Afara de biserica, de scoala confesionala, etatizata, dar functionand in vechea ei cladire, proprietate a bisericii, afara de banca Fortuna, nu mai era in oras alta institutie romaneasca, datand dinainte de unire, decat cazina. Un an, doi dupa unire, o poreclisera Casa Nationala, dar, apoi, se revenise la vechea denumire. Schimbarea numelui fusese propusa si sustinuta, impotriva autohtonilor fruntasi, de catre romanii care se stabilisera de curand in oras-tot soiul de functionari, de la judecatorie si liceu pana la perceptia financiara. Li se alaturasera si o sama de localnici, dornici de innoiri. Argumentau ca e mai pe romaneste spus Casa nationala decat Cazina romana, aceasta din urma numire nefiind decat traducerea cuvantului unguresc. De! Ca si cand cuvantul, rostit si scris in ungureste "Kasszino", ar fi de origine maghiara! isi zicea directorul bancii Fortuna, Sava Scurtu. Dar nici el, nici advocatul Preda, nici doctorul Grecu nu staruisera prea tare in parerea lor, pentru ca era vorba ca romanii nou-veniti in oras sa aiba prilejul si locul potrivit unde sa se cunoasca si sa sporeasca viata lor sociala si culturala. De aceasta parere fusesera toti cei trei fruntasi localnici bastinasi. Cu cat va avea cazina mai multi membri, cu atat va fi mai bine. Vor fi mai multe cotizatii, vor putea sa se aboneze la mai multe ziare si reviste, vor putea mari biblioteca. Stabilindu-se legaturi mai intime intre membri, se vor putea pune la cale mai multe manifestari culturale si artistice decat in trecut. Sala cea mare, de biliard, unde isi avea sediul, de altfel, si biblioteca-alcatuita din doua dulapuri cu geamuri si masa lunga, pentru ziare-era destul de incapatoare pentru a se putea face repetitiile corului cu un numar oricat de mare de coristi, precum si repetitiile pentru viitoarele reprezentatii teatrale, tot aici se tinusera si inainte de unire, cu putinii membri, cati se puteau aduna pe-atunci, din tineretul romanesc al orasului, cand corul mixt avea cel mult saisprezece membri, iar injghebarea unei reprezentatii teatrale era o adevarata problema, pentru ca trebuiau gasite piese scurte, cu cel mult patru-cinci personaje, cati actori aveau de toti. Pe-atunci, corul nu dadea decat un singur concert pe an, in timpul verii, de obicei la Santu Ilie, cand, de la infiintarea bancii Fortuna, se tinea regulat o petrecere cu dans pentru tineretul scolar. Corul deschidea petrecerea.
Cand vazuse cati intelectuali si cat tineret scolar se adunase in localitate la numai doi ani de la unire, Sava Scurtu se asteptase la o puternica inviorare a vietii culturale si artistice in centrul careia era cazina. De aceea, el, care era presedintele cazinei, se supusese dorintei majoritatii: luase tabla cu inscriptia Cazina romana de pe cladirea unde, la etaj, era cazina si in locul ei pusese alta, cu inscriptia cea noua: Casa nationala. Cealalta fusese dusa in pod si pusa alaturi de alte relicve ale trecutului: o harta mare, de parete, a Europei de dinainte de razboi, doua steaguri nationale, in care culorile rosu, galben si albastru erau asezate orizontal, incepand cu rosul-dupa traditia ardeleneasca-si o litografie a batranului imparat Francisc Iosif, care nu mai apucase catastrofa monarhiei dualiste. Numai ca inviorarea asteptata de Sava Scurtu nu se produsese. E adevarat ca, in primul an de la unire, venea foarte multa lume la Casa nationala, dar numai trei la suta din nou-venitii inscrisi ca membri, intelesesera ca trebuie sa achite o cotizatie anuala. La cererea generala, se facusera multe abonamente la ziare, nu insa si la reviste, iar cat priveste biblioteca, ramasesera, cu cateva exceptii, la vechiul fond de carti. De altfel, aproape nici unul din nou-veniti - si din tara si din alte regiuni ale Transilvaniei-nu se interesa de biblioteca si de putinele reviste la care era abonata Casa nationala. Toata lumea navalea asupra ziarelor si, mai ales, in jurul meselor de joc de carti. Se pornise o cartarie, cum spunea doctorul Grecu, cum nu se vazuse, inainte vreme, decat la cazina ungureasca. Nu erau jocuri de noroc, dar ele consumau timpul celor mai multi vizitatori ai Casei nationale, si nici vorba sa se poata inchega cu ei discutii serioase despre intensificarea vietii culturale romanesti sau a celei soaciale din oras. Daca se porneau discutii, ele aveau numai caracter politic, cu intepaturi si clevete despre persoanele care lipseau.
De profitat de pe urma acestei schimbari nu profita decat romanul marginean Bucur Popa, care tinea, la parter, o pravalie si un birt-restaurant, inca dinainte de unire. Soneria de la etaj, din Casa nationala, zbarnaia mereu intre orele sase sara si unsprezece noaptea. Se consuma multa bere, tuica, se consumau sprituri, mezeluri si chiar fripturi. Caci unii oaspeti ai Casei nationale, infierbantandu-se la jocul de carti, luau cina in sala de biliard. in primele luni de la unire, Sava Scurtu, advocatul Preda si doctorul Grecu se izolau intr-o incapere mai mica a Casei nationale pentru a-si putea continua convorbirile lor obisnuite. Si asteptau, cum zicea Vasile Preda, sa se limpezeasca lucrurile, adica sa treaca insufletirea aceea momentana care-i atragea pe oameni numai la distractii usoare-cum se intampla la orice inceput de drum nou, mai ales cand oamenii sunt veniti din mai multe locuri-ca sa poata vorbi cu ei si despre lucruri serioase.
Asteptasera insa in zadar, pentru ca de la sfarsitul anului intai de la unire, si mai ales in cursul celui de al doilea, Casa nationala incepuse sa se depopuleze. Rand pe rand, nou-venitii si cei mai multi dintre localnici incepusera sa frecventeze cele doua cluburi politice care se deschisesera in oras.
La sfarsitul celui de al doilea an de dupa unire, intr-o sara, se aflau in camera de mese, inainte plina de lume, numai cei trei prieteni. Doctorul Grecu zise zambind:
- Domnule presedinte, eu am o propunere.
- S-auzim! raspunsera cei doi, intrigati de zambetul doctorului, care suradea rareori.
- Sa coboram din pod tabla cu inscriptia Cazina romana si s-o punem la loc!
Surase si directorul Fortunei.
- Bine zici! N-a fost de bun augur schimbarea numelui. Ne-au parasit multi, chiar dintre membrii vechi.
- Noi, ca noi, vom suporta si experienta asta-zise advocatul Preda. Chiria va plati-o, ca si pana acum, Fortuna, dar mai greu se va impaca Bucur cu noua situatie.
- Ei, parca dintr-asta a trait el de doisprezece ani incoace, de a putut cumpara si imobilul! Are el clientela lui veche, si la pravalie si la birt. Ba, clientela lui e din ce in ce mai mare, zise Sava Scurtu.
Si inca a doua zi fusese pusa la loc tabla cea veche, iar cea cu inscriptia Casa nationala fusese dusa in pod.
- Sic transit gloria mundi! exclamase advocatul Vasile Preda, privind din drum, alaturi de Bucur, tabla cea veche.
Margineanul, un roman voinic, cu fata rosie, bucalata, in costumul lui alb, luminos, ciuli urechea, dar nu intelese ce a spus advocatul.
Ei!-rosti el-parca ma simt mai acasa cu tabla asta! Ce-am avut si ce-am pierdut! Numai sanatate sa deie Dumnezeu.
- Sanatate si noroc, frate Bucure!
- Norocul si-l face singur omul cuminte si harnic, domnule advocat!
Cei trei fruntasi staruisera pe langa parintele Nistor si pe langa invatatorul Ion Precup sa injghebeze iar vechiul lor cor, care nu mai functiona de la unire, in nadejdea ca se va forma altul, subt conducerea unui invatator mai tanar de la cele doua scoli primare ce se infiintasera in oras. Dar acestia erau si ei prea ocupati la cluburile politice ca sa mai aiba timp pentru organizarea unui cor. in vreo trei luni, parintele Nistor si invatatorul Precup reusisera sa infiripeze ei corul, cu cativa dintre vechii membri, carora li se alaturara si destul de multi nou-veniti, majoritatea fete si baieti de tarani din parohia parintelui Nistor. in cel de-al patrulea an dupa unire, reusisera sa dea, a doua zi de Craciun, o reprezentatie teatrala, iar in vara urmatoare, un concert, cu prilejul petrecerii de vara a tineretului scolar din oras si din jur. Peste vreo opt ani, cand multi fosti elevi din oras erau de-acum studenti la universitate in Cluj, cativa din acestia staruisera sa schimbe numele petrecerii, sa-i spuna Balul studentimii universitare din oras si din jur, dar directorul Fortunei, care suporta cheltuielile cu tiparirea invitatiilor, cu muzica, cu chiria localului, nu se invoi.
Noi vrem sa adunam oamenii in jurul nostru, nu sa-i imprastiem-raspunsese el. Nu traba sa speriem lumea cu un nume prea pretentios.
- Cum asa? intrebase un student in drept.
- Pai, daca vom scrie in invitatii Balul studentimii universitare din oras si din jur, nu o sa cuteze sa vina baietii din clasele a saptea si a opta de liceu, nici multi preoti si invatatori din satele din jur, nici fetele lor. Se vor speria de cuvantul bal, de cuvintele studentime universitara, ori vor face cheltuieli mari, pentru a-si face haine potrivite cu aceste cuvinte pretentioase. Si chiar daca vor veni o data, a doua oara nu-i vom mai prinde. Puterea petrecerii acesteia de vara, in trecut, statea si in lipsa ei de pretentii. Venea fiecare imbracat cum putea. Scopul nostru a fost si este contactul social si oleaca de bucurie estetica, atata cat poate sa dea un cor compus in majoritate din tarani si alti oameni simpli. Noi vrem mai multa solidaritate nationala, nu mai mult fast. Totusi, desi in multe se revenise la vechile traditii, la Cazia romana veneau din an in an tot mai putini oameni, si banca platea chiria localului aproape pe degeaba. Pana ce-i veni lui Sava Scurtu o idee.
- Parinte-zise el intr-o sara, adresandu-se parintelui Nistor-dumneata esti presedintele despartamantului Astrei, daca nu ma-nsal.
- Sunt, sau, mai bine zis, mi se pare ca am fost, raspunsese preotul, inrosindu-se.
- Pentru ca nu mai activezi?
- Evident!
- Oare de cand?
- De la inceputul razboiului.
- Uite la ce m-am gandit! Am putea socoti localul cazinei si ca sediu al despartamantului. Aveti biblioteca, aveti ceva inventar?
- Avem vreo cincizeci de carti, mai mult carticele pentru popor.
- Unde le tineti?
- La mine, in biblioteca parohiala.
- Le-am putea aduce aci. Am putea face si cateva abonamente la foile pentru popor, in sala asta de biliard am putea face o sala de lectura deschisa tuturor. Si asa e aproape goala pana si dumineca, iar mesele de biliard sunt pline de praf. Nu stii, in biblioteca casei parohiale sunt si carti potrivite pentru tarani?
- Hm! Nu prea stiu. Drept spunand, nu le-am prea rasfoit. Sunt vreo cateva, ramase din vechiul fond al Astrei- zise advocatul Vasile Preda. Este Ispirescu, Creanga, Eminescu, sunt cateva colectii de poezii poporale. Am vazut fabulele lui Donici, tichindeal, Alexandrescu. Sunt poeziile lui Cosbuc, ale lui Goga. Sunt, cum de nu. Si poate-or mai fi si altele de care nu mi-aduc aminte, ca nici eu nu am deschis de mult dulapurile bibliotecii.
- Ei, sa ne sfatuim, cand ne vom aduna mai multi, sa completam comitetul Astrei locale si sa deschidem aici o sala de lectura pentru elevi, pentru tarani, pentru meseriasi. Nu stiu daca ati bagat de sama ca numarul acestora din urma a crescut mult in ultimii ani.
- Da, e adevarat, raspunse parintele Nistor.
Din convorbirea aceasta, la care participase si doctorul Grecu si invatatorul Precup, pornise reluarea activitatii despartamantului Astrei, si in oras, si in satele din jur, si deschiderea salii de lectura de la Cazina romana, la inceput cu putini cititori, mai ales cu tineret, apoi cu tot mai multi, in dupa-amiezile duminicilor si ale zilelor de sarbatoare.
Printre vizitatorii nelipsiti ai Cazinei romane, sara de sara, inca de la infiintarea ei, era si prim-contabilul bancii Fortuna, Nichita Marele. Toata lumea il cunostea, si in oras si in satele vecine, numai subt numele de domnul Nichita. Toti care aveau treburi la banca intrebau de domnul Nichita. Venise si in sara aceasta de sfarsit de iulie, cu aceeasi punctualitate, si isi ceruse, ca de obicei, sticla de bere. Era singur in toata sala, caci cei patru-cinci membri obisnuiti ai cazinei inca nu sosisera, isi rasuci, ca de fiecare data, o tigara groasa, o puse in tigareta de lemn de cires, arsa scrum la capat, si incepu sa trimita nourasi de fum spre tavanul innegrit.
Era un om trecut de saizeci de ani, cu umerii cazuti, cu spinarea cocosata de atata aplecare asupra registrelor, cu o chelie palida. Purta ochelari mari, cu lentile groase, in spatele carora ochii lui mici, cufundati in orbite, clipeau des.
Baietandrul care il ajuta pe Bucur la treburile din birtul-restaurant, aduse berea, i-o puse pe masa si ramase asteptand; dar omul parea ca nu-l vede. isi umplu un pahar, il bau si continua sa priveasca, prin lentilele groase, in paretele din fata.
- Putina branza nu aducem, domnule Nichita?
- Ce? Branza?! Ba da, mai Ionica, am si uitat! si se uita atent pe masa.
Crezuse ca ceruse si branza.
- De, mai Ionica-zise el oftand, cand baiatul ii puse farfurioara pe masa -toate au un sfarsit pe lumea asta!
Si privi melancolic prin incapere.
- Dar ce s-a intamplat, domnule Nichita? Nu va simtiti bine?
- Bine, nu, desi nu sunt bolnav.
- S-a intamplat ceva?
Batranul dadu din cap, lasandu-si barbia in piept.
- S-a intamplat!
- Vai de mine! Da' ce s-a-ntamplat, domnule Nichita? facu baiatul, speriat, privind figura intunecata a contabilului.
- Nimic decat ceea ce trebuia sa se intample: la intai august trec la pensie, mai Ionica.
- Pai, poate c-ati cerut dumneavoastra. Nu cred ca asa vrea domnul director. Doar tine asa de mult la dumneavoastra
- Se-ntalege ca eu am cerut! Ma nacajesc ochii, mai Ionica, zise el, scotandu-si ochelarii si incepand sa-i stearga cu batista.
- Poate ca nu mai sunt buni ochelarii, domnule Nichita. Poate ca traba sa-i schimbati, sa luati altii, mai tari.
- Am incercat toti ochelarii pe care ii are Braunfeld. Degeaba!
- Poate c-ar trebui sa comandati o pareche la Bucuresti.
- Nu mai merge cu nici unii, frate Ionica. Mi s-au slabit prea tare ochii. La cifre nu ma mai ajuta de-acuma nici-un fel de ochelar, si eu cu cifre lucrez.
- Pai, vezi bine, la contabilitate
- Inca trei sari mai am de venit aci. Apoi s-a ispravit.
- De ce, domnule Nichita?! Doar si pensionat puteti veni! Veti avea si mai mult timp liber.
- Asta da - si omul avu o contractie a muschilor fetei, ca o strambatura, la auzul unei vesti neplacute. De-acuma inainte, tot timp liber o sa am! Dar nu o sa raman in oras, mai Ionica. Ma mut la tara, la o sora.
- Asaa?!-se mira baiatul. Sa stiti ca lui nenea Bucur o sa-i para tare rau. Si mie!
- Hm! Se poate! Crezi ca mie nu-mi pare rau? De aproape treizeci de ani vin regulat la cazina, cu mult inainte de a veni Bucur aici. I-am apucat, cu pravalia si birtul de la parter, si pe Binder batranul, si pe Miko, si pe Weissmann, de la care a cumparat Bucur O viata de om! ofta contabilul, dupa ce bau al doilea pahar de bere.
- Ramaneti in oras, nu plecati nicairi, domnule Nichita. Sunteti obisnuit aici si va va fi greu intr-alta parte.
- Stiu, mai Ionica, dar nu se poate! Am tacut eu destule combinatii, dar nu iasa nici una!
Cineva de jos il striga pe Ionica, si baiatul se grabi sa plece.
Ramas singur, contabilul Nichita Marele bau si restul de bere. Si privea a pustiu pe paretele din fata, cand intra parintele Nistor.
- Singur, domnule Nichita?
- Ma pregatesc pentru ceea ce va fi in viitor. De-acum tot singur voi fi.
- E adevarat ca te pensionezi in curand?
- Nu curand, ci foarte curand! La intai august. Mai am trei zile.
- Si ne parasesti, intr-adevar, cum se zvoneste? Te muti la tara?
- Da. La o sora.
Parintele se aseza in fata lui Nichita Marele.
- O sa ne para rau la toti. Mai puteai face serviciu.
- Cu capul si cu manile, da; dar cu ochii O sa ramana, deci, un loc liber. Al meu il va ocupa, se-ntalege, contabilul al doilea, Verzaru, dar in locul lui traba un om nou. Paguba ca n-ai un baiat cu scoala comerciala!
- De, mi-s copiii inca prin liceu Dar ce mai stii? Cu zvonurile astea despre conversiune, poate ca ramane Fortuna cu un singur contabil. Directorul e om prevazator. Va fi o mare lovitura pentru banci.
- Pentru noi nu prea! De cand s-au urcat dobanzile, n-am prea dat imprumuturi agricole. Apoi e intreprinderea aceea forestiera, care a pornit bine detot. Nu vom ramane cu un contabil. E mult de lucru. Sunt si venituri. Se-ntalege, de suferit vom suferi si noi.
- In cazul ca se completeaza locul, paguba ca n-avem un tanar din localitate, cu pregatire comerciala.
- N-avem, ca toata lumea da navala la universitate.
- Ia stai, domnule Nichita - se trezi parintele, ducandu-si degetul aratator la frunte-avem un absolvent al unei scoli comerciale.
- Pe cine? intreba curios batranul.
- Pe Sora Preda, zambi parintele.
- E o absolventa, nu un absolvent! zise cu dispret contabilul.
- Si inca bacalaureata!
Nichita ridica bratul si-l lasa sa cada a lehamite.
- Ce-o mai fi si liceul asta comercial! Cred ca numai contabilitate nu se-nvata in el!
- Am spus si eu o vorba. Advocatul are, probabil, alte ganduri cu Sora.
- Nici nu poti sa pui o fetita ca ea la registre. Le-ar incurca de nu le-ai mai da de capat! Apoi fetele nu-s facute pentru comertul de banca.
Sosira si cei trei fruntasi localnici, care veneau zilnic un ceas la cazina: advocatul Preda, Savu Scurtu, directorul Fortunei si doctorul Grecu. Pusera o masa langa masa la care stateau parintele si Nichita Marele, ca sa incapa mai comod.
- Ne-ati intrecut! zise doctorul.
- Parintele a sosit acum zece minute, dar eu sunt de-un ceas. Am venit mai devreme, ca sa ma obisnuiesc cu singuratatea.
- Mai sunt trei zile, te poti razgandi, poti reveni asupra demisiei, zise directorul.
O raza de satisfactie trecu peste fata tabacita a lui Nichita.
- Multamesc! Nu mai revin, domnule director. Toate au un sfarsit, in lumea asta! Mai bine sa plec acum, de buna voie, decat sa raman pana mi s-ar abzice. Fiecare om traba sa-si cunoasca momentul retragerii. Asa cere bunul-simt si buna-cuviinta.
Ionica aduse halbele de bere, masura obisnuita, de fiecare sara, a noilor veniti, fara sa mai astepte soneria.
Ciocnira - lui Nichita ii mai adusese o sticla, ca asta era masura lui de fiecare sara si pentru ca el prefera berea la sticla-si, dupa ce sorbira din bautura aurie, directorul intreba:
- E ultimul dumitale cuvant? Nu crezi ca vei regreta?
- De regretat regret de pe-acuma, dar n-am ce face. E mai bine asa! Ultimul, domnule director!
Sava Scurtu si Vasile Preda isi incrucisara privirile.
- Daca-i asa, putem sa venim cu o veste. Cu domnul advocat al bancii ne-am gandit pe cine sa numim in locul de contabil al doilea. Se-ntalege, deocamdata, pentru un an, numai provizoriu, in cazul in care hotararea dumitale ramane nestramutata.
Nichita, cu toata hotararea lui neclintita, simti un fior: era inceputul certitudinii ca orice lucru are un sfarsit pe lumea asta, sentinta pe care si-o tot zicea in gand de vreo doua luni, dar in care nu voia sa creada.
- Noi, astia cativa din preajma bancii, am luat toate hotararile, pana acum, cu unanimitate si oarecum in familie. M-am gandit sa discutam si problema asta intre noi, in prealabil, cum se zice. Afara de parintele, care e membru in consiliul de cenzori, eu si cu domnul Grecu suntem membri in consiliul de administratie, iar domnul Preda este advocatul bancii.
Toti se uitara cu interes la director, la advocat si la doctor.
- Ne-am gandit ca pana va trece criza asta, si mai ales pana ce vom vedea ce este si cu conversiunea datoriilor agricole, sa nu angajam un contabil definitiv, ci unul provizoriu. Si ni s-a parut ca slujba asta ar putea-o face fina mea, Sora, fiica domnului advocat, care a terminat chiar acum liceul comercial.
Doctorul Grecu si Nichita Marele se uitara o clipa unul la altul, apoi fiecare isi cobora privirea spre paharul lui de bere. Numai parintele surase: lui ii trecuse prin minte solutia aceasta.
Nichita Marele rupse cel dintai tacerea.
- Nu cred ca-i dezlegarea cea mai buna, domnule director.
- De ce?
- Fortuna a fost, vreme de trei decenii, una din bancile cele mai solide. Si asta si pentru ca n-a avut intre functionarii ei femei. Eu unul nu cred ca o fata ori o femeie poate fi buna functionara. Sa nu se supere domnul advocat!
- Dar nici nu ma gandesc sa ma supar, domnule Nichita. Sunt cam de-aceeasi parere cu dumneata.
- Femeile sunt distrate, domnule director. Daca-i fata, e preocupata de gandul maritisului; daca-i nevasta, o bantuie mereu grija de familie, de copii La banca n-ai voie sa fii distrat. Daca esti, aduni de-o suta de ori aceeasi pagina de registru si-ti da de fiecare data alt rezultat. Sau faci erori fundamentale in calcularea dobanzilor. Stiu din proprie experienta. Cand veneam de-acasa cu capul plin de nacazuri familiale, lucram de-o suta de ori mai greu si mai rau decat de obicei.
- In privinta asta iti dam neconditionat dreptate, domnule Nichita. Dar, slava Domnului, domnisoara Sora nu are, deocamdata, nici unul din gandurile de care te temi dumneata. E o copila inca.
- La optsprezece ani nu mai e copila!
Rasera cu totii.
- Stie ce stie domnul Nichita! isi aduce aminte de tinerete, zise parintele.
- Si-apoi, afara de asta, ce stiu eu ce a invatat domnisoara Sora?! scoala asta atat s-a tot schimbat, s-a tot carpit, incat nu-mi mai insufla nici-o incredere, Nu stiu ce contabilitate se invata in liceul comercial, dar nu cred ca se invata contabilitatea pe care traba s-o stii intr-o banca.
- Iti dam dreptate si-ntr-asta, domnule Nichita. Si, de aceea, iata, ne-am gandit, eu si domnul advocat, sa-ti primim, in consiliu, definitiv, pensionarea, pentru a nu mai purta dumneata raspunderea. Dar totodata sa te rugam sa mai vii un an pe la banca, s-o introduci pe domnisoara Sora in lucrarile practice. Si-apoi, credem ca nu va strica sa-l supraveghezi o vreme pe Verzaru. Nu-i vorba, e functionar bun, totusi nu are experienta de contabil prim, si, pana va capa-ta-o, e bine sa fie ajutat. Si ne-am mai gandit ca, in anul acesta, pentru ca tot vei veni la banca, iar noi vom fi fara nici-o grija stiindu-te acolo, sa-ti platim salariul ca si pana acum.
Intorsatura aceasta lumina dintr-odata fata batranului. Ochii lui mici, spalaciti, clipira marunt si des in spatele lentilelor groase, ii simtea plini de lacrami. inca un an, si fara raspunderea contabilitatii! De doua perspective se ingrozea mai ales: de parasirea orasului si de pensia mica. Acum se amanau amandoua cu un an!
- De, asta ar fi altceva, domnule director - zise el, si, ca sa-si ascunda emotia care il coplesea, isi scoase ochelarii si incepu sa-i stearga, incet, meticulos, cu batista. Traba sa recunosc- continua el, punandu-si ochelarii pe nas si paturandu-si batista-ca, de cand exista banca, dumneta ai avut, intotdeauna, in toate imprejurarile, un deosebit simt practic.
- Pai, de-aceea e director! zise, zambind, doctorul.
- Mai sunt ei directori care s-au tinut mari o vreme, dar care s-au ars la adica, domnule doctor. Apoi, intorcandu-si ochii spre Sava Scurtu, continua:
- Cum am spus, asta ar fi altceva! Subt mana mea, domnisoara Sora, desteapta cum este, poate sa cunoasca, intr-un an, toate tainele contabilitatii de banca. Presupun ca stie problemele fundamentale ale aritmeticii, regulele de calcul a dobanzii, capitalului si timpului.
- O sa vezi dumneata daca le stie - zise vesel advocatul -daca nu, o lasi repetenta.
- Si lui Verzaru pot sa-i fiu de folos. Mai ales la incheieri, la alcatuirea bilantului.
- Asadar, primesti?
- Primesc cu recunostinta, domnule director!
- Recunostinta e a noastra, domnule Nichita! Batranul il privi cu ochii lui mici, cufundati in orbite.
Constata ca vorbise cu sinceritate.
- Ba, recunostinta este a mea! E asa de greu sa te desparti dintr-odata de o slujba in care ai muncit o viata!
- Ai dreptate! zise doctorul. Un rastimp se facu liniste.
- Asadar, suntem intaesi definitiv, domnule Nichita?
- Intalesi, domnule director.
- Iti multamesc! raspunse acesta, si-i stranse cu caldura mana.
- M-am gandit - zise advocatul - ca fetei nu i-ar strica, pentru orice eventualitate, sa faca un an de practica. Si inca intr-o institutie unde se lucreaza solid, ca la Fortuna. Cunostintele din scoala se lamuresc si se verifica numai in munca practica, pe teren, ca in orice cariera de altfel. Stiu din proprie experienta.
- Atunci ce sa mai spun eu? - zise doctorul. Numai din experienta vietii inveti cu adevarat.
- Asa este - confirma si parintele Nistor. Cu toata invatatura, cand am slujit cea dintai cununie, cea dintai in-mormantare, cel dintai maslu, m-am ajutat mai mult cu diacul decat cu Euchologiul. Dar cand a trebuit sa-l impartasesc pe cel dintai bolnav de moarte! intr-adevar, numai experienta proprie, directa te ajuta!
- Asa-i pretutindeni - zise directorul. - De-aceea nu mi-a intrat mie niciodata in cap, si nu-mi intra nici acuma, de ce atatia oameni in tara noastra accepta sau se zbat sa ocupe niste functii pentru care nu au nici pregatirea necesara si nici un fel de experienta practica. Se vede ca sunt niste oameni cum sa spun? foarte curajosi, daca nu cumva vor fi prosti de-a binelea.
- Poate ca de-aici se si trage vorba curajul prostului, zise, zambind, advocatul Preda.
- Nu-i de gluma! - zise doctorul. Nu vedeti ca asa se si lucreaza, prost?
Terminandu-si portia zilnica de bere, Sava Scurtu, Vasile Preda, parintele Nistor si doctorul Grecu se ridicara si plecara. in sala de la Cazina romana nu mai ramase decat Nichita Marele. Dupa ce bau ultimul pahar de bere, se ridica si el, dar nu pleca, ci suna. Cand intra baiatul de la birt, ii zise:
- Mai Ionica, mai adu-mi o sticla de bere. in asta sara traba sa mai beau una. Stii tu un lucru, mai baiatule? M-am hotarat sa mai raman un an la banca! Iac-asa! inca un an!
- Vai, ce bine-mi pare, domnule Nichita!
Si porni volbura pe scari, sa-i dea vestea cea buna lui stapanu-sau, caruia, putin mai devreme, se grabise sa-i spuna si vestea cea rea.
