Warning: session_start(): open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_smjotqsapg9p40utpc7pf5ans0, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/ion-agarbiceanu/in-pragul-vietii-capitolul-3.php on line 2

Warning: session_start(): Cannot send session cache limiter - headers already sent (output started at /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/ion-agarbiceanu/in-pragul-vietii-capitolul-3.php:2) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/ion-agarbiceanu/in-pragul-vietii-capitolul-3.php on line 2
In pragul vietii - Capitolul 3 - de Ion AGARBICEANU
Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





In pragul vietii - Capitolul 3 de Ion AGARBICEANU



A treia zi, spre sara, Sora se intorcea acasa de la o colega. Cumparase, dimineata, de la Braunfeld, ceasul-bratara recomandat de Virgil, si era incantata de el. Ar fi vrut sa-l arate tuturor prietenelor deodata, sa le lase.sa-l admire de-aproape, si cand ar fi fost in culmea uimirii, sa le spuna asa, ca din intamplare: Cadou de bacalaureat, de la nasul. Dar pentru ca nu le putea aduna pe toate, in aceeasi zi, la ea acasa, le vizita pe rand si li-l arata pe rand. Toate prietenele care il vazusera fusesera de acord ca-l cumparase foarte ieftin cu trei mii de lei. Sora o lasa mai intai pe fiecare sa ghiceasca: Cat crezi c-am dat pe el?. Fiecare spusese cate o alta suma, mai mare de trei mii. Hm! Poate ca avusese dreptate Braunfeld: Domnisoara-ii zisese el-vi-l dau numai cu trei mii, de hatarul domnului Virgil, prietenul meu!. Cum se mai umflase in pene fratiorul ei, auzindu-l pe ceasornicar ca-l numeste prietenul meu.
De cand il pusese la mana, avea mereu sentimentul ca bratul stang capatase o demnitate pe care nu o avusese inainte, ca era superior bratului drept. Mergand pe strada, il tinea departat putin de trup, mai teapan decat pe cel drept. O cam stanjenea la mers, pentru ca Sora avea obiceiul sa dea usor din coate cand umbla. Ma voi obisnui sa merg asa, isi zise ea, pe cand tocmai trecea prin dreptul oficiului postal.
Tocmai atunci iesi pe poarta factorul care impartea telegramele. Trecu pe langa ea, dar nu facu decat cativa pasi si intoarse capul. Apoi mai facu vreo doi, si iar se uita peste umar, in urma. Si, ca si cand si-ar fi adus aminte de ceva, se intoarse in loc si o astepta. Oare pe mine ma asteapta?, se intreba Sora, nelinistita.
- Nu va suparati!-zise el, cand ea ajunse in dreptul lui. Nu sunteti domnisoara Sora Preda, fiica domnului advocat Vasile Preda?
- Da, eu sunt.
- Aveti o telegrama, zise omul, si incepu sa caute in geanta de piele.



Sora se simti emotionata, infricata chiar, in familia lor nu-si aducea aminte sa fi venit decat doua feluri de telegrame: de felicitare si de vesti rele. Ele erau duse, cand veneau, la biroul advocatului. Cum deci sa primeasca ea telegrama si s-o duca acasa? Dar daca, fereasca Dumnezeu, cuprindea o veste rea?
- Duceti-o la birou, va rog. Tata e, cu siguranta, acolo. Factorul tinea telegrama in mana.
- Dar e a dumneavoastra, domnisoara! E pe numele dumneavoastra!
- A mea? Personal?! Pe numele meu?! Dar cine
Voise sa intrebe: Dar cine sa-mi telegrafieze mie?!; se razgandi si se apropie de factor, privind de la o distanta respectabila adresa de pe hartia indoita.
Da, telegrama ii era destinata ei: Domnisoarei Sora Preda. Factorul, vazand ca s-a facut palida-nu-i mai ramasese strop de sange in obraj -intelese ca fata nu-i obisnuita sa primeasca telegrame si ca i-e frica.
- Poftiti, luati-o, si iscaliti aici de primire. N-aveti nici un motiv sa va temeti.
Ii intinse creionul chimic, si ea puse pe recipisa niste laba gastei de-l sperie pe factor, ii tremura rau mana. Nici ea n-ar fi putut descifra, in vecii vecilor, ce mazgalise acolo.
Factorul saluta si pleca.
Sora lua telegrama si o vara repede in mica poseta ce-i atarna de bratul drept. Dupa ce o ascunse acolo, parca se mai linisti si porni repede spre casa.
Ajunse curand in dreptul casei lor, dar nu se opri, ci trecu mai departe. E inca devreme, de-abia a asfintit soarele isi zise ea, si merse mai departe, cu gandurile ravasite, pana se trezi in parcul orasului. Abia aici, reculegandu-se, incepu sa se gandeasca de la cine ar putea sa fie telegrama. Sezu pe-o banca, intr-un colt laturalnic, pe unde nu se plimba nimeni, isi zise ca poate o felicita vreuna din rubedenii-bunica, vreo matusa-dar isi aduse aminte ca in ziare nu s-a publicat inca tabloul cu numele bacalaureatelor de la liceul lor, deci nu aveau de unde sti de reusita ei.
Apoi, dupa un rastimp de gandire, deodata ii navali in obraji sangele care-i fugise cand citise adresa de pe telegrama. Simtea cum ii ard obrajii. Ce proasta sunt! - isi zise ea. - Dar de buna sama ca numai de la Valentin poate fi! Numai pe el l-am anuntat!
Si dintr-odata, fara sa-si dea sama de ce, ii paru rau ca-i trimisese telegrama aceea. Am facut o mare prostie ca i-am telegrafiat- isi zise Sora. Regretul i se transforma intr-o tulburare adanca. Nu era nici frica, dar nici bucurie nu era tulburarea aceasta. Parca era o miscare nedeslusita in adancurile fiintei sale, ceva ce nu mai simtise pana acum. Se amestecau parca niste unde imateriale, unele de bucurie, altele de amaraciune.
Un barbat batran, cu manile la spate, trecu, taraindu-si usor ghetele, pe dinaintea ei. Stranse instinctiv poseta in poala rochiei. Omul isi vazu tacticos de drum, tinandu-si bastonul in pumni, cu batul drept prin mijlocul spatelui. Covrigul de argint al minerului ajungea pana la gulerul pardesiului.
Cu un gest energic, Sora scutura din cap si deschise poseta. Desfacu telegrama si se uita mai intai la nume. Da, era de la Valentin. A si meritat sa-si faca atatea ganduri! De la cine altcineva putea fi? De altfel, ea insasi era de vina. Ar fi putut sa astepte ca el sa fi citit in ziare rezultatele de la bacalaureat, sau sa-l lase sa astepte pana cand venea acasa, in vacanta. Doar trebuia sa vina in cateva zile!
Desfacu din nou telegrama si citi textul: Pana, nu vad, nu cred!
Sora ramase o clipa muta de uimire, apoi izbucni in ras. Se ridica sprintena de pe banca si porni repede spre casa. Cum sa nu creada, cand i-am telegrafiat! -isi zise ea pe drum. Crede, dar asa-i el, ii place sa ma nacajeasca. Baga de sama ca tine telegrama in mana, si o puse din nou in poseta. Gandurile i se amestecau. Daca stiam ca-mi raspunde asa, nu-i mai telegrafiam! in momentele importante din viata omului, nu i-ar sta rau sa fie mai serios! Dar oare intrade-var nu crede? Ast-ar fi culmea! in sfarsit, il priveste! Eu nu mi-am facut decat da Se opri. Era sa-si spuna in gand datoria. Care datorie? Prostii! Eu n-am vrut decat sa ma, razbun pentru neancrederea lui in mine, in reusita mea la examen. De-aceea m-am si grabit sa-i telegrafiez.
Acum, trecand pe strazi, se linisti iar, in asemenea masura, ca-si simti din nou ceasul la incheietura manii. il privi, surase multumita si grabi pasii. Se apropia vremea cinei.
Cand puse mana pe clanta portitei, se opri dintr-odata, fulgerata de un gand: Sa le arate alor sai telegrama lui Valentin, sau nu? Cum nu stia nimeni de telegrama pe care ea i-o trimisese lui Valentin, ar fi trebuit, ca sa o justifice pe a lui, sa le spuna ca ea a provocat raspunsul. Si daca le spunea acum, ar fi trebuit sa le explice de ce i-a telegrafiat lui Valentin si sa le explice de ce nu le-a spus in ziua cand a trimis telegrama. Sau, poate, de ce nu le-a cerut voie sa-i telegrafieze. Nu. A fost o copilarie. Si, ca sa nu mai complice lucrurile, se hotara s-o rupa si s-o arunce.
O scoase din poseta si o privi. Parca nu avea nici un rost s-o rupa. Era prima telegrama pe care o primise. Nu, n-am s-o rup. Am s-o pun in albumul cu ilustrate trimese de Valentin. Acolo n-are s-o caute nimeni, pentru ca toti din casa cunosc albumul. Dar abia facu doi pasi in curte, ca se opri: Cum sa pun o telegrama intre ilustrate?! E o prostie! Mai bine o rup, ori, cand trec prin bucatrie, o arunc in foc!
Isi lasa jacheta in antreu si scoase telegrama din poseta cu gandul sa-si execute planul, dar iar se razgandi: Mai bine o pun intr-o carte Dar in care? intr-una care un are nici o ilustratie, pentru ca in toate celelalte cotrobaie Virgil. Am s-o pun in manualul de contabilitate dubla. Acolo, printre cifre, nu o va cauta nimeni!
Dupa cina, se plimba o vreme cu fratii ei prin gradina. Vorbira despre ceas si despre rezultatele examenului de bacalaureat. Se terminase, si la fete si la baieti, dar rezultatele inca nu se afisasera, nici la liceul teoretic-de baieti, nici ia cel comercial-de fete. Se stia insa ca multi cazusera, mai ales dintre candidatii de la liceul de baieti. Virgil se incapatana sa-i numeasca pe cei ce cazusera. Stia si doua fete: Laura Rosu si Victoria Neamtu. Iuliu era de parere ca nu se poate afirma nimic pana nu se publica rezultatul oficial. Dar era de parere ca, intr-adevar, comisia de la liceul de baieti fusese exagerat de severa.
- Au pus anume intrebari incurcate-spuse el-iar de multe ori au intrebat lucruri marunte detot, dar formulate in termeni pretentiosi, incat baietii se gandeau la probleme importante si raspundeau gresit.


Sora-i auzea, dar nu le urmarea vorbele si nu participa la discutie.
- Ei, baieti, eu am sa ma cam duc la culcare-zise ea cand ajunsera la mijlocul cararii. Am umblat mult azi. M-am si plimbat
- Cu cine? intreba repede Virgil.
- Singura!
- Pai da, singura poti sa-ti admiri mai bine ceasul si sa te bucuri de el, raspunse Virgil cu gravitate.
Sora se apleca si-l saruta pe obraz.
- Tie am sa-ti multamesc!
- Pai da, eu stiam de mult ceasul!
Sora, de cand crescusera fratii ei, nu mai dormea in odaia lor, care era si dormitor, si camera de invatat. Acum dormea, pe un divan, in salon. Peste zi, divanul era scos in veranda. Era o mobila cam uzata, arcurile nu mai erau la acelasi nivel, nu mai aveau aceeasi elasticitate. Vreo doua zbarnaiau strident, cand se aseza cineva pe el. in ultimul an, maica-sa spusese de mai multe ori ca ar trebui sa-l dea la reparat sau sa-l inlocuiasca, sa cumpere unul nou, dar tot amanasera din luna in luna, pentru ca nu le ajungeau banii, iar Sora sustinea ca prin salteaua groasa de lana de deasupra nu simtea nici un arc, iar cat de zbarnaitul celor rupte nici nu-i pasa. Dormea tun si nu auzea nimic. Si-apoi, unde sa mai puna inca un divan? in salon nu putea ramane peste zi, iar in celelalte camere n-ar fi incaput.
Sora se invarti mult timp in asternut, si pentru intaia oara constata si ea ca zbarnaitul arcurilor rupte era nu numai neplacut, dar chiar suparator. Ba, strigatul strident al arcurilor o si sperie de cateva ori Era asa de departe cu gandurile, si in casa era o liniste atat de adanca!
Desi, cand pusese telegrama in manualul de contabilitate dubla, avusese senzatia ca nu o mai intereseaza, ca va ramane acolo ca o amintire de la bacalaureat, si la cina, si in gradina, se gandise mereu la ea si la Valentin Grecu, de care o lega o veche prietenie.
Familia medicului Ion Grecu era prietena buna cu familia advocatului Preda. Doctorul avea vreo cincizeci si cinci de ani, era deci cu vreo zece ani mai in varsta decat Vasile Preda. Cand acesta isi deschisese biroul advocatial in oras, firma de pe poarta locuintii doctorului era de mult invechita. Pe-atunci, doctorul Grecu avea o oarecare clientela in oras, printre putinii intelectuali romani existenti. Cei mai multi pacienti ii avea la periferie, printre muncitori si meseriasi, in majoritatea lor romani, si in satele din jur. Nu era zi sa nu se opreasca inaintea locuintei lui din piata, unde isi avea si cabinetul medical, doua-trei cara cu bolnavi veniti din tot jurul si chiar din comunele mai indepartate. Joia, cand era zi de targ, veneau la doctor, si pe jos, multime de oameni, temeile si cu cate un copil bolnav in brate. Joia avea doctorul Grecu de lucru pana pe la trei dupa-amiaza, cand oamenii incepeau sa plece spre casele lor.
Adeseori era chemat si la sate. La inceput avusese multe nacazuri cu transportul. Satenii din partea locului nu tineau cai, ci numai vite albe si bivoli, iar drumul cu carul cu boi il facea sa piarda mult timp. in cateva randuri incercase sa ajunga, unde era chemat, cu o trasura de oras, dar, cand era vreme rea sau buna, proprietarii lor nu voiau sa-l duca, si cand era vreme buna cereau preturi atat de mari, incat multi dintre bolnavii lui, tarani saraci, nu le puteau plati.
Dupa ce s-a chinuit asa un an de zile, si-a cumparat un cal si o brisca usoara, si de-aci incolo i-a fost mai lesne, iar pentru bolnavii de pe la sate, mai putin costisitor.
Clientela avea destula, ca-i mersese vestea de doctor cu multa invatatura si care nu ia taxe mari de la rumani. Dar cu o clientela taraneasca, de oameni saraci, nu castiga nu stiu ce. Totusi, vorba ceea, daca nu curge pica, se potrivea, in zece ani putuse cumpara casa in care statuse pana atunci cu chirie.
Dupa unire, cum nu prea avea legaturi cu oamenii politici conducatorii, ramasese mai departe medic particular. Nimeni nu se gandise la el. Nici chiar localnicii care intrasera in jocul de-a puterea. Ce sa faca, in viata politica, un doctor?! Nu-si adusera aminte de el decat tarziu, cand doctorul de plasa de pana atunci, un evreu cu nume maghiarizat, muri si, la concursul publicat in doua randuri, nu se prezentase nimeni.
Atunci fusese imbiat el. Statuse cateva zile pe ganduri Se sfatuise si cu sotia. Ajunsese, in sfarsit, la concluzia sa primeasca. Nu fusese el intotdeauna un fel de medic de plasa? Nu cutreiera el, cu brisca lui, satele? De, salariul era ridicul de mic, dar tot era un venit fix, si se gandise ca-i va prinde bine cand baiatul cel mare, Valentin, va intra la facultate. Asa devenise Ion Grecu doctor de plasa. Mai era de cativa ani si membru in consiliul de administratie al bancii Fortuna. Nu se plangea de nimic si nu-si dorea altceva decat sa-l tina Dumnezeu sanatos ca sa poata suporta usor drumurile cu brisca la bolnavii de pe la sate.
La primele alegeri parlamentare de dupa numirea lui ca doctor de plasa, fusese solicitat de politicienii locali sa-si dea si el concursul. Refuzase categoric, iar localnicii, cunoscandu-l si respectandu-l, nu mai cutezasera sa insiste. Dar peste cateva zile se nimeri in oras insusi prefectul, un advocat fara procese, si doctorul Grecu se pomeni invitat la primarie.
- Nu vreau sa cred ce mi se spune! E desigur o confuzie grava la mijloc, domnule doctor! -incepuse prefectul, dupa ce se facusera prezentarile, caci nu se cunosteau. Toti slujbasii statului, judeteni si comunali, sunt obligati sa dea concurs guvernului in alegeri. Se-ntalege, fiecare in felul lui De la dumneata nu o sa pretinda nimeni sa vorbesti in adunari, sa mergi cu echipele electorale. Est modus in rebus! -ca sa vorbim ca stramosii nostri. Dar in desele dumitale peregrinari prin sate, prin comune, poti pune un cuvant, poti face o recomandare. Stim ca oamenii din imprejurimi tin mult la dumneata, au incredere in dumneata. Ne-am intales nu-i asa, domnule doctor?
Ion Grecu il masurase de sus si pana jos cu ochii lua caprii, totdeauna blanzi, umbriti de un fel de melancolie.
- Cred ca nu ne-am intales, domnule prefect-raspunsese el linistit. Eu nu fac nici un fel de politica. Menirea mea e cu totul alta. Cat priveste slujba, daca ea e conditionata de altceva decat de priceperea mea profesionala, va rog sa ma considerati inca de azi demisoinat.


De-atunci n-a mai avut de-a face cu persoane politice. Dar atitudinea lui demna ii cucerise simpatia directorului bancii Fortuna, Sava Scurtu.Familiile doctorului, advocatului Preda, directorului Fortunei si parohului local se vedeau adeseori. Traiau intr-o sincera si linistita prietenie inca dinainte de unire. Se interesa fiecare de nacazurile si bucuriile celuilalt, se intalneau cand la unul, cand la altul, ca sa mai schimbe o vorba, sau la un pranz, sau la o cina, la un botez, la o serbare familiala. Multi dintre romanii nou asezati in oras se mirau cum de pot trai oamenii acestia asa de retrasi, asa de izolati. Oare ei, apucand asa din tinerete, nu simteau lipsa unei vieti sociale mai complicate? Le placea si se simteau bine in simplitatea lor traditionala?! Pe urma, cum nici unul din cei patru nu facea politica, fura cam uitati, cam pusi pe linie moarta. Ei insa nu regretau, nu se simteau desconsiderati si se simtira mai uniti atunci cand vazura cum politica invrajbea alte familii, care mai inainte fusesera prietene.
Intre Valentin Grecu si Sora Preda era o diferenta de varsta de patru-cinci ani. Copila fiind, ea se juca mai mult cu cel de-al doilea baiat al doctorului, cu Ion, care era de varsta ei, si cu sora acestuia, cu Anisoara, mai mica decat ea cu doi ani. Cand intrase ea in liceu, Valentin era in clasa a cincea. Se uita la el cu sfiala,ca la un student, cum si era. Apoi, crescand, i se parea tot mai mica distanta dintre ei si se juca nestingherita cu el, ca si cu ceilalti copii, mai apropiati de ea ca varsta. in vacanta de Craciun din clasa a patra, cand incepuse sa mearga si ea la patinaj, isi daduse sama dintr-odata ca prefera compania lui Valentin aceleia a lui Ion. Valentin era un patinator sigur si iscusit, in care ea, care abia invata, putea sa aiba incredere. Apoi, Valentin era mereu pornit pe ras si pe glume, spre deosebire de fra-te-sau, Ion, un baiat tacut, cu priviri bune si melancolice, ca si tata-sau, dar care nu se pricepea sa distreze o fata.
In vacantele de Craciun si de Pasti, ca si in vacanta mare, din vara, Valentin venea totdeauna acasa si se intalneau in familii, ca de obicei, toti copiii, si cei mari, si cei mici. El ii facea sa rada pe toti cu glumele si nebuniile lui, de parca ar fi fost tot licean. Pana in vara trecuta, cand Sora isi dadu sama ca s-a schimbat ceva in prietenia ei cu Valentin. De cate ori plecau in grup la plimbare, tanarul gasea mereu cate un pretext de a se izola, impreuna cu ea, de ceilalti. Ba chiar, din ce in ce mai des, o invita numai pe ea la plimbare. Sorei ii faceau placere aceste invitatii. Era bucuroasa si mandra sa se plimbe cu un student care absolvise al treilea an de medicina. Apoi, Valentin era tot cel vechi: cu sufletul mereu insorit si cu un nesfarsit bagaj de glume.
De-atunci incepuse s-o nacajeasca, prorocindu-i ca va cadea la examenul de bacalaureat. O nacajea si pentru ca era eleva la liceul comercial. Ce sa faca o fata in comert? Nu stia ce sa-i raspunda, decat ca invata si ea cum invatau si altele, pentru ca liceul era in oras. Atunci el o intreba ce-ar fi facut daca in orasul lor n-ar fi fost liceul acela comercial. Sora iar nu stia ce sa-i raspunda. Ar fi ajutat-o pe mama-sa, bineanteles, la treburile casei. Dar si asa, fiind eleva, nu o ajuta la bucatarie?
Si in cate alte chipuri nu o nacajea! Dar ea nu se supara. Simtea ca glumeste. De ce sa se fi suparat pentru niste glume? Dar parca glumele astea erau altceva decat jocurile lor din copilarie. Ce-ar fi putut sa fie? Ia, nimic! Se bucura sa-l vada si-atata tot. Crescuse inalt, se facuse frumos Si capatase, odata cu trecerea anilor, un glas plin, melodios, adanc, pe care-i placea sa-l auda. Treaba lui! Las' sa rada de ea! Las' sa creada ca ea nu invata nimic si ca va cadea la bacalaureat! O sa-i arate ea odata si odata ce poate si ce valoare are!
Dar ce-oi fi avand de-mi umbla gandurile prin cap ca furnicile si nu pot adormi?-se intreba Sora, cand luna, care rasarea tarziu, incepu sa bata in ferestile salonului.
Se intoarse, poate pentru a zecea oara, pe partea cealalta, si arcurile divanului scrasnira strident in linistea noptii Poate ca asta-i legea zilelor mari-isi spuse ea. Se spune ca in momentele importante din viata te napadesc aducerile-aminte, si poate ca eu traiesc inca subt semnul bacalaureatului. Poate de-aceea-mi vin amintirile astea si nu ma lasa sa dorm!
Totusi nu era nacajita ca nu-i mai venea somnul. Erau placute amintirile acestea din intalnirile ei cu Valentin. Mai ales acum, ca lumina si luna
Iata una proaspata detot, de la Pastile trecute.
Avea un ou mic, de puicuta, pe care il inrosise impreuna cu celelalte. Era grozav de tare la amandoua capetele. Sparsese cu el, in doua zile de Pasti, o sumedenie de oua, ale parintilor, ale fratilor, ale prietenilor. Se mirau toti de taria lui, dar mai ales Virgil, care isi alesese si el unul, ascutit la varf si tare ca osul, probandu-le pe toate din cosuletul cu oua rosii. Sparsese si el destule cu al lui, dar Sora i-l daduse gata la amandoua capetele. Copilului ii venise sa planga, dar cum erau multi de fata, se stapanise.
- Soro - zisese el, cu glasul coborat, care dintr-odata il inaltase strident - da-mi oul, vreau sa-l vad. Mi se pare ca tu ai inrosit unul de piatra.
- Prostii, Virgile! Uite-l! E ou de piatra?
Frate-sau il luase, il cantarise in palma, il izbise de frunte, il mirosise, si-l apropiase de ochi, ca ja-l vada mai bine, isi muiase degetul in gura si incercase sa stearga vopseaua.
- Da, e de gaina zisese el, mai impacat.
- E de puicuta, Virgile, de-aceea-i asa de tare.
In clipa aceea intrase Valentin. Poate ca ciocanise la usa, dar, din cauza larmei dinlauntru, nu auzise nimeni ciocanitura lui.
- Ce neantalegere-i acolo? intrebase el de departe, auzind ciorovaiala dintre frate si sora.
- Ce sa fie! -raspunsese una din fetele parohului. Sora a spart si oul lui Virgil!
- A mai spart si altele?
- Pai, se vede ca nu stii ce ou tare are! Cred c-a spart vreo treizaci pana acum!
- Auzi comedie! -se mirase Virgil. As putea sa-l vad si eu?
Spunand acestea, dadea mana cu cei de fata. Pe Sora si pe Virgil ii lasase la urma.
- Pot sa vad si eu oul minune? -intrebase, apropiindu-se de Sora. O f i de piatra
- Nu-i de piatra, nene Valentine-sari Virgil. L-am cercetat eu! Sora zice ca-i de puicuta.


- Ia sa-l vad.
Copilul ii daduse oul, pe care Valentin il cantarise in palma, intocmai ca Virgil, si-l ciocanise tare de frunte.
- Da, e tare. Eu am insa unul si mai tare!
- Imposibil! strigasera toti din toate partile, si tinerii se gramadisera in jurul celor trei.
- Ei, parca un student in medicina, si inca in anul al patrulea, mai umbla cu oua rosii! zisese o colega de-a Sorei.
- Umbla, umbla, de ce sa nu umble, domnisoara? Ce, noi nu praznuim Paatile?
Valentin dusese mana la buzunar si scosese un ou de o rotunjime uimitoare. Nu-ti dadeai sama unde erau cele doua capete. Era vopsit rosu-inchis, mat, si culoarea era perfect unitara.
- Asta-i de zahar! exclama razand o alta colega a Sorei.
- Da? Poftim de-ncearca sa musti din el! Da' vezi sa nu-ti rupi dintai, ca o sa mai ai nevoie de ei
Fetiscana nu incerca, dar in locul ei incerca sa-si infiga un colt in coaja oului Virgil.
- As! Nu-i de zahar!
- Ei, Soro, vreai sa ciocnim? Dai tu, sau dau eu? intreba Valentin.
- N-am nimic impotriva, dar ia-ti alt ou. Asta-i prea frumos, nici n-am vazut vreodata ou asa de rotund, si n-as vrea sa ti-l sparg, raspunsese ea, cu o unda de incredere rasfatata in glas.
- Esti chiar asa de sigura? intrebase Valentin, parand sincer ingrijorat.
- Cum sa nu fie sigura?! Nu a spart toate ouale pana acum?!
- Ei bine, oul asta rotund vrea sa-si aduca si el omagiul invinsului. Ciocnesti, Soro?
- Cu care cap sa dau? intrebase Sora, dintr-odata decisa si sigura de taria oului de puicuta.
- Cu care vrei.
Ochii tuturor erau atintiti asupra lor. Cei de la spate se ridicau pe varful degetelor ca sa vada si ei.
- Bine, dar tu care cap il tii? Ca oul acela nu are nici un cap!
- Cu atat mai bine pentru mine! Poate-l izbesti in coaste!
Vazand siguranta lui Valentin, Sora incepuse sa ezite. Luase oul din mana lui Valentin si-l mai cercetase o data. Ceruse si parera lui Virgil asupra locului unde ar trebui sa-l ciocneasca.
- Nu strange asa de tare degetele, lasa loc deajuns, zisese ea, pregatindu-se de atac.
- Poftim!
Si Valentin lasase descoperita toata partea de sus a oului. Un sunet sac, si ea ridicase oul spart la capul cel ascutit. Se uita la ou si nu-i venea sa creada. Cei din jur priveau uimiti si muti de admiratie. Repetasera cu capul celalalt. Aceeasi soarta!
Isi aduce foarte bine aminte: lasase oul spart pe masa si trecuse repede in camera vecina. Daca ar mai fi intarziat putin, s-ar fi facut de ras: ar fi vazut-o toti izbucnind in plans, ca un copil? ca Virgil. Pentru un ou-asa ar fi crezut toti. Adevarul era altul: nu-i placea sa se dea batuta.
Dupa ce se spalase cu apa rece pe fata, se intorsese in camera unde fetele si baietii se mirau inca de taria oului acela rotund, trecandu-si-l din mana in mana. Valentin o privise adanc in ochi si surasese. ii ocolise privirea, dar tot apucase sa zareasca pe fata lui cum se innoureaza.
- Oare de ce o fi oul asta? intrebase cineva. - Nu-i cumva de bibilica?
Virgil izbucni deodata:
- De bibilica traba sa fie, nene Valentine, zisese el cu insufletire.
Auzise si el ca ouale de bibilica sunt cele mai tari, dar pana atunci nu vazuse nici-unul.
- Nu, draguta! E de pui de strut!
- De ce?! intrebase uimit Virgil.
- De pui de strut! raspunsese Valentin, luandu-si o figura mucalita.
Incepusera apoi jocurile obisnuite, de petrecere. La un moment dat, se trezise singura langa Valentin, care, si el, era singur.
- Uite, frate, sa fi stiut ca-ti pare asa rau dupa oul acela, nu l-as fi spart pentru toata lumea! ii spusese el.
- Nu-i nimic, Valentine! Doar nu mai suntem copii!
- N-ar mai trebui sa fim, ori poate c-ar fi bine sa ramanem mereu copii, nici eu nu stiu cum ar fi mai bine; dar te rog sa primesti in schimb oul care te-a suparat.
- Ei, copilarii! Dar nici nu ma mai gandesc la oul acela! Ma doare putin capul
- Daca-i asa, vii cu mine la plimbare? Cu gandul asta am venit. E primavara in toata legea de Pastile astea.
Se gandise o clipa sa-l refuze, tocmai pentru ca spusese ca o durea capul si ca sa-l faca sa priceapa ca, desi nu mai e copila, ea nu se-mpaca asa, cu una cu doua. Dar raspunsese altfel decat se gandise.
- Stai sa-mi iau jacheta si vin!
A doua zi de Pasti cazuse de Sangeorgiu. Afara era un aer dulce de primavara. Mugurii castanilor inflorisera in buchete mici, verzi, si o mireasma reavana, cruda umplea aerul, pe care-l simteai pe obraji usor si moale ca o matasa.
Convorbirea se infiripa, totusi, greu in dupa-amiaza aceea. Nici acum nu stia de ce Valentin i se paruse atunci strain, mai departe de ea decat fusese inainte. Si parca ii era si oarecum frica de el. De aceea ii fusese recunoscatoare cand o luase de mana, topind astfel instrainarea ce incepuse sa se aseze intre ei. Se mai plimbasera ei de multe ori tinandu-se de mana, dar niciodata ca atunci atingerea manii lui nu-i daduse sentimentul adanc al linistii si al sigurantei, incet-incet, Valentin revenise la firea lui si reusise s-o faca sa rada.
La despartire, in fata casei lor, Valentin ii stransese mai mult si mai tare mana decat altadata, probabil pentru ca-i parea rau pentru ceea ce facuse.
Cand sa se dezbrace, gasise in buzunarul jachetei oul acela rotund din cauza caruia se nacajise atata. il luase si i-l daduse lui Virgil, care se bucurase la gandul biruintelor lui de-a doua zi. Si bucuria lui Virgil o mai mangaiase de supararea ca Valentin, strecurandu-i-l in buzunar, crezuse ca poate s-o impace. Dar ce? O credea o copila?
Si iata ca prostia asta i-a venit in minte tocmai acum. Si inca atat de vie, de parca s-ar fi petrecut ieri! Oare de ce?
Divanul dadu din nou glas.
Ei, de-acum simt ca-mi vine somnul isi zise Sora. Amintirea din urma parca o mai linistise. Nu mai simtea roiul acela de ganduri umblandu-i repede prin cap, ca niste furnici. Nu, ci o caldura placuta, molesitoare, raspandita pana-n varful degetelor. Trecuse si luna de geamurile salonului si se asternuse peste toata incaperea o semiobscuritate linistitoare. Atipi, surazand crampeielor din amintirea aceea de la Pasti, care se apropiau si se departau de ea purtate pe undele inselatoare ale somnului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.









Warning: Unknown: open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_smjotqsapg9p40utpc7pf5ans0, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/var/cpanel/php/sessions/ea-php54) in Unknown on line 0