Warning: session_start(): open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_d60ri693bfrp937b2ldar0isg5, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/ion-agarbiceanu/in-pragul-vietii-capitolul-7.php on line 2

Warning: session_start(): Cannot send session cache limiter - headers already sent (output started at /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/ion-agarbiceanu/in-pragul-vietii-capitolul-7.php:2) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/ion-agarbiceanu/in-pragul-vietii-capitolul-7.php on line 2
In pragul vietii - Capitolul 7 - de Ion AGARBICEANU
Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





In pragul vietii - Capitolul 7 de Ion AGARBICEANU



Banca Fortuna isi incepuse activitatea, cu mai bine de doua decenii inainte de unire, in localul in care era si locuinta directorului Sava Scurtu. Casa era proprietatea directorului, drept care banca ii platea chirie-o chirie minima preciza Sava Scurtu, de cate ori venea vorba de aceasta dependenta. De altfel, majoritatea actiunilor erau si acum in mana lui. Imobilul era situat intr-un colt al pietei, la capatul strazii principale. Localul bancii era orientat cu fata spre strada si se compunea dintr-o camera, la intrare, uncie nu erau decat doua banchete si cateva scaune pe care asteptau clientii care aveau de lucru cu directorul. Din ea se intra in cabinetul lui Sava Scurtu, iar pe alta usa, intr-o sala spatioasa, compusa din doua incaperi in care erau contabilitatea si casieria, si care comunica si cu cabinetul directorului.
Casieria era despartita de restul salii printr-un paravan de lemn vopsit in cafeniu. Tronau acolo, langa parete, doua casse de bani Wertheim, si, pe un podiu, un birou cu o placa de marmura intr-o latura, pe care casierul proba monedele ce i se pareau suspecte, izbindu-le si ascultandu-le, cu urechea plecata, sunetul.
Casierul era un om marunt, cu fata brazdata, cu sprancene stufoase care, imprumutandu-i un aer sever, ii intimidau pe clientii intrati pentru prima oara in banca. Daca se intampla sa socoteasca, aplecat peste birou, clientii, si dupa ce se obisnuiau cu el, asteptau, fara sa-l intrerupa, pana ridica el capul si-i vedea. Desi vorbea bland cu oamenii, fata aceea plina de creturi si mai ales sprancenele impungace ii facea mereu pe oameni sa creada ca-i prost dispus sau ca e insasi intruparea severitatii.
Il chema Ion Banciu. Facuse o scoala comerciala secundara, fusese contabil pe la vreo trei banci mai mici, dar dupa unire ajunsese casier la Fortuna. Se trasese la oras cu liceu, fiindca aveap droaie de copii, vreo sapte baieti si fete. Era un om tacut, muncitor, de-o cinste exemplara in toate imprejurarile vietii, iar cand era vorba de bani, era de-o scrupulozitate aproape maniacala.



Directorul ar fi putut sa nu mai faca nici un control si sa doarma linistit. Doi ani in sir i-a scontat cassa in fiecare zi, la ora de inchidere, si n-a gasit niciodata nici cea mai mica lipsa. Daca se-ntampla-rar detot- sa nu se potriveasca incheierile lui Nichita cu numerarul din cassa, greseala se dovedea totdeauna in incheierea contabila, de care Nichita il invinuia totdeauna pe Verzaru. Si asa era. in cifrele date de Verzaru, la incheieri, se afla eroarea. Numai in doua randuri se inselase cu cate o piesa falsa, si de-atunci isi pusese pe birou placa aceea de marmura care isi pierduse lustrul de-atatea monede incercate pe suprafata ei.
Cine nu avea de lucru la banca ori nu trecea pe strazile pe care se ducea si venea de la serviciu Ion Banciu, nici nu stia ca omuletul acesta era cetatean al orasului. Nu mergea niciodata nicaieri: la vreo bodega, la vreo berarie, la vreo pravalie, la vreo adunare publica. Toata viata lui se desfasura la banca si acasa, unde mereu isi gasea de lucru prin curte, prin gradina, mereu indreptand cate ceva, reparand cate ceva. El taia lemnele cu fierastraul, el le despica pe butuc cu toporul si le aseza frumos subt sopron. El curata pomii, ii altoia, ii curata de omizi; el sapa straturile de legume si de flori, el samana si rasadea, el le plivea, el le uda. El matura curtea si tot el aduna iarna zapada din ograda, gramada, la un loc cu scurgere buna spre strada. Nevasta-sa, de grija atator copii, nu mai ajungea sa se ocupe si de curte si de gradina. in orele de birou nu-i tinea niciodata de vorba pe cei doi contabili, chiar si atanci cand nu avea de lucru. Nichita Marele si Verzaru mai stateau de povesti, cand nu mai aveau ce face, se mai informau unul pe celalalt despre ce se mai intampla prin oras, despre ce mai auzisera ca se intampla aiurea. Casierul nici nu-i asculta. Nu-l interesa.
Verzaru era un om in puterea varstei, de vreo patruzeci de ani, incaruntit, cu ochii albastri, inalt. El avea o fire deschisa, ii placea sa-i descoase pe clienti, pe tarani indeosebi, despre cum mai umbla targurile, cam ce preturi mai au bucatele, cumu-i vremea pe la ei, cum arata samanaturile. Era placut la vorba si binevoitor, si clientii noi, informati de cei vechi, la el veneau sa-si spuna mai intai nacazurile, inainte de a merge la director, si la el se interesau despre ceea ce voiau sa afle.
In restul salii erau, pe langa pareti, pupitre inalte, pline de registre mari si groase, unele mereu deschise.
Interiorul acesta nu samana deloc cu interioarele altor localuri de banca ce se deschisesera in oras, la cativa ani dupa unire, niste sucursale ale unor mari banci din capitala. Ramasese asa cum fusese la infiintarea Fortunei. Nu avea cel putin un fotoliu sau o canapea de piele, in biroul directorului, ci numai mobilier simplu, de lemn. Asa ca, venind odata directorul uneia din sucursale ca sa-i faca lui Sava scurt o vizita, nu se putu abtine sa nu observe, zambind:
- Aci sunteti inca in preistorie, domnule Scurtu.
- Da. insa mi se pare ca istoria se razima pe preistorie si porneste din ea.
- Asa este- rasese directorul sucursalei, surprins de replica prompta a lui Sava Scurtu-dar, oricum, dumneavoastra prezentati bilanturi bune si solide, deci ati putea jertfi ceva si pentru o inzestrare mai moderna a localului. Si functionarii ar lucra cu mai multa placere, si clientii ar veni mai cu drag la banca.
- Ai nostri sunt obisnuiti asa, si nu cred ca ar aprecia o investitie in mobilier.
Convorbirea aceasta fusese uitata a doua zi, si localul bancii ramasese neschimbat. Dar cu prilejul intrarii Sorei Preda ca functionara la banca, directorul isi aduse aminte de discutie si cumpara doua birouri noi, unul pentru Sora si altul pentru Nichita.
Sora Preda intra in slujba la cincisprezece august, si pana ia sfarsitul lui septembrie, subt indrumarea lui Nichita Marele, se introdusese in multe lucrari specifice.
Batranul o intampina cu multa neancredere, in primul rand pentru ca socotea ca locul femeii este in gospodarie si, in al doilea rand, pentru ca nu admitea ca o femeie poate face munca unui barbat, si mai ales a unui contabil. Totusi Sora Preda reusi sa castige, incetul cu incetul, simpatia fostului prim-contabil, ascultandu-l cu mare atentie atunci cand ii dadea explicatii-chiar daca lucrurile explicate le cunostea din scoala si ar fi putut insasi sa i le explice lui Nichita-urmandu-i cu sfintenie indicatiile, dandu-i mereu la verificat lucrarile pe care le facea, folosind numai termenii vechi de contabilitate si metodele vechi, greoaie de calculare a dobanzilor, atunci cand lucra subt directa lui supraveghere. Sora se introduse astfel destul de repede in lucrarile mai simple, si s-ar fi introdus si mai repede, daca Nichita i-ar fi dat mai mult de lucru. Dar batranul baga de sama ca, marginindu-se la rolul de controlor si instructor, timpul ii trecea foarte greu. Se uita mereu la ceas si, din cand in cand, il razbea somnul. De aceea, de prin noiembrie, incepu sa lucreze intins, ca si inainte, asa ca Sora nu prea mai avea multa treaba.
Program de lucru, la birou, aveau numai inainte de amiaza, cu exceptia a doua zile, cand contabilitatea lucra si dupa-amiaza. Sora nu era insa obligata sa fie prezenta si in orele de dupa-masa. Avea deci destul timp si pentru gospodarie, si pentru citit, si pentru plimbare.
Dupa-amiezile, pana sa inceapa noul an scolar, Sora se plimba adeseori, impreuna cu cateva colege de bacalaureat si cativa studenti universitari, prin parc si pe subt vii. Discutiile tinerilor se invarteau, in acest sfarsit de vacanta, mai ales asupra planurilor de viitor. Cinci dintre fostele ei colege se pregateau pentru universitate, si studentii se simteau obligati, ca mai varstnici si cu mai multa experienta de viata, sa aiba opinii despre profesiunile pe care cele cinci bacalaureate ar trebui sa si le aleaga si despre farmecul vietii studentesti. Uneori discutiile atacau si teme mai grave, ca, de pilda, concurenti pe care fetele, acum, dupa unire, alegandu-si cariere specific barbatesti, in stiinta si medicina, o faceau baietilor, ocupand, dupa terminarea studiilor universitare, posturi care, inainte de unire, erau rezervate barbatilor. Dar aceste discutii nu erau purtate cu seriozitate, si, de cele mai multe ori, se incheiau cu glume pe tema planurilor de viitor.


Fiind angajata la banca Fortuna, Sora nu era implicata in aceste discutii. Ea nu mai conta in combinatiile de viitor, si colegele ei de bacalaureat, care se hotarasera sa urmeze studiile universitare, o priveau cam de sus, ca pe una care, inca de pe acum, ramasese in urma lor si nu mai avea nici o sansa sa le ajunga vreodata. Sora simtea nuanta aceasta de desconsiderare, si, de obicei, cand incepeau aceste discutii, ii facea un semn lui Valentin si, impreuna, se razleteau de grup. Asa facura si acum, cand o fosta colega de clasa, dupa ce o intrebase ce salariu primeste la banca, exclamase cu dispret: Numai atat?! Dar eu, pentru un salar ca asta, nici n-as lua condeiul in mana!
Paseau in tacere, unul langa altul. Valentin, simtind-o nervoasa, nu stia cum sa inceapa vorba, ca sa nu o irite si mai mult.
- Ce mahalagioaica si fata asta! - izbucni, in cele din urma, Sora. - De ce a vrut sa stie ce salariu am? Eu nu ma interesez de planurile lor, nu-i descos
- Da, e lipsita de eleganta sentimentelor. Dar n-ai de ce sa te nelinistesti, Soro. Nu-i nimic umilitor in faptul ca lucrezi la banca, si nici remuneratia ta nu-i de dispretuit pentru un practicant. Cunosc eu si fete si baieti, studenti, care lucreaza, in diferite birouri, cu jumatate din salariul tau.
- Eu nici nu m-am gandit la salariu! Voiam sa-i fac o placere nasului. Si lucrez la banca pentru ca-mi place!
- Sunt sigur ca nu te-ai gandit. Dar nu traba sa te simti umilita ca poti castiga ceva prin munca ta.
- Bineantales ca nu ma simt umilita! Mai ales ca am inceput sa ma pricep si muncesc cu placere.
Valentin se opri si o privi cu duiosie.
- Ai invatat atat de repede?!
- Dar nu-i greu deloc! Numai atata, ca domnul Nichita: are metodele lui de contabilitate, care nu se mai fac la scoala, si a trebuit sa le invat. Desigur, deocamdata nu fac decat lucrari usoare, dar, mai incolo, probabil ca-mi vor da si lucrari mai grele si mai multe.
- Si cand te vei obisnui cu toate, nu vei deveni cumva o functionara, adica, asa cum spuneai, un fel de automat?
Sorei ii reveni buna dispozitie.
- Nu! Nu ma tem ca voi ajunge functionara, pentru ca pe mine m-au angajat numai pana vor gasi un contabil.
- Dar daca nu vor gasi curand?
- Nu mi-e teama! Cand voi simti ca-ncep sa ma anchilozez, o sa ma las de serviciul de la banca. De altfel, pot sa-l parasesc oricand voi vrea. Asa mi-au spus si nasul si tata. Adeseori Valentin venea acasa la Sora si isi petreceau dupa-amiezile in gradina.
Intr-o zi, la vreo trei saptamani dupa petrecerea de la Schimbare! la Fata, Valentin ii zise:
- Stii, Soro? Am aflat cum il cheama pe locotenentul tau.
- Iar incepi? Cine te-a pus sa-i cauti numele? Pe cine-l intereseaza numele lui?
- Pe mine, desigur! il cheama Valeriu Ionescu. E din Pitesti. Tatal lui e om cu avere, cu casa lui, cu mosie la tara
- Nu cumva stii si cati ani are? intreba Sora, strangandu-si buzele.
- Am aflat si asta! Are douazeci si cinci de ani, sau, mai exact, a intrat in al douazeci si cincilea. Sora bufni in ras.
- Ce ridicul esti! Dar ce te intereseaza?
- Ma intereseaza oricine se intereseaza de tine.
- Ti-am spus ca la petrecere am vrut sa ma razbun pe tine si ca de-aceea am dansat atata cu el! De cate ori ti-am spus pana acum?
- Da, insa si dupa ce ne-am lamurit amandoi, s-a tinut scai dupa tine.
- Doamne sfinte! Dar puteam sa-l raped acolo, in plina sala?
- Si nu-ti da pace nici de-atunci, insinua Valentin.
- Ce vreai sa spui? intreba Sora, uitandu-se piezis la el.
- Ca se intereseaza mereu de tine.
- De unde stii?
- De vreme ce-ti trimete in fiecare saptamana cate doua-trei ilustrate!
- Le-ai vazut tu la factorul postal?
- Secretul corespondentei e inviolabil!
- Atunci, cine ti-a spus?
- Asadar, e adevarat!
- Da, e adevarat, dar nu le-am dat nici-o importanta. Le aduna si le pastreaza frate-meu, Virgil, caci sunt ilustrate cu vederi frumoase din tara. El ti le-a aratat?
- Da, suntem prieteni la toarta, de cand s-a folosit, la Pasti, de oul acela de bibilica.
Sora rase.
- Le arata la toata lumea: vederi de la Sinaia, de la Predeal, din Bucuresti. Virgil se insufleteste usor de tot ce e frumos. Banalitati obisnuite!
- Banalitati?! Sa-mi dai voie! Sunt sentimente gingase.
- Sentimentele gingase nu le trambiteaza omul pe carti postale ilustrate!
- Asta asa e! Bine ca mi-ai spus ca sa nu ma ard si eu!
- Cum sa te arzi?
- Sa nu-ti trimet si eu sentimente alese pe carti postale ilustrate. Eu o sa-ti scriu numai epistole inchise, poate chiar recomandate.


- De ce nu telegrame, ca la bacalaureat?
- Ma rog, tu ai inceput!
Sora simti deodata ca trebuie sa-i vorbeasca despre telegrama aceea. Mai vorbisera despre ea, de mai multe ori, dar niciodata nu-i pomenise ceea ce voia sa-i spuna acum. Avea sentimentul ca e datoare sa-i dea o lamurire lui Valentin.
- Stii ca o mai pastrez si acum?
- Ce?
- Telegrama ta!
- Nu mai spune!
- Si ca nu stie nimeni de ea?
- Cum nu stie?
- N-am spus la nimeni acasa, ci am pus-o intr-un manual de scoala. Nu stiu decat eu de ea.
Valentin o privi emotionat. Simtea ca Sora ii facea o marturisire de care nu-si dadea sama.
- Nu cred, Soro! Sa-mi dai voie sa nu te cred! Cine pastreaza o bucata de hartie? Altceva e o ilustrata frumoasa, si altceva o telegrama!
- Asa? Nu crezi? Vino cu mine!
Il lua de brat si-l duse aproape in fuga pana in camera de lucru, unde trase de pe raft cartea numai de ea stiuta si, dupa o scurta rasfoire, scoase telegrama.
- Poftim! - zise ea triumfatoare.
- E a doua oara cand te dau de rusine cu lozinca ta pana nu vad, nu cred. Pe viitor sper ca ma vei crede pe cuvant.
- Pana la a treia dovada, raspunse Valentin razand. Lua telegrama din mana ei si o tinu multa vreme sub ochi. Parea ca o examineaza cu atentie.
- Am fost cam lipsit de delicatete, Soro. Nu te-ai suparat deloc cand ai primit-o?
- Mi-a fost ciuda, se-ntalege. Dar pe urma am avut sguranta ca, totusi, ma crezi, ca telegrama ai trimes-o mai mult pentru a ma nacaji.
Catre sfarsitul lui septembrie, Valentin veni intr-o dupa-amiaza, pentru ultima oara inainte de plecarea la universitate. Sora parea putin abatuta.
- Nu te simti bine cu sanatatea? o intreba Valentin, ingrijorat putin.
Fata ridica din umeri.
- Se cunoaste ceva pe mine? Pari cam melancolica!
Sora tacu un rastimp.
- Azi m-au vizitat de adio cateva fete si cativa baieti.- si ea ii insira cu numele.- Pleaca toata lumea! adaoga apoi.
- Ca toamna randunelele. Poate ca de aceea esti trista.
- Mi se pare si mie!
- Plecarile astea il fac pe om visator, ca si plecarea pasarilor calatoare. Ai vrea poate sa pleci si tu?
- Daca as fi vrut, as fi putut pleca.
- Poate-ti pare rau dupa unele colege?
- Nu. Nu s-au purtat frumos cu mine in ultimul timp. Doar stii ce aere de superioritate isi dau de-o vreme-ncoace numai pentru ca se duc la universitate.
- Fete prost-crescute. Ce sa faci? scoala nu poate suplini cei sapte ani de-acasa! Dar nu face sa te indispui din cauza prostiei lor!
- Dar nici nu sunt indispusa din cauza asta!
- Atunci poate din cauza plecarii vreunui baiat?
- Doamne, Valentine, cat de uituc esti tu uneori!
- Ce vrei sa spui?
- Pai n-ai zis tu ieri ca azi vii pentru ultima oara la noi?! Ca mane pleci si tu? Ma gandeam ca de-acum pana la Craciun nu o sa mai vii pe la noi si ca ramane sa ma distrez, in tot rastimpul asta, numai cu Iuliu si cu Virgil. La drept vorbind, mai mult cu Virgil, pentru ca Iuliu, fiind in clasa a saptea, va avea mult de invatat.
- Daca-i asa, voi mai ramane o zi.
Sora rase inveselita.
- Ba nu, te rog! Daca ti-ai fixat termenul plecarii, nu-l mai schimba. Ce-i o zi? Trece rapede! si-apoi, nu-i bine ca omul sa-si schimbe hotararile odata luate.
- Dar tu nu mi-ai spus ca, daca-mi face placere, esti gata. sa lasi banca si sa te inscri la universitate?
- Da, dar nu pentru o zi! rase Sora.
- Hm! E adevarat! Ce pacat ca nu pot muta universitatea in orasul nostru! Totusi s-ar putea sa-ti fac o surpriza..
- Care?
- Pai, daca-ti spun ca va fi o surpriza, ce rost are s-o-stii dinainte?
- Ai dreptate! Dar parca, daca as sti-o dinainte, m-as bucura nu numai atunci cand mi-ai face-o, ci si asteptand sa mi-o faci.
- Bine! Nu ma lasa inima sa nu-ti spun. Numai ca nu sunt prea sigur c-am sa pot sa ti-o fac. Uite, vreau sa ma raped, pentru o zi, doua, la culesul viilor. Va fi o recolta buna anul acesta.
Sora batu din palme.
- Vorbesti serios? N-ai venit niciodata la cules. Ar fi tare frumos din partea ta!
Se plimbau pe cararea din mijlocul gradinii. Pomii erau-culesi. Unde si unde, pe cate o creanga mai greu de ajuns, aurea, in lumina dulce a toamnei, cate un mar. Cate o adiere de vant facea sa sune sec frunzele uscate de cucuruz, dintr-un colt al gradinii.
Vorbira de studiile lui in anul al cincilea, de examene, de colegi, de slujba de la banca a Sorei, de Sava Scurtu, de cei trei functionari ai Fortunei, de Iuliu, de Virgil.
Cu cat se lasa sara, Sora se intrista din ce in ce mai mult, si se cunostea ca facea eforturi ca sa nu se vada ca-i parea rau de plecarea lui apropiata.
In sfarsit, clipa despartirii sosi. Valentin trebuia sa plece. Mai avea de trecut pe la vreo doua-trei familii prietene cu a lui.
- Uite, Soro, ce am voit sa-ti spun. Daca as fi sigur ca scrisorile mele nu ajung pe mana lui Virgil, eu ti-as scrie din cand in cand. Desigur, nu ilustrate, pe care sa le colectioneze amatorul de vederi din tara. Te-as tine la curent cu ceea ce se petrece pe la noi, iar tu, in schimb, mi-ai scrie ce se mai petrece pe-aici.
- Spuneai ca poate vii la culesul viilor. Pana atunci nu mai sunt decat vreo trei saptamani. Ce s-ar putea intampla in trei saptamani care sa merite o scrisoare?


- Stiu si eu? Poate placerea de a sta de vorba. Dar, in sfarsit, eu nu vorbeam numai de vremea de pana la culesul viilor, ci si de viitorul mai indepartat.
- Dar la cules vii de buna sama?
- Ai cuvantul meu!
Ea incepu sa bata din palme si sa sara intr-un picior.
- Sa stii ca ma bucur foarte mult!
- Sa-mi dai voie sa cred ca exagerezi!
- Iar nu ma crezi pe cuvant?!
- Mai e nevoie si de a treia dovada. Ti-am mai spus o data, mi se pare.
- Bine - zise ea vesela. Sa-ti dau si dovada a treia! Dar nu stiu care ar putea fi!
Valentin se facu palid, ezita putin, apoi cuteza:
- Sa ma saruti de plecare! Sora incepu sa rada si zise:
- Iti dau dovada, dar nu te sarut pe obraz, ci numai pe frunte.
- Ca si tata!
- Asa te saruta el? Cu atat mai bine! Sarutul va avea o mai mare autoritate.
El facu o figura plouata, pe cand Sora se apropia. Fata facu primul pas cu indrazneala, dar la al doilea slabi si se albi la fata. Abia putu sa se inalte putin in varful degetelor si-i atinse usor, cu buzele-i fierbinti, fruntea rece.
- S-a facut! - striga ea, sarind inapoi. - Am dat si a treia dovada. De-acuma nu ai ce mai zice. Traba sa ma crezi pe cuvant, orice ti-oi spune!
- De! Va trebui! Ca si neamtul zice: Tot adevarul se razima pe trei probe.
- Nu! Ai uitat! Neamtul zice ca toate lucrurile bune sunt in numar de trei. ,
- Da! Ai dreptate! si-acum, traba sa plec. Cum ramanem cu scrisorile? Nu-i nici-un pericol cu Virgil?
- N-ai vazut telegrama? Nu-i nici-un pericol! si, in sfarsit, ce-ar fi dac-ar ceti si el una? Parca spuneai ca ti-e prieten bun.
- Nu mai zic nimic! si asta e adevarat.
La despartire, el ii retinu mana mai mult decat de obicei. O simti tresarind putin in mana lui, si voia sa i-o linisteasca.
Prezenta Sorei in sala contabilitatii bancii Fortuna nu ramase fara urmari asupra celor trei functionari.
Nichiti Marele, de pilda, isi schimba tutunul, incepand sa fumeze unul de calitate mai buna, cu un miros mai putin greu decat cel cu care era obisnuit. Sora, intelegand ca aceasta schimbare, care insemna un sacrificiu important pentru batran, o facuse pentru ea, ii spuse in repetate randuri ca nu o supara fumul de tutun. Dar Nichita, stiind ca tutunul lui obisnuit era greu de suportat de altii, nu mai reveni la el, cu toate insistentele Sorei.
- De asta tusesti mereu, nene Nichita.
- Pana ma obisnuiesc. Asa se-ntampla cu fiecare tutun nou.
- Revina, te rog, la cel vechi!
- Nu mai revin! Parca m-am saturat si eu de el. Las' sa fumez si eu un tutun mai bun. Unui pensionar i se cuvine!
Casierul Ion Banciu, in separeul lui, cum ii spunea Verzaru, parea inchis ca-ntr-o cetate in care nu putea patrunde unda primavarateca adusa de prezenta Sorei in banca. Pana intr-o dimineata cand, vrand sa intre in separeul lui, fu oprit de Verzaru.
- Ce vreai? il intreba Banciu, contrariat.
Verzaru scoase din buzunarul vestei o oglinjoara si voi sa i-o puna dinainte. Casierul ii feri bratul.
- Ce copilarii sunt astea, domnule Verzaru?!
- Ti-ai legat stramb cravata, domnule Banciu! Nu se cade! Nu mai suntem singuri, ca pana acum
Omuletul isi duse repede mana la gat si isi indrepta cravata. Apoi, bombanind ceva de neanteles, intra in casierie. Dar de atunci nu mai veni cu cravata legata stramb, si vestmintele lui, desi pareau totdeauna vechi, se vedea ca erau proaspat periate.
Directorul intra regulat in sala contabilitatii, in orele de birou. Se uita in registrele mari, schimba o vorba cu Nichita sau cu Verzaru, uneori, mai rar, si cu Banciu. Se oprea totdeauna langa biroul Sorei, o mangaia usor pe parul ei blond, ii controla lucrarile, o intreba uneori de ce a facut in cutare fel cutare lucru, si, adeseori, ii dadea indrumari. Alteori, cand orele erau mai tarzii, o lua de brat si, trecand prin biroul lui, intra cu ea in locuinta.
- Da-i o imbucatura fetei asteia, ca-i flamanda ca un lup! ii zicea el sotiei.
Doamna Scurtu avea intotdeauna cate o bucatica buna.
- Numai prajitura sa nu-i dai, ca-i taie pofta de mancare. Si o fata muncitoare ca ea traba sa se hraneasca bine!
Valentin se tinuse de cuvant si, la culesul viilor, venise pentru doua zile acasa. Aveau, si doctorul Grecu, si advocatul Preda, cate o fasie de vie, dar la ei se ispravi culesul in prima zi, in cateva ceasuri. Directorul Fortunei avea insa vie mare, si culesul la el tinu doua zile. La via lui se facu si petrecerea traditionala de la cules, unde fura invitati cu totii.
Niciodata nu-l vazuse pe Valentin atat de bine dispus ca la culesul viilor. Ce de glume a mai facut! Poate i se suise putin vinul la cap, dar veselia ii statea bine. Reusise sa-l placa pana si pe casierul Banciu sa zambeasca de cateva ori
Apoi, dupa cules, incepu corespondenta intre ei. Sora se mira ca mama-sa ii dadea scrisorile numai cand erau ele amandoua, singure.
- Ti-a venit o epistola de la Valentin, zicea ea.
Sora, uneori, ii da si maica-sii cate o scrisoare, s-o citeasca. Dar nu pe toate.
- Ce-ti mai scrie? intreba mama-sa, cand nu-i dadea scrisoarea de la Valentin.
- Prostii de-ale lui, raspundea Sora si trece i sa puna epistola intr-un loc cunoscut numai de ea.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.









Warning: Unknown: open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_d60ri693bfrp937b2ldar0isg5, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/var/cpanel/php/sessions/ea-php54) in Unknown on line 0