzii spiritului nostru; dar procesiunea fiind lunga, oglinda se modifica intre timp, si cind, din intimplare, revine aceeasi opera, ea nu mai proiecteaza aceeasi imagine"1. in tineretea lui, Lemaitre 1-a adorat pe Corneille, in timp ce Ra-cine ii era aproape antipatic; mai tirziu 1-a adorat pe Racine, in timp ce Corneille il lasa rece. Omul este schimbator, inconsecvent, iar criticul nu poate decit sa defineasca impresia pe care o face asupra noastra, la un moment dat, o opera di arta in care scriitorul a notat si el o impresie primita din partea lumii intr-o anumita clipa"2. Astfel, impresia de astazi nu poate angaja impresia de miine. Critica este o reprezentare a lumii la fel de personala, de relativa, de inutila si, in consecinta, de interesanta ca si cele cari constituie celelalte genuri literare"3. Ea nu poate fi altceva decit arta de a gusta cartile si de a-ti imbogati si a-ti rafina impresiile prin ele"4. Critica celor care cred intr-un sistem sau intr-un corp de doctrine, de pilda cea a lui Brunetiere, este gresita. Nu exista genuri, nu exista o ierarhie a genurilor. Nu exista istorie evolutionista. Divortul dintre a admira si a-ti placea acceptat de Brunetiere este nu numai deplorabil, ci si fals. Consideri bun ceea ce iti placi "5. Criticul nu e un judecator, ci doar un cititor. El arc nevoie de imaginatie simpatetica" pentru a gusta tot felul de opere de arta, chiar si opere din trecutul indepartat. Lemaitre este perfect constient de simtul istoric modern, de supravietuirea trecutului in noi. Sufletul modern pare sa fie facut din mai multe suflete; el contine, daca ne putem exprima astfel, sufletele secolelor trecute"6. Lemaitre insusi a fost la inceput un istoric literar academic, cu studii asupra comediei franceze a secolului al XVIII-lca si despre interpretarea corneliana a lui Aristotel.
Destul de superficialele lui lucrari despre Fenelon (1908) si Racine (1910) au reprezentat o intoarcere la prima lui iubire. Dar, criticindu-1 pe Brunetiere, a ridicat obiectii puternice impotriva intregii notiuni de traditie si impotriva adularii trecutului, declarindu-si cu hotarire si chiar in mod ostentativ modernitatea". Este oare vina mea ca prefer sa recitesc un capitol din Renan decit o predica de Bossuet, Nabab decit La Princcssc de Clevcs, sau o comedie de Meilhac si Halevy decit chiar o comedie de Moliere?"8 intr-un articol despre Gaston Paris, Lemaitre a lansat un puternic atac impotriva arhivismului: una dintre cele mai inutile indeletniciri omenesti", potrivita pentru oameni care isi amuza inteligenta cu dificultati facile". in fond, eruditul ii dispretuieste pe poeti, romancieri, critici si jurnalisti"; filologia il impiedica sa inteleaga literatura". Trei sferturi din textele evului mediu degaja un plictis insuportabil". Arliivismul este o adulare sentimentala a inaintasilor menita sa arate; ca cei care il practica au inima buna". Tonul de dezamagire si sfidare este evident : lui Lemaitre ii place Parisul timpului sau, ii place corvoada zilnica a jurnalismului literar si ii plac aproape toti scriitorii moderni: parnasienii, Sully Prudhomme, FYancois Coppee, Baudc-laire in ciuda faptului ca acesta cauta, in modul cel mai pueril, sa exprime opinii originale"10 , fratii Goncourt si chiar Zola. Lemaitre critica teoriile lui Zola si ridiculizeaza cruditatile si situatiile neverosimile din scrierile lui, dar in cele din urma ajunge la concluzia ca Zola a compus o impresionanta epopee pesimista a animalitatii umane"11. Lemaitre a gustat profund teatrul contemporan si a publicat zece volume de Impressions du thediye (1888-- 1898). Autorii pe care i-a salutat in mod special au fost Huysmans, Anatole France si jVIaupassant. Simpatiile lui se opresc insa la frontierele Frantei. in articolul De l injlnence recente des HUeraUircs du Nord Lemaitre isi exprima dezacordul cu admiratia manifestata pentru Ibsen si pentru rusi. El face observatii corecte cind arata, critic, ca prostituatele sfinte nu sint o inventii ruseasca; ca femei ca Nora, care asculta vocea inimii, erau bine cunoscute de Gcorge Sand; ca o serie de motive si de idei se reintorc, intr-o haina noua, in Franta, de unde au plecat initial. La sfirsit el isi atenueaza exercitiul de sovinism literar" si recunoaste (cred ca pentru prima data) ca critica inseamna judecata, aceasta fiind insa o impresii. controlata si luminata de impresii anterioare"12. Lemaitre incepe sa se orienteze spre clasicism si conservatorism. Eseurile foarte laudative despre Lamar-tine si Veuillot dovedesc ca a existat intotdeauna in el un substrat de catolicism emotional. El prefigureaza atitudinile clasicismului francez de la inceputul secolului al XX-lea.
