Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





In pragul vietii - Capitolul 2 de Ion AGARBICEANU



Cei doi barbati, tot gustand si bucurandu-se de bunatatea vinului, fura luati de amintirile trectului, de examenele lor de maturitate, de greutatile pe care le-au biruit si care, acum, in suvenire, parca aveau o aroma dulce, ca si vinul din care sorbeau. Hei! Aroma tineretii! Era o diferenta de cincisprezece ani intre ei. Advocatul Vasile Preda avea patruzeci si cinci, directorul implinise in iarna saizeci. Desi se cunosteau de mult si erau prieteni, nu se adresau unul altuia decat cu dumneata. Intimitatea traiului in acelasi oras si apoi a rudeniei spirituale prin botezul celor trei copii nu-i ispitise niciodata sa-si zica tu. Deosebirea de varsta nu era insa un motiv sa nu-si poata evoca acum amintirile, aproape aceleasi, caci, trei-patru decenii inainte de unire, toti tinerii romani care, dupa liceu, treceau la universitate, batusera cam acelasi drum. Sava Scurtu incepuse sa studieze dreptul, dar, dupa trei ani, parasise facultatea si se inscrisese la o academie comerciala din Germania. Inspiratia ii venise de la un unchi, om cu buna situatie materiala, care era principalul actionar al unei insemnate banci din Transilvania si presedintele consiliului ei de administratie. Unchiul intentiona sa-si aduca nepotul in banca aceea, si, dupa doi-trei ani, sa-l capatuiasca, facandu-l director in locul fostului director, iesit la pensie. Planul nu-i reusise. Fusese ales director altcineva, si atunci unchiul, suparat, isi vanduse actiunile si, asociindu-se cu alti trei-patru oameni cu stare, intemeiase, in orasul lui de bastina, banca Fortuna, unde Sava Scurtu fusese ales, de la fondare, director. Unchiul sau, neavand copii, ii lasase lui mostenire intreaga avere.
Sava Scurtu nu inselase nadejdile unchiului sau. S-a dovedit, din primii ani ai functionarii bancii, un om priceput, plin de initiativa, staruitor, calculat in toate si crutator. Fortuna ajunsese, in scurta vreme, una dintre cele mai solide banci romanesti, de mana a doua in ceea ce privea capitalul societar, dar a carei raza de activitate depasea granitele judetului in care activa. Taranii ajunsesera sa aiba o mare incredere in ea. Nu lua dobanzi prea mari, nu-i punea datornicului funia in grumaji, scotandu-i averea la licitatie, decat in cazuri extreme, cand toate incercarile de a-l salva pe debitor se dovedeau pana la urma zadarnice.



In jurul ei se infiripase, in oras, un nucleu de viata romaneasca, sociala si culturala. Banca platea chiria unei cazine romanesti, unde incepura sa se adune membrii societatii romanesti: cativa advocati, doi medici, protopopul si parohul si cativa comercianti de curand stabiliti in localitate. O parte insemnata din suburbii erau locuite de tarani romani, agricultori cu totii, iar jurul intreg, ca si intreg judetul, cu exceptia catorva sate de colonisti maghiari, adusi in partea locului in a doua jumatate a secolului al nouasprezecelea.
In consiliul de administratie al bancii, in comisia de cenzori, erau intelectuali din localitate. Doi contabili si un casier formau personalul bancii, pe langa director, care era mereu de fata si supraveghea totul, statea de vorba cu clientii, le dadea indrumari, ii certa sau ii incuraja, dupa cum era cazul. De cinci ani, Vasile Preda era advocatul bancii Fortuna, inainte fusese membru in consiliul de administratie.
Fecior de preot dintr-o comuna vecina, el isi deschisese biroul advocatial pe la 1910. Ceilalti advocati, mai vechi decat el, nu erau din partea locului, si deci lui i se adresau cei mai multi clienti, tarani din satele vecine, unde era cunoscut mai ales ca ficiorul parintelui Preda, preot harnic si inflacarat luptator national, care infundase intr-un rand temnita, pe vremea cand se pregatea Memorandumul, inca inainte de proces, in scurta vreme satenii din jur il apreciasera si ca advocat, si, in cei patru ani care trecusera pana la izbucnirea razboiului, reusise, cu ce castiga el si cu zestrei nevestei, sa cumpere casa in care locuiau si acum. Pentru reparatiile necesare, luase un imprumut de la Fortuna. Casa era buna, solida, cu cinci camere si gradina mare. Directorul, care-l luase oarecum sub protectia sa de indata ce se stabilise in oras-cum facea de altfel si cu alti liber-profesionisti si negustori-ii daduse imprumutul bucuros si-i inlesnise restituirea anuala din onorariul pe care il primea ca membru in consiliul de administratie. Dar, in al doilea an, Vasile Preda avusese un proces mare, pe care il castigase, si restituise tot imprumutul deodata. Prin gestul acesta el crescuse in consideratia lui Sava Scurtu.
Doi copii, Sora si Iuliu, i se nascusera inainte de izbucnirea razboiului. Baiatul avea numai doua luni cand advocatul-sublocotenent de rezerva-primise ordinul de mobilizare. Directorul Fortunei era nasul amanduror copiilor, cum era, de altfel, al multor copii de intelectuali din oras, si Vasile Preda plecase oarecum linistit pe front, stiindu-si sotia si copiii subt ocrotirea unui om dintr-o bucata, ca directorul Fortunei. Adevarat ca-i traiau inca socrii si parintii, dar nu credea ca-i bine sa i se mute familia la unii din ei si sa-si lase casa pustie. Pe de alta parte, mai avea si bani lichizi, depozitati la banca, si era sigur ca si parintii si socrii vor avea grija sa le trimita celor ramasi acasa provizii si ajutoare.
Copilul al treilea, Virgil, se nascuse dupa razboi. Nanasii asteptasera sa mai vina si altii, dar nu mai venisera. Cum ei nu aveau copii, le facea mare placere sa se vada inconjurati de fini maruntei.
Ca niste adevarati pricepatori intr-ale vinului de soi, cei doi barbati sorbeau numai cate-oleaca din paharele, amestecand aroma bauturii cu miresmele amintirilor mai vechi si mai noi, de dinainte si de dupa unire.
- De, nu putem sa ne plangem de nimic si am gresi inaintea lui Dumnezeu daca nu i-am multami ca ne-a ajutat sa ajungem a trai in tara noastra. Totusi, inainte vreme, parca era viata mai asazata, mai serioasa, mai grava chiar-zise directorul. Cand ma gandesc la cele doua decenii de existenta a bancii, inainte de unire, la incetineala si greutatea cu care se infiripa, in orasul acesta, un sambure de societate intelectuala romaneasca, si la usurinta cu care sporeste acum, parca prefer greutatile de-atunci. Nu stiu cum, dar parca aveam senzatia ca se cladeste un edificiu solid, caramida de caramida, cu multa risipa de energie, dar si cu un temei de stabilitate. Omul, in fiecare sara, avea satisfactia ca a mai biruit o greutate. Era mai mult elan de viata, mai multa bucurie sincera pentru o izbanda care, in sfarsit, nu era cine stie ce lucru mare, dar era o izbanda.
- Aveti dreptate. Am avut si am si eu de multe ori sentimentul acesta.
- Avea omul, parca, si mai multa siguranta, cum se-ntampla totdeauna cand te razimi pe munca ta, pe produsul ei, oricat de mic. Si ceea ce mi se pare mai important este ca aveam sentimentul ca o armonie si o solidaritate sociala nu exista decat atata vreme cat membrii acelei societati se razima si profita numai din munca proprie, iti aduci aminte ce fratie era in mica noastra societate de mai inainte?
- Cum sa nu mi-aduc aminte?! Da, intr-adevar! Nu era pizma de-acum, nu era nelinistea asta infrigurata. Cine se gandea atunci ca unul sa sape groapa altuia! Eu dormeam foarte linistit cand un coleg castiga un proces mai insamnat. Azi, daca unul ajunge intr-o slujba mai bine platita decat altul, la o situatie sociala mai inalta, incep numaidecat sa umble barfelile si sa roada invidia. S-a schimbat lumea, nasule draga!
- Asta vine, dupa parerea mea, numai din imprejurarea ca azi unii ajung la rezultate, la situatii, la slujbe bine platite, fara meritul unei munci, al unei activitati corespunzatoare. Am mai vorbit noi despre aceste lucruri! Cand o recunoastere, o ridicare in grad ar veni la capatul unei munci de toti cunoscuta si apreciata, nime n-ar mai critica, n-ar mai pizmui, pentru ca n-ar cuteza. De aceea, cum am mai spus si altadata, socot ca asazarea meritului politic de partid, a meritului electoral in primul rand, in locul meritului muncii, a fost cel mai rau inceput pentru clasa noastra intelectuala, suprapusa, cum i se mai zice. Armonie si solidaritate nu poate fi unde nu-i dreptate.
- Mi se pare, domnule director, ca putina lume vede acest inceput gresit, cum il numesti dumneata, pe temeiuri atat de adanci. Hm! Nici eu nu m-am prea gandit ca lipsa dreptatii sta la baza invrajbirilor de azi din societate.
- Eu am crezut intotdeauna ca a fi om politic nu insamneaza a nu mai lucra, a nu mai produce decat vorbe, a nu mai realiza decat biruinte electorale, in sfarsit, lucrul politic nu-i o munca. E cel mult o datorie pe care traba sa ti-o-implinesti fata de neamul tau odata cu munca pe care o savarsesti. inainte de unire, fiecare om care facea politica nationala, avea si o meserie, traia din munca lui. Munca in folosul politicii era pe deasupra. Eu, si dumneata, si doctorul Grecu, si altii de la noi, am participat si atunci la alegeri, am tinut vorbiri la adunari, ba, prin banca, eu am ajutat adeseori la sustinerea unor cheltuieli. Dar fiecare continuam sa ne vedem de meseria noastra. Nu consideram activitatea politica drept o munca propriu-zisa, pentru ca nici nu este, ci ca un sprijin, dat luptei nationale. Nu asteptam-cum noi, cativa, nu asteptam nici acum-rasplata dupa o astfel de datorie implinita, pentru ca o astfel de datorie nu se rasplateste. E un mare rau ca s-a ajuns ca din implinirea acestei datorii oamenii sa-si faca un merit si sa primeasca rasplata. E o adevarata nenorocire. Lumea simte ca asta nu-i munca, nu-i un merit, ca nu-i dreptate sa fie rasplatita. De-aici pizma, ura, stricarea armoniei si a solidaritatii, de-aici demoralizarea oamenilor de bine, a celor harnici. Pentru ca adanc in constiinta fiecarui om traieste convingerea justa ca numai munca adevarata, recunoscuta de toti, a fiecaruia in meseria lui, are dreptul sa fie rasplatita.


Sorbira din vinul auriu si-nmiresmat. Directorul isi aprinse o tigara de foi, dar indata voi sa o si stinga.
- Am uitat ca in casa voastra nu fumeaza nimeni, si ca tigarile astea lasa un miros ce se lipeste de toate mobilele.
- Vai de mine! Nu o stingeti! Ferestile sunt deschise. Si-apoi, nu ne jeneaza!
- Ba da! S-o vezi pe Sora cum stramba din nas de cate ori intra in banca si crede ca nu o vad. De altfel, nici la mine acasa nu fumez tigari de foi, ci numai la banca. Nici nevasta-mea nu le agreeaza.
- Sunt toate ferestile deschise! Va rog, fumati linistit!
- Bine, dar sa iai vina asupra dumitale.
Adevarul e ca n-ar fi stins-o. Langa un pahar de vin ca acesta, o tigara de foi era, pentru el, un deliciu.
- Alte vremuri, alti oameni! Eu cred ca schimbarea spre rau vine si din posibilitatile de existenta, care astazi sunt altele decat odinioara. Si ele ii influenteaza pe oameni. Posibilitatile de trai fara o munca productiva, deci fara o munca grea, incordata. Omul, dragul meu, e facut sa traga in jug, nu sa zburde ca manzul pe langa caruta, indata ce nu mai munceste intins si traieste din expediente, se strica, se corupe. Pentru ca, dupa convingerea mea, omul ramane sanatos din punct de vedere moral numai atata vreme cat isi incordeaza toate puterile in lupta pentru existenta. Numai asa iasa la suprafata si activeaza ceea ce este bun in noi, altfel ne napadesc buruienile firii omenesti.
Urma un rastimp de tacere. Cei doi prieteni fura luati de ganduri. La un moment dat, advocatul ofta usor.
- Cred ca aveti intru totul dreptate, nasule. Dar se pune o problema noua-noua in discutie, pentru ca pentru mine nu e noua deloc. Recunosc si simt ca numai munca, activitatea producatoare de valori materiale sau spirituale este temeiul unei vieti sanatoase si al unei existente cinstite. Dar ce se intampla cand omul nu are ce munci in meseria lui, pentru care s-a pregatit, pentru care are vocatie, la care se pricepe? De trait traba sa traiasca, familia traba sa si-o sustina.
- Vorbesti de criza asta care bantuie in cancelariile advocatiale?
- De ea vorbesc. Oare nu poate constrange insasi viata, in imprejurarile de azi, pe cineva sa caute si alte mijloace de existenta decat munca in meseria lui? Sa primeasca, de pilda, un post pe care i-l ofera politica?
- Asta e marea imoralitate ce urmeaza din asazarea meritului politic inaintea meritului muncii si al productiei! Caci e un samn de grava decadere morala pentru un stat atunci cand cetatenii lui, fiecare din ei, nu mai pot trai de pe urma muncii lor, a profesiunii fiecaruia. Cum sa nu fie birourile voastre pustii, daca azi fiecare agent politic umba cu buzunarele pline de petitii si de cereri, pe care le duce sa le rezolve direct la ministere, prin interventiile unui grangur mai mare, politic, din partid? Cum sa mai aveti voi, advocatii, castig ca lumea, cand onorariile pentru diferitele pricini pe care le au oamenii merg in buzunarele acestor agenti? Cum sa curga procesele, daca o cauza inaintata de noi la judecatorii si tribunale se rezolva mai rapede printr-o interventie politica, fie si impotriva legii? Tot raul vine din ce am spus. Alte considerente, si nu meritele muncii, stau la baza aprecierilor si a rasplatirilor. Clientul se satura, asteptand cu anii rezultatul cauzei introduse de noi, si, daca poate-si totul se poate cu bani si relatii-se ajuta pe cai laturalnice. Dar procedeul acesta dezorganizeaza intreaga viata publica.
- Asa va fi, dar noi, astia care credem in principiul muncii si al procedeelor corecte si legale, ce vom face? Traba sa ne apucam de alta meserie, ori, intre lupi fiind, sa incepem a urla ca lupii?
Directorul il privi foarte atent. Mai vorbisera ei si altadata de problemele acestea, insa parca niciodata Vasile Preda nu i se paruse atat de ingrijorat ca acum.
- Nici azi nu mi-a calcat in birou suflet de om, adaose el nacajit.
- Poate nici ieri, nici alaltaieri, si totusi nu te-am vazut pana acum asa de intunecat. Si tocmai cand gustam un astfel de vin si o sarbatorim pe fina Sora.
Advocatul se insenina deodata.
- Aveti dreptate! intr-o zi c-a aceasta nu s-ar cadea. Nu e un lucru nou pustiul din birou. Dar, iata, amintirile pe care le-am depanat, dintr-o viata mai asazata si mai sigura, mi-au razvratit sufletul impotriva situatiei umilitoare de azi. Vorbesc nu numai despre biroul meu. De, la mine tot mai pica, daca nu de la clientii proprii, de la cei ai bancii. Multamita dumitale, eu tot ma pot razima pe un venit fix. Dar ceilalti?
- Pai bine, cati au mai ramas pe vechiul drum? Doi, trei? Ceilalti, mai ales nou-venitii, s-au lasat luati de apa, au intrat in politica, au ajuns prefecti, deputati, senatori Se-ntalege, pe rand, ca la moara, cate-un an doi. Numai fratele Porumb s-a infipt la putere, prin legaturile pe care le are la Comitetul Agrar din minister. Cat timp vom avea mari proprietari si reclamatii in chestiunea reformei agrare, el va fi mereu la putere.
- Da, el a ajuns om mare!
- Dar tot fara munca productiva, baiete. Se cunosc metodele lui de lucru! Cred ca nu le-ai adopta nici daca ai fi in cea mai mare stramtorare.
Il privi pe advocat cu interes.
- Tot ingrijorat imi pari. S-a intampaat ceva deosebit?
- Nimic altceva deca, examenul Sorei.
- Pai bine, asta-i un prilej de bucurie, nu de ingrijorare!
- Adevarat! Numai ca examenul acesta m-a facut sa ma gandesc prima oara serios la viitorul ei. Mi-a venit in minte ca peste doi ani isi va lua examenul de maturitate si Iuliu. Cu un cuvant, ca in viitor voi avea cheltuieli tot mai mari, iar biroul nu misca si nici nu sunt samne sa miste
- Aici iti dau dreptate. Omul cuminte traba sa se gandeasca si la viitor.
- Scoala fiind in localitate, nici nu bagi de sama cum trece an dupa an si cum cresc copiii. Te trezesti dintr-odata cu ei mari. E adevarat ca am sperat mereu ca va trece si criza asta.
Directorul gusta din vin. Trase un fum din tigara al carea scrum ramasese la capat solidificat in valurele fine si dese.


- Hm! Nu stiu daca va trece curand! Au provocat-o, desigur, nu numai cauzele pe care le-am pomenit, ci si situatia economico-financiara a tarii. Ea insasi, dupa parerea mea, e tot o urmare a nepriceperii si a promovarii incompetentilor in locul celor priceputi si harnici. Nu pot patrunde decat in parte anomalia de la noi. Adevarul e ca banii au ajuns scumpi, desi valoarea lor creste mereu. Dupa cum stii, taranii au ajuns iar datori pana-n gat pe la banci, care-i imprumuta cu dobanzi mari. Noi, cu Fortuna, am tinut un drum mijlociu. Decat sa dam imprumuturi cu dobanzi asa de mari si sa ne pierdem clientii, am preferat sa ne restrangem. Datorii noi nu prea avem. Si cred ca am gasit o solutie, intrand in exploatarea aceea forestiera. Acuma, ar fi posibil ca taranii sa ajunga iarasi la bani si sa se termine si criza advocatiala, cel putin in parte, daca sunt adevaratele zvonurile care circula de-o vreme-ncoace.
- Ce zvonuri? N-am auzit.
- E vorba de un fel de iertare a unei parti din datoriile agricole contractate in ultimii ani, de o asa-numita conversiune a lor. Sa se reduca, adica, si datoriile, si depozitele din banci. Pentru banci si pentru oamenii crutatori va fi o lovitura formidabila. E tot o anomalie si asta, bineantales, o dovada a bolii organice de care sufera viata politica si economica a tarii.
- N-am auzit nimic! facu mirat advocatul.
- Zvonurile nu circula de prea mult timp. Doar de doua-trei zile. Vom vedea ce va mai fi S-ar putea ca taranii sa-n-ceapa iar sa aiba bani. S-ar mai putea ca bancile noastre mici, din Ardeal, sa fie considerate, cum si sunt in realitate, niste banci poporale, despre care se vorbeste ca n-ar intra in conversiune. Dar, intr-o situatie economica bolnava, anormala, cum e la noi, te poti astepta la orice. Si nu pe combinatiile care se vor face pentru insanatosirea unei asamenea situatii se poate razima cineva cand e vorba sa-si asigure viitorul lui si al familiei sale.
Advocatul Vasile Preda nu prea intelese ce voia sa spuna directorul. E adevarat ca si lipsa de bani, scumpetea lor, contribuise la criza birourilor advocatiale. Multa lume, mai ales taranii, amana procesele pe care ar fi trebuit sa le poarte. Asteptau vremuri mai bune? Dar in cazul ca li s-ar sterge o parte din datorii-ceea ce, subt raport juridic, ar avea consecinte rele incalculabile. Cum oare vor ajunge sa aiba bani? N-ar avea decat datorii mai mici. insanatosirea vietii economice este necesara, dar cine ar putea gasi mijloacele cele mai potrivite pentru a ajunge la acest scop? Criza financiara, economica nu e numai la noi, ci in toata lumea. Poate ca intr-alte tari nu-i asa de grava ca la noi, de vreme ce altii nu cauta solutii pentru a scapa de ea
Ingrijorarea lui nu tinu mult. Parc-ar fi fost numai o unda de melancolie pornita din amintirea vremilor asezate si sigure de dinainte de razboi, pe care o provocasera ei, cu povestile lor, langa un pahar de vin bun. Advocatul avea o fire optimista. Nu se impresiona prea tare de greutatile vietii proprii-nici nu fusesera prea mari pana acum-nici de mizeriile vietii sociale, de invidiile, urile, rivalitatile ce macinasera, in buna parte, armonia si solidaritatea sociala. Nu era nepasator, dar nu-si facea sange rau din cauze ce nu depindeau de puterea lui de a le inlatura. Temeiul optimismului era, si in firea sa, si in familia lui, in buna intelegere cu sotia si in sanatatea si purtarea buna a tuturor. Si, in sfarsit, nici greutatile materiale nu-l incoltisera prea tare, din cauza crizei advocatiale. De cinci ani primea de la banca un salariu fix, parintii si socrii il aprovizionau cu alimente De ce s-ar lasa atras de ganduri negre? si apoi, nu-i foloseau la nimic, ci, dimpotriva, ii slabeau energia vitala in sfarsit, va trece ea si criza asta!
- Vom vedea ce va mai fi, nasule draga. Deocamdata, sa ne bucuram de lumina zilei de azi. De mult n-a mai fost o zi asa de frumoasa.
- Da, e o adevarata zi de vara.
Vinul se ispravise. Advocatul baga de sama ca buna lui dispozitie fundamentala, care nu-l lasa sa se-ntunece, fusese stimulata, de asta data, si de bautura aceea rara pe care a adusese Sava Scurtu.
- Pacat! zise el, privind butelia.
- Ce pacat?
- Ca n-a fost mai mare sticla
- Daca ma insotesti pana acasa, mai putem gusta cate un pahar.
- Nu, multamesc! Am spus asa, pentru bunatatea bauturii. De insotit va insotesc bucuros, se-ntalege. Dar nu o asteptati si pe nasa?
- Nu, cred ca au multe de vorbit. Nu s-au mai intalnit de o saptamana. Si acum au si un subiect nou de vorba.
- Care?
- Cum care?! Examenul Sorei! Poate se gandesc si ele la viitor, ca si dumneata. E firesc, de altfel, intr-o asamenea imprejurare. Ce ganduri aveti cu fata?
- Am spus, nasule draga, ca nu prea ne-am gandit pana acum. A trecut asa de rapede vremea! A facut liceul pentru ca era aici si pentru ca l-au facut si alte fete. Asa, la rapezeala, nu stim ce-i de facut in viitor. Poate sa-nvete mai departe, sau Nu, nu m-am gandit, nu stiu ce sa spun.
Traversau curtea, vorbind asa. Directorul se opri si zise:
- Ce sa-nvete mai departe?
- Stiu si eu? Poate Academia Comerciala Cam asa s-ar potrivi cu liceul comercial, pe care l-a urmat.
Pornira mai departe si iesira in strada. O vreme mersera in tacere. Apoi directorul incepu sa vorbeasca despre niste chestiuni ale bancii, pe care trebuia sa le cunoasca Vasile Preda, ca advocat ce se afla. Erau doua mai ales, destul de incurcate: niste datorii intabulate pe pamanturi, inca de pe vremea bunicilor datornicilor de azi, foarte rai platnici. Apoi, deodata, incepu sa spuna ca Nichita, contabilul cel batran al bancii, si-a inaintat de doua zile cererea de pensionare.
- Din cauza ochilor?
- Da, vede tot mai rau si nu-si poate ierta ca mai greseste cate o cifra. De altfel, la contabilitate, e un defect destul de grav.
- Si cati ani de serviciu are?
- Aproape treizaci. Are destui, dar pensia nu e nu stiu ce. I-am atras atentia, desi stia si el. Dar, cum a ramas singur, dupa moartea sotiei, vrea sa se mute la tara, la o sora, careia i-ar putea fi de mare ajutor cu pensia lui.
- Pacat! Era un bun si corect functionar.
- Era! si om de incredere desavarsita! A avut insa multe nacazuri. Fieiertata a fost mai mult bolnava decat sanatoasa.
Ajunsera inaintea bancii.
- Ei, nu intri, sa mai gustam un pahar de vin?
- Nu, multamesc, a fost de-ajuns.
- Uite ce voiam sa-ti spun, asa, in treacat. Arunc si eu o vorba. Prim-contabil, in locul lui Nichita, va fi numit
Verzaru, contabilul al doilea. Ce-ar fi ca locul acestuia sa-l ia bacalaureata noastra de azi? A terminat un liceu comercial, ceea ce corespunde, cred eu, cu scoala comerciala secundara de dinainte de unire. Tocmai pregatirea ce se cere unui contabil de banca Ei, nu te mira asa! Am aruncat si eu o vorba.


Advocatul ramasese, intr-adevar, foarte surprins. Nu se gandise niciodata ca fata lui sa ajunga contabila la banca Fortuna. Si nu era deloc un gand magulitor Cum de i-a putut veni nanasului un asemenea gand? Doar tine asa de mult la ea, o iubeste!
- Stiu si eu?! reusi sa spuna dupa ce-si veni oleaca in fire.
- Am aruncat vorba asa, pentru ca am auzit ca fata nu va avea deocamdata ce face decat sa urmeze Academia Comerciala. Dar si daca va urma Academia Comerciala, tot intr-un serviciu de contabilitate va ajunge mai usor. Si-atunci, de ce sa mai piarda vreme si bani, daca are de pe-acum o pregatire pentru aceasta cariera?
- Doamne, nasule, ma simt asa de incurcat - zise cu sinceritate advocatul. Nu stiu ce sa spun. inca nici nu stiu daca m-am gandit la o cariera cand am spus ca va invata mai departe. Sora e o copila inca Si cariera? Ce cariera? Daca e vorba sa ma gandesc la ceva, poate ar trebui sa ma gandesc la un ginere, nu la o cariera sau la o slujba. Si nici la ginere n-ar trebui sa ma gandesc eu, ca e treaba ei in primul rand. Eu ar trebui sa ma gandesc la dota
Directorul incepu sa rada. Vazu ca omul e sincer si ca e intr-adevar surprins si incurcat. Se vedea ca inca nu se gandise la viitorul fiica-sii, dupa cum spusese.
- Bine, bine! Am lansat si eu o parere. Poate sa nici nu fie ultima. Dar mi-a venit in minte, vorbind de pensionarea lui Nichita. La revedere! Nu uita: dimineata, la zece. Vor fi la banca partidele de care am vorbit.
- Cum sa uit, domnule director?!
Porni pe drumul de-ntoarcere, cuprins de o mare neliniste. De ce a fost, in definitiv, asa de surprins de propunerea directorului? si inca surprins intr-un chip neplacut De ce neplacut? Din ce adancuri ale firii sale s-a ridicat aceasta surprindere neplacuta? Caci de un lucru era sigur: nasul Sorei nu pomenise de locul acela de la banca manat de vreo intentie de a-l supara, de a-l umili! Nici n-ar fi putut banui ca vorba lui va trezi un astfel de sentiment. Doar se cunosc de atatia ani! Batranul vorbise ca despre un lucru firesc, posibil Sa-i fi cazut rau tocmai atitudinea aceasta? Dar de ce, Doamne sfinte?! Traiau in el aspiratii cu mult mai inalte, in legatura cu viitorul Sorei, si din cauza aceasta il ofensasera cuvintele directorului? Sau gandul de a pune la munca intinsa pe un copil, si inca pe o fata de optsprezece ani, pe Sora, il atinsese dureros? Ori poate ca vorba directorului a trezit in el grija de viitorul Sorei, grija pana acum tulbure, nelamurita, si-l nacajea faptul ca i-o trezise cineva care era totusi un strain?
De un lucru era sigur: gandurile de pana acum in legatura cu viitorul fetei fusesera numai ganduri de suprafata. Directorul atinsese adancul problemei si il gasise nepregatit. De-a-ceea a si reactionat atat de nehotarat. Era sigur ca directorul nu avusese nici-o intentie umilitoare pentru el sau pentru familia lui. Vorbise firesc, asa cum curge in albia lui un rau potolit. Si, in definitiv, nici nu era nimic umilitor in ceea ce spusese, in oferta lui. Daca totusi a avut un sentiment neplacut, oare sentimentul acesta nu s-a datorat faptului ca el, in subconstient, ii dorea Sorei o alta cariera, o alta soarta decat aceea pe care o sugerase propunerea directorului? Oare nu cumva, in adancurile sufletului sau, el insusi nu era multumit cu soarta si cu cariera lui si cu conditiile in care traia familia lui? Zacea oare in inconstientul sau un ideal de viata mai inalt? Hm! Asta e o chestiune asupra careia ar trebui sa meditezi serios, domnule advocat-isi zise el grav; dar dintr-odata izbucni intr-un ras interior care-i lumina fata, pana atunci innegurata: Ce pustia! Se vedea ca taria vinului acestuia se arata mai tarziu decat al altora! Uite ca m-a facut sa filosofez! Se pare ca mi s-a suit binisor la cap!
La o cotitura, se intalni cu doamnele. Ana o insotea pe sotia directorului spre casa. Le saluta galant, cum nu avea obiceiul, si indata isi dadu sama ca el bause mai mult decat directorul, isi aminti ca atunci cand turna vin, paharul lui era mereu gol, pe cata vreme al nasului, nici pe jumatate. Acum i se parea ca intelegea zambetul surprins in cateva randuri in ochii batranului. Ce-ar fi fost daca primea invitatia pe care i-o facuse si ar mai fi baut o butelie si la el acasa?
Se intoarse din drum, insotindu-le pe cele doua femei, care nu-si ispravisera inca povestile.
- Sava abia acum s-a dus acasa?! Ma mir ca ati putut sta atata vreme de vorba, cu numai o singura butelie de vin ii zise nanasa.
- Dar cu siropul cum a mers petrecerea? intreba advocatul, plin de voiosie.
- Am ispravit sifonul. N-am avut decat doua sticle - zise Ana. - si copiii ar mai fi baut.
- De ce nu l-ai trimes pe Virgil, ca aducea el, zise advocatul, aducandu-si aminte cum se juca Virgil, cand era mic, cu sifoanele.
- Ei, acuma s-a cumintit si el - zise nasa, care stia toate poznele de altadata ale copilului. invata bine, nu-i asa? De Iuliu nu mai intreb, fiindca-l stiu printre cei dintai din clasa.
- De, nu se lasa nici Virgil, dar e prea copilaros inca. Se tine de jocuri cat e ziua de mare. Si mai ales ne asurzeste cu vioara aceea.
- Cum? Dar baiatul canta destul de bine pentru varsta lui, facu nasa.
- Adevarat, dar e mai tot timpul cu vioara in mana, si din cauza asta nu-si prea pregateste lectiile. Iar taica-sau, care ar trebui sa-l supravegheze, in loc sa-l struneasca, il cam lasa de capul lui.
- Lasa, ca se da el pe brazda, draga mea! Seria curata, de sase, de la Craciun, a invarstat-o, la Pasti, cu doi de sapte si cu un opt. Eu as fi multamit sa aduca acelasi certificat si acum, la finele anului. Se pune el pe treaba, n-ai grija, cand o mai creste.
- Sa dea Dumnezeu-zise nevasta-sa. Oricum, pe Sora si pe Iuliu n-a trebuit sa-i tin din scurt niciodata.
- Sora a invatat foarte usor. Mi se pare ca are memoria cea mai buna dintre ei. Dar baietii sunt mai pretentiosi. Ei nu se multamesc sa memorizeze, vor sa si intaleaga. De aceea ei invata mai incet o lectie.
- Ei, asta-i acum! Pretentii barbatesti! - rase nevasta-sa. Virgil inchide foarte repede cartea, sau, sara, adoarme langa ea.
- Asta pentru ca nu intalege ce ceteste. Sunt acum niste manuale de nici nu-ti vine sa le deschizi. Parca-s scrise pe pasareste!
Ajunsera la banca si se despartira.
Cei doi soti se intoarsera voiosi, multumiti acasa.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.