Sora incepuse lucrul la banca mai mult in gluma, dar, odata cu trecerea timpului, isi dadu sama ca munca aceasta ii place. De altfel, toata viata i se parea cum altfel decat in scoala. La liceu parea ca totul se reducea la pregatirea lectiilor, la corectitudinea raspunsurilor, la note, la felul de-a fi al profesoarelor, la neansemnatele conflicte cu colegele, la ambitia de a sti foarte bine lectia, la placerea de a fi curat imbracata, la intalnirile cu fetele si cu baietii de varsta ei, la mici petreceri si la ciorovaielile cu cei doi frati.
Nu-si pusese niciodata intrebarea de ce trebuia sa studieze cutare sau cutare materie. Se bucura ca-si largeste cunostintele si-i placea cand biruia dificultatile unei lectii grele. Aceste biruinte ii dadeau sentimentul increderii in sine si o faceau sa-si tina capul mai sus si sa paseasca mai apasat, barbateste.
Acum insa, lucrand la banca, isi dadea sama ca satisfactiile biruintelor din scoala erau oarecum sterpe, artificiale. Ca ele se rasfrangeau atunci numai ampra ei, ca nu aveau urmari si asupra altora. Pe cand aici, la banca, un calcul reusit pe care il facea nu constituia o satisfactie numai pentru ea, ci servea si bancii, si clientului bancii.
Incetul cu incetul, Sora incepu sa aiba sentimentul ca e o rotita in mecanismul bancii, ca daca nu functiona bine, rotita aceasta putea sa impiedece functionarea intregului mecanism al institutiei, si sentimentul acesta ii dadea o satisfactie noua. incepea sa simta ca ea este cineva, ca munca ei nu are importanta numai pentru sine, ci si pentru altii.
Acelasi sentiment i-l dadeau acum si indeletnicirile ei de acasa, unde incepuse sa o ajute pe mama-sa la bucatarie, in gradina, la cusut, la tinerea in ordine a locuintei. Daca reusea sa faca o mancare buna, o prajitura gustoasa, bucuria nu era numai a ei, ci si a parintilor si a fratilor ei. Si baga de sama ca placerea pe care i-o facea multumirea lor era mai mare decat satisfactia reusitei in sine. Ca aceasta satisfactie crestea prin bucuria pe care o facea altora.
Abia acum isi dadu sama de marele rol pe care il avea in familie mama-sa. Cat umblase la scoala, stia ca dimineata are cafeaua cu lapte pregatita, cand venea la amiaza, masa pusa, sara, de asemenea. Si toate lucrurile acestea i se pareau firesti, cum de la sine inteles i se parea sa aiba albiturile curate, calcate, frumos impaturate, vestmintele si ghetele in buna stare- atat ea cat si fratii ei. Abia acum intelese ca toate acestea nu veneau de-a gata, ci erau asa pentru ca pe toate le facei mama-sa. Si incepand s-o ajute in toate treburile casei, Sora pricepu ca una din marile bucurii ale vietii este de a-ti darui altora, cu abnegatie, roadele muncii tale.
Ceea ce o uimi mai mult pe Sora, in lunile ce urmara, nu fu numai munca intinsa a mamei sale, ci si stramtorarea careia trebuia sa-i faca fata. Acum pricepu ca in casa lor nu era belsug, ca banii erau totdeauna putini si ca mama-sa trebuia sa chibzuiasca fiecare leu ca sa poata face fata tuturor nevoilor. Acum intelese ce insamna criza aceea a birourilor ad-vocatiale de care tot pomenea, in ultimii,ani, taica-sau, in discutiile cu maica-sa. Si in inima ei se nascu un sentiment de revolta, necunoscut pana atunci, impotriva acestei nedreptati. Caci era nedrept ca niste parinti buni si muncitori ca ai ei sa fie atat de stramtorati. Si nedreptatea aceasta, a carei cauza nu o putea deslusi ii intipari pe chip umbra unei tristeti adanci.
Cum chiar in rastimpul acesta nu mai sosi nici o scrisoare de la Valentin, mama-sa crezu ca acesta este motivul supararii ei. .
Intr-o zi incerca sa motiveze tacerea studentului, spunandu-i ca, probabil, are niste examene de pregatit sau poate ca, fiind acum intern la clinica chirurgicala, are mai mult de lucru decat inainte.
- Doamne, mama! Dar de ce-i nevoie de atatea explicatii?! Doar stii ca mi-a scris acum patru saptamani.
- Bine, dar atunci ce nemultamire ai? S-a petrecut ceva la banca? Ai facut vreo gresala in calcule? Se mai intampla, dar nu traba sa pui la inima orice nereusita. Poate ca te-a infruntat Nichita? El e un om cam aspru.
- Dar nu e nimic din toate astea, mama draga!
- Si, totusi, ceva este! Te vad schimbata de-o vreme-n-coace. Cand ai vreo suparare, e bine sa ne-o spui si noua, mie sau lui taica-tau. Poate nu-ti mai place la banca? stii ca o poti parasi oricand.
- Ma simt foarte bine la banca. Si apoi, ce am de lucru? Mai nimic. Am avut mai mult pana am invatat, pana m-am introdus in lucrari. Chiar m-am gandit sa te-ntreb daca n-ar fi bine sa-mi iau ceva de crosetat.
- Poate mai bine o carte, sa nu te plictisesti.
- Lasa-le-n pustia de carti! Prefer sa lucrez ceva.
- Stiu si eu ce sa zic? Poate ar fi bine sa-l intrebi mai intai pe nasu-tau. E adevarat ca omul, daca nu e ocupat cu ceva, se plictiseste, ii trece vremea greu. Si-apoi, nu ai nici-o bucurie cand stai fara sa lucrezi si-ti pierzi vremea in zadar.
- O sa-l intreb, si cred ca nu va avea nimic impotriva. Apoi, inchipuindu-se deodata inaintea biroului cu crosetele in mana, o pufni rasul.
Mama-sa se mira de schimbarea asta brusca.
- Asta ce mai este?!
- Mi-l inchipui pe domnul Nichita cum se va uita de speriat la mine, si pe casier, cum se va uita cu coada ochiului! Numai domnul Verzaru s-ar bucura. Dumnealui e un om mai varatec. Hm! Ma gandesc ca domnul Nichita nu-mi va face nici-o observatie, insa cu intaiul prilej il va intreba pe director: Ce banca mai este si asta, in care se croseteaza?! Ni se compromite institutia!
- Da, batranul are toanele lui, insa nu cred ca se va supara. A fost toata viata un om muncitor, si va intalege situatia unei fete care nu are destul de lucru. Poate insa c-ar mai fi si o alta solutie, mai buna.
- Care?
- Sa mergi mai tarziu ori sa vii mai devreme, asa incat orele pe care le petreci acolo sa-ti fie pline de lucru.
- Asta nu se poate!
- De ce?!
- Clientii nu vin numai intre anumite ore, ci in tot timpul programului, iar noi traba sa le stam mereu la dispozitie.
- Daca-i asa, atunci vorbeste cu nasul tau - zise mama-sa; si gandindu-se ca plictiseala este cauza indispozitiei Sorei, adaoga:
- Eu stiu ce insamneaza sa stai fara treaba!
- Dumneata?! Dar cand n-ai treaba? Eu nu te vad decat alergand si muncind.
Mama-sa rase, bucurandu-se.
- Acum, da! Acum nu ma pot plange de nimic! imi fuge timpul ca luat de vant. Nici nu stiu cum trece ziua. Dar mai demult, inainte de casatorie, am stiut si eu ce-i plictiseala, ce-i uratul. Si stiu ca nu-s buni sfatuitori. Cand n-ai de lucru, te coplesesc fel de fel de ganduri, de inchipuiri, de dorinte. Ajungi sa visezi lucruri care nu sunt din lumea asta, si pe urma, cand te destepti, vezi ca tot visul ti-a fost degeaba, si ramai cu inima grea.
Vorbea mai mult pentru Sora, decat pentru ea, presupunand ca fata, ca toate fetele, asa cum a fost si ea la vremea ei, poate ca se lasa dusa de astfel de ganduri, cand n-are ce lucra.
Ascultand-o, Sora se gandea ca inima ei era grea tocmai pentru ca incepuse sa vada ceea ce este, lucrurile din lumea asta, greutatile cu care se luptau ei, parintii sai.
- Eu nu prea am obiceiul sa-mi fac iluzii, zise ea, ocolindu-si gandul.
- Se poate ca inca nu-l ai, dar de iluzii nu poate scapa, nici un tanar pe lume. Eu, dupa ce m-am casatorit si ati inceput sa veniti voi, m-am convins ca inchipuirea, fanteziile nu-i pot procura omului niciodata bucurii si satisfactiile pe care i le da munca, si ca nimic nu poate alunga gandurile si dorintele desarte mai bine decat munca.
Sora se gandi ca, de cand isi aducea ea aminte de maica-sa, rareori a vazut-o suparata sau prost dispusa. Si nici pe tata-sau. Iar acum, de cand o ajuta zilnic la treaba, isi daduse sama ca maica-sa facea tot lucrul cu placere. Oare se putea lucra intr-adevar cu placere in stramtorarea materiala in care traiau parintii ei? Nu cumva atitudinea lor e numai un paravan pe care ei s-au obisnuit sa-l foloseasca pentru ca ea si fratii ei sa nu-si dea sama de greutatile lor? Ei nu se revoltau oare niciodata de nedreptatea subt care traiau? Probabil ca nu, caci, iata, nici o trasatura de amaraciune nu se vede pe fata lor, sunt amandoi sanatosi, voinici, tata-sau e mereu pus pe glume si ras, iar mama-sa mereu fredoneaza un cantec, o romanta cand coase sau cand lucreaza in gradina. Oare intr-adevar sa nu le pese ca desi muncesc intens, greutatile vietii nu se mai termina? Se gandea si nu putea totusi intelege taina acestei puteri pe care o aveau parintii ei de a nu se lasa coplesiti de nacazuri si de nedreptate. Probabil ca s-au obisnuit atat de mult cu situatia lor - isi zise Sora, incruntandu-se-incat nu-si mai dau sama cat e de nedreapta si deci nu mai au de ce sa se revolte.
- O sa vorbesc cu nasul, mama draga, zise ea in sfarsit.
Insa nu mai apuca sa vorbeasca, pentru ca, dupa cateva zile, intra in vigoare legea conversiunilor agricole. Contabilii bancii, ajutati uneori si de director, avura multe lucrari de facut, asa ca majoritatea clientilor care veneau pentru plata dobanzilor la imprumuturile ce nu intrau in lege, ajunsera toti pe mana Sorei.
Cu toate masurile de prevedere luate de Sava Scurtu de a nu mai da decat rar imprumuturi satenilor, dupa ce se urcasera atat de vertiginos dobanzile, si cu tot optimismul de care daduse dovada cat umblasera zvonurile despre conversiune, Fortuna fu greu lovita de noua lege, ca si majoritatea bancilor romanesti din Ardeal care aveau in proportie de optzeci la suta clientela taraneasca si care nu schimbasera cursul imprumuturilor nici dupa ce se scumpisera banii. Taranii, mantuiti de datoriile de dinainte de razboi, prin cresterea pretului vitelor si al produselor agricole, ceea ce fusese de asemenea un prilej de anemiere pentru banci, dandu-le bani-aur si primind aceleasi sume in bani devalorizati, se inglodasera in datorii, mai ales in ultimii ani, ca sa-si cumpere pamant, ajuns la preturi foarte mari, si cereau cu insistenta bani. Bancile n-aveau nici o vina ca se scumpisera banii, si ajungeau si ele scump la reescont sau la depuneri spre fructificare. Lumea se asteptase ca bancile mici si mijlocii din Ardeal sa fie asimilate bancilor populare din vechiul regat si sa fie exceptate de la legea conversiunii, fiindca cele mai multe faceau aceleasi servicii populatiei rurale ca si bancile populare. Dar sperantele se dovedisera zadarnice.
Nichita Marele nu crezuse, in ruptul capului, cat durasera zvonurile, ca s-ar putea face o asemenea lege, si era consternat si revoltat. Sora Preda avu prilejul acum, vreme de vreo saptamana, sa cunoasca un alt domn Nichita, un om incruntat si furios, care critica si blestema zilnic masura guvernului.
- Talharie la drumul mare, domnule director!-zicea Nichita. Jaf curat! Asa ceva nu s-a mai intamplat de pe vremea vladicului Ion Bob, cand a fost foametea. Numai el a ars in curtea vladiciei contractele datornicilor pentru bucate. Dar asamanarea n-are nici-un temei, pentru ca un particular e slobod sa-l ierte, cand poate, pe datornicul lui. Dar o banca?! Ce, sunt banii unui singur om banii imprumutati?! Sunt banii dumitale? Sunt banii mei? Sunt banii dumnealui?! Nu! E capitalul investit de sute de actionari! Daca cel putin, inainte de a aduce legea, ar fi lasat bancile sa hotarasca, in adunari generale, cat pot ierta din datorii fara sa se prabuseasca! Dar nu! Vine legea si obliga, de vreai, de nu vreai, de poti, de nu poti, sa faci o milostenie. Caci, in sfarsit, legea asta insarcineaza ca te sileste sa ierti.
Altadata, iesirile lui luau alta poteca.
- Cine o sa mai dea de aici inainte imprumuturi taranilor? Cine mai poate avea, de-acum inainte, incredere ca nu se va veni, de cate ori o vrea guvernul, cu o alta lege asamanatoare? si de unde bani cu care sa mai lucrezi, daca datornicii nu mai platesc decat un sfert din datorie? si cum? si cand? in cincisprezece ani, cu o dobanda ridicula, din care nu-ti iasa nici macar regia! Nu! Asta e o mare prostie! O sa puna capat intregului comert bancar cu satele. Si nu va fi spre folosul taranilor. Oamenii vor ajunge si mai rau decat azi, pentru ca vor incapea pe mana camatarilor particulari. Reescontul dat de Banca Nationala va merge, prin intermediul bancilor mari, in industrie si-n comert, care nu sunt romanesti. Alteori dezvaluia si alte aspecte ale problemei.
- Pana acuma, romanul stia, ca orice om de omenie, ca datoria e datorie si ca traba sa ti-o platesti. Acuma, legea asta ii incurajeaza pe rau-platnici, pe lenesi. De-acuma inainte cine se va mai stradui ca sa-si plateasca datoriile? Cei harnici, care si le-au platit pana acuma, vor zice ca nu e bine sa fii cinstit. Ca daca un om a cumparat cu bani gata un iugar de loc cu patruzeci de mii de lei, banii au fost bun dati, dar cel care a luat cu imprumut aceeasi suma, nu mai plateste din ea decat a patra parte. Si iata ca cinstea-i data pe rusine! Am mai spus eu ca partidele astea politice, cu concurenta pe care si-o tot fac, nu vor duce tara la nici-un bine. Iata ca s-adevereste vorba lui Nichita! S-au tot licitat si supralicitat, pana au ajuns aci! si directorul era destul de ingrijorat. Totusi, desi il aproba pe Nichita, el facea si unele consideratii generale.
- Sunt masuri noi, domnule Nichita. Noi si revolutionare. Traba sa credem ca vor fi fost motive temeinice, grave, din cauza carora s-a ajuns la legea asta. Noi nu avem de unde sa le cunoastem pe toate. Vremile de dupa razboi impun de obicei masuri exceptionale. Nu s-a facut reforma agrara? Nu au zis unii, si despre ea, ca e un jaf? Proprietatea particulara nu mai este astazi tot asa de inviolabila ca inainte de razboi. Acuma primeaza interesele statului, ale colectivitatii. Stii ca la comunisti nici nu exista proprietate particulara? Sunt vremuri neasazate inca, astea pe care le traim noi, acuma, dupa razboi, domnule Nichita. Vom vedea cum vom iesi si dintr-asta!
- Cam scarmanati, domnule director - spuse Verzaru, singurul care ramasese mereu bine dispus. - Noroc de prevederile dumneavoastra! Noroc mai ales cu intreprinderea aceea forestiera! Ati avut, cu ea, o adevarata inspiratie!
Numai dupa ce situatia bancii fu examinata cu de-amanuntul de cei doi contabili si de director, dupa ce separara datoriile care intrau in conversiune de celelalte, dupa ce avura o situatie - in linii mari - clara, in forma unui bilant, ingrijorarea incepu sa se mai risipeasca. Banca Fortuna pierdea o suma importanta, dar, in schimb, intreprinderea forestiera era in plin avant. Se hotarara sa intensifice activitatea acesteia, varsand in contul ei capitalul disponibil, in felul acesta, si restrangandu-se cativa ani numai la
Imprumuturi comerciale- socoteau ei-vor ajunge deasupra nacazurilor.
Nichita staruia indeosebi pentru sistarea oricarui imprumut agricol.
- Dar daca vor cere imprumut cei care si-au platit la timp, cinstit, datoriile? intreba Verzaru.
- Ori cei ce vor veni si isi vor plati cinstit datoria intreaga? Nici pe acestia sa nu-i ajutam? intreba directorul.
- Dumneata crezi ca se vor mai gasi astfel de prosti?! se mira Nichita.
- Prosti nu vor fi, caci orice om cu cap se gandeste ca in viitor se poate intampla sa aiba din nou nevoie de bani, si, in consecinta, va plati ceea ce datoreaza acum, ca sa poata fi sigur ca va capata si in viitor un imprumut.
- Ar fi mare minune! - raspunse Nichita. - Eu, unul, nu cred.
Peste vreo doua luni, lucrarile bancii incepura sa revina la fagasul lor. in vremea asta, Nichita, bufnind si bombanind, ii dadu indicatii Sorei cum sa socoteasca dobanzile dupa noua lege, cand vor veni scadentele.
- Nici vremea cheltuita cu calculul nu-i platita de dobanda ce ne revine! zicea el, mereu nemultumit.
Sora observa ca si la ei acasa, dupa limpezirea situatiei bancii, se produsese o destindere, se risipise ingrijorarea care, de la intrarea in vigoare a legii, se instapanise si in familia lor. Si era firesc sa fie asa, de vreme ce Vasile Preda era advocatul bancii si primea un salariu fix de la banca.
Directorul lipsi vreo doua saptamani din oras. Se stia ca s-a dus la intreprinderea aceea forestiera, pe care, de altfel, o vizita in fiecare saptamana, dar niciodata nu ramanea acolo mai mult de o zi, doua. inainte de plecare convocase un consiliu de administratie, si nu plecase, ca de obicei, singur, ci insotit de doctorul Grecu, membru in consiliu. Se urmarea simplificarea administratiei exploatarii prin aducerea intregii contabilitati la centru si inglobarea ei in contabilitatea bancii. Din cei cinci functionari de la intreprindere, urma sa ramana acolo numai conducerea tehnica, un contabil si un casier, pentru plata muncitorilor. Ceilalti urmau sa fie concediati, cu exceptia unuia singur, care, fiind un foarte bun contabil, urma sa fie adus in banca.
La inapoiere, directorul convoca din nou consiliul de administratie ca sa le comunice membrilor felul in care aplicase hotararile luate in sedinta anterioara. De data aceasta se hotara ca doi contabili de la intreprinderea forestiera sa fie adusi in serviciul de contabilitate al bancii, cel de al doilea pentru ca era casatorit si nu avea perspective sa-si poata gasi curand o alta slujba.
