Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





In pragul vietii - Capitolul 19 de Ion AGARBICEANU



Sava Scurtu nu aruncase o vorba-n vant atunci cand ii spusese Sorei ca banca nu putea ramane in situatia in care o adusese falimentul intreprinderii forestiere. Spirit realist si intreprinzator, el facu, mai bine de jumatate de an, numeroase cercetari, cautand un teren de activitate comerciala sau industriala in care sa investeasca rentabil, fara pericolul unei concurente neleale, cum fusese aceea careia ii cazuse jertfa intreprinderea forestiera. in sfarsit, dupa indelungi cautari si tratative, lua contact cu niste mari firme de peste granita, care incheiasera contracte cu statul roman pentru construirea autostrazii ce urma sa treaca prin Transilvania. Contracta cu una din ele livrarea pietrei cubice de granit, inchirie zeci de cariere de piatra de la diferite comune si se puse pe lucru. Era insa o munca grea si cerea, pe langa muncitori specialisti, un intreg corp de personal administrativ si de supraveghere tehnica. Savu Scurtu era mereu pe drumuri, uneori nu venea cu saptamanile acasa, intrase cu tot curajul in noua intreprindere, si, dupa calculele pe care le facuse, dupa contractele pe care le incheiase, era sigur ca inainte de a se trezi concurenta si de a incepe lupta, banca putea castiga de-ajuns pentru a se consolida din nou si a putea face fata, apoi, adversarilor.
Desigur, nu se gandise niciodata ca Fortuna, societate pe actiuni pentru comertul bancar, va ajunge sa inchirieze si sa exploateze cariere de piatra, cum altadata nu se gandise ca Fortuna va patrona o intreprindere forestiera. Dar acum, dupa razboi si dupa unire, toate se amestecau, o intreprindere intra in domeniul alteia, isi schimba statutele, se ocupa cu afaceri la care nici nu visase inainte. Era o situatie economico-financiara tulbure, neasezata, in care nu mai puteai lucra dupa un plan dinainte hotarat, intr-un cadru precis stabilit, ci de pe o zi pe alta, tinand mereu sama de pulsul momentului. Nu era o situatie sanatoasa, isi zicea el, insa, dupa legea conversiunii, isi daduse sama ca trebuia sa se adapteze rapid imprejurarilor, daca nu voia sa lichideze, cum patisera unele banci care continuasera sa se restranga la afaceri pur bancare.



Fara priceperea in afaceri a directorului, Fortuna nu s-ar mai fi pus niciodata pe picioare, ci, in cel mai bun caz, ar fi tanjit de azi pe mane, ca aproape toate bancile din centrele mai mici ale Ardealului.
Dar indata ce trecu infrigurarea luptei pentru salvarea Fortunei si consolidarea bancii prin noua intreprindere, Sava Scurtu se simti deodata obosit. Coarda intinsa prea tare, lipsita de elasticitatea de-odinioara, a tineretii si a maturitatii, ceda. Directorul isi arata dorinta de a se retrage, dar consiliul de administratie, in care, intre timp, fusese cooptat si Valentin Grecu, nici nu voia sa auda. Dupa mai multe consfatuiri si pertractari, ajunsera la concluzia sa numeasca un subdirector care sa fie in stare sa alerge si sa supravegheze toate lucrarile de la carierele de piatra. Era, intr-adevar, o munca prea grea pentru varsta lui Sava Scurtu si dupa zbuciumul prin care trecuse.
Ca subdirector il desemnara pe advocatul Vasile Preda. El era cel mai versat in afacerile bancii, si, dupa moartei .., doctorului Grecu, cel mai vechi colaborator al directorului. Era apoi un om calculat, prevazator, priceput.
Cu prilejul acestei schimbari in conducerea bancii si dupa sedinta de bilant, in care se constatase marele avant al intreprinderii, consiliul de administratie hotara sarbatorirea lui Sava Scurtu la Cazina romana. Afara de membrii din consiliu si din comitetul de cenzori, fura invitati si alti oaspeti, dintre cei ce ramasesera alaturi de banca in anii grei prin care trecuse, precum si slujbasii Fortunei, acum in numar de sapte. Numai pe Nichita Marele nu-l mai pututra invita, caci el dormea de un an somnul cel de veci in cimitirul orasului, cu o frumoasa cruce de piatra la cap. Dupa ce se pensionase, nu avusese curajul sa paraseasca orasul si Cazina romana si sa mearga la tara, dupa cum planuise la inceput. Trecuse prin toate emotiile directorului si ale consiliului de administratie, dar nu apucase sa vada banca iesita deasupra greutatilor, il doborasera doua crize de inima-de inima rea, zicea el-si la treia nu mai rezistase.
Ionica, baiatul de serviciu al margineanului Bucur Popa, era acum fecior mare si priceput in aranjarea banchetelor, caci stapanul lui, cum facuse, ce dresese, reusise sa se tina la el banchetele mai intime, mesele mai restranse, cand venea in oras o personalitate politica. Era totdeauna bine si cu guvernul, si cu opozitia, convingandu-i si pe unii si pe altii, ca, nefiind inscris oficial intr-un partid, putea sa le faca mai bune servicii amandurora.
- Aveti incredere in mine, domnilor! -le spusese el organizatorilor din consiliul de administratie al bancii. Aranjez cu totul. O sa compun un menu clasa intaia. Doar e vorba de sarbatorirea domnului director! Daca nu ne-om stradui pentru dumnealui sa iasa totul foarte bine, atunci pentru cine ne vom mai stradui? Lasati pe mine!
Se organizase o cina pentru treizeci de persoane. Printre invitati erau prefectul, primarul, inspectorul-sef de la administratia financiara si alte notabilitati ale orasului.
Oaspetii - numai barbati cum se hotarase-sosira, dupa obiceiul romanesc, in decursul unui ceas dupa ora fixata pe invitatii. Ionica nu se impacienta. El stia naravul oamenilor si nu se grabise sa fie masa gata la ora fixata. Nu voia nici sa se raceasca, nici sa se arda mancarile. incet-incet, sosira toti cei treizeci de comeseni. Ionica, ajutat de Sava, un baiat dezghetat, de prin partile marginanesti, pe care-l angajase de curand Bucur Popa, servea tuici si drojdie oaspetilor, si bucatele de carnat afumat, pregatit in casa, foarte gustos si apreciat de invitati. Mai erau masline, alte mezeluri, si sticle de bere la gheata, pentru amatori.
Conversatiile se legara indata, si larma lor umplu sala. Ionica si cu ajutorul lui serveau mereu, mai ales cu drojdie. Ionica stia din experienta ca succesul unei mese atarna de cele mai multe ori de antreul acesta. Daca lumea se aseza bine dispusa la masa, luata putin de taria rachiului si de cheful discutiei, toate bucatele aveau sa fie bune, chiar daca o friptura era mai tare sau mai arsa, ori vinul mai slab. De-aceea zambea satisfacut cand vazu ca invitatii se aseaza galagiosi la masa lunga, frumos impodobita.
Se vorbi mai intai despre evenimentul politic care facea senzatia zilei: divizarea unui mare partid politic, despartirea dintre doi vechi tovarasi de lupta. Comentariile erau aprinse si variate. Unii sustineau ca se apropie momentul disparitiei partidelor politice, altii, dimpotriva, ca de-abia de-acum inainte se vor face grupari firesti, dupa principii si programe, nu dupa persoane. Altii afirmau ca aceasta scindare nu ar decat o manevra abila, pusa la cale sus, unde se urmarea faramitarea tuturor partidelor, pentru a se ajunge, cu timpul, la dictatura, la absolutism.
Apoi incepu o discutie aprinsa in jurul atotputerniciei strainilor in comert si in industrie, pornindu-se de la experienta facuta de banca Fortuna. Recunosteau cu totii meritele directorului Sava Scurtu in salvarea bancii, si, dupa friptura, cand se servi un vin galben ca aurul, incepura, toasturile in cinstea si lauda directorului.
Cel dintai lua cuvantul parintele Nistor, care era acum presedintele consiliului de administratie. El facu un scurt istoric al Fortunei, arata importanta ei economica si chiar culturala pentru oras si pentru satele din jur. Scoase in evidenta priceperea, onestitatea, spiritul practic, harnicia cu care fusese condusa banca, inca de la infiintarea ei. Citi, dupa un tabel, ajutoarele culturale date in decursul anilor din profitul intreprinderii. Ele se ridicau la peste cinci milioane. Aduse elogii directorului pentru darzenia cu care dusese lupta in anii din urma, si sfarsi prin manifestarea increderii desavarsite si a dragostei pe care le nutrea consiliul de administratie si comitetul de cenzori fata de persoana lui.
Toastara apoi prefectul, primarul, un administrator financiar si contabilul Verzaru. Unii erau cam luati de puterea vinului inselator, pe care il bausera cu destul curaj, dupa ce incepusera cu drojdia lui Ionica, si vorbira lung detot, mai batand si campii prin consideratii generale despre situatia economica de dupa razboi, despre politica Bancii Nationale, din imprumuturile careia doar douazeci de procente reveneau agriculturii romanesti, iar restul de optzeci la suta alimentau comertul si industria legate de interese straine. Altii, politicieni naravasi, considerara banchetul un prilej potrivit pentru a-i ataca pe cativa oameni politici care se perindasera la guvern dupa unire, facandu-i raspunzatori de situatia economica in care se gasea tara.


Sava Scurtu ajunse la cuvant abia catre miezul noptii. Le multumi tuturor, si pentru prezenta, si pentru cuvintele rostite. Apoi se opri un rastimp cu paharul in mana, tusi scurt si adaose:
- Domnilor, am sa va anunt, cu acest prilej, o hotarare a mea. De multi ani stiu ca una din lipsurile cele mai mari ale orasului nostru este aceea a unui spital. Fieiertatul doctor Grecu mi-a pomenit de multe ori despre aceasta grea lipsa. Era idealul lui sa-si poata infiripa unul cat de mic. Stitul nu ajunge sa faca tot ce-ar fi necesar sa faca. Uneori este nevoie sa-i vina in ajutor initiativa particulara. De-aceea m-am hotarat, impreuna cu sotia mea, ca unii care nu avem copii, sa ajutam, cu averea noastra, la infiintarea unui spital. Trei sferturi din actiunile bancii sunt, cum poate stiti, proprietatea mea. Le voi transcrie pe fondul noului asazamant, ca un venit perpetuu pentru el. Perpetuu, cat se poate vorbi omeneste de vesnicie. Dividendul anului acesta este de trei sute de mii. Sper ca in anii viitori profitul bancii sa fie si mai mare. As dori ca banca sa inchirieze de pe acum o cladire potrivita pentru un spital, fie si numai cu vreo douasprezece paturi la inceput. Spitalul vreau sa fie chivernisit de banca. Dupa socotelile mele, s-ar putea aduna, cu timpul, un fond pentru o cladire noua. Mai am si alta avere, care, dupa moartea mea si a sotiei, va ramane tot spitalului.
Am voit sa folosesc acest prilej ca sa anunt hotararea mea, pentru ca sunt de fata cativa ilustri barbati ai societatii noastre, si in primul rand domnul prefect si domnul primar, ii rog sa se gandeasca daca nu ar fi posibil ca la infiintarea acestui asazamant sa-si dea concursul si judetul, si orasul. Suntem in epoca de pregatire a bugetelor oficiale, in cazul in care acest concurs ar fi posibil, se-ntalege ca spitalul s-ar putea deschide mai devreme, iar daca ajutoarele vor fi insamnate, mai mari decat contributia mea, noul asazamant ar deveni proprietatea orasului, ori a judetului, banca ramanand permanent obligata sa verse dividendele de pe actiunile mele. Iata, domnilor, ce am crezut ca e bine sa va anunt cu acest prilej. Cuvantarea lui Sava Scurtu facu o adanca impresie asupra oaspetilor. Miscati de gestul lui, sau poate numai insufletiti de vin, prefectul si primarul declarara solemn ca vor cere sa se prevada sume la buget, ca vor cere rapoarte favorabile de la medicul judetean, de la medicul orasului si de la medicul de plasa.
Valentin era foarte fericit, ii straluceau privirile si se uita cu adanca recunostinta la nasul sau. Simtea ca Sava Scurtu luase aceasta hotarare nu numai din motivele aratate de el in cuvantare, ci si pentru ei doi, pentru Sora si pentru el. Le facuse unele aluzii, cand Sorei, cand lui. La cununie, toata lumea se mirase ca directorul Fortunei, unul din nasi, nu facuse nici un dar tinerei perechi. Fusese jenant si pentru parinti si pentru miri, mai ales pentru ca toti ceilalti adusesera cate un dar. Sava Scurtu, simtind uimirea din jurul sau, se marginise atunci sa spuna, fara a se arata stramtorat de neatentia lui: Cadoul meu de nunta o sa vina mai tarziu. Sorei, care, de o jumatate de an, trecuse de la prefectura la banca, ii spusese odata: Nu peste mult iti vei folosi cunostintele pentru tine si Valentin.
Iar lui Valentin, care-i vorbea adesea de necesitatea unui spital, ii spusese intr-un rand: Poate da Dumnezeu si se va face. E mare nevoie de el, stiu eu de mult. Si fieiertatul tatal tau imi vorbea adeseori. Acum, Valentin ii stranse calduros mana si-i spuse cu
Insufletire:
- Te-as ruga, nasule, sa ma ajuti sa lucrez si eu in spitalul asta.
- Dar tu vei fi director, dragul meu! Crezi ca oficialitatea va face ceva?! Eu nu prea cred. Dar si in cazul acesta, cel mai favorabil, tot tu vei avea conducerea.
Valentin nu-si mai afla locul de bucurie. Ar fi dorit sa fie si Sora de fata, sa auda si ea. Dar Sora, de o luna, isi luase concediu de la banca, si chiar daca la banchet ar fi fost invitate si femei, tot n-ar fi putut veni, pentru ca isi astepta primul copil.
Pe la unu, Sava Scurtu si cei mai multi dintre oaspeti plecara de la Cazina romana. Valentin iesi printre primii. Intra cu grija in dormitorul lor. Voia sa nu o trezeasca pe Sora, desi ardea de nerabdare sa-i spuna si ei vestea cea mare.
Dar Sora nu dormea, il astepta. Atipise indata ce se culcase, dar o trezise o zvacnire puternica a fatului, si era putin ingrijorata si trista. Se temea.
Cand ii spuse Valentin hotararea nasului, se lumina.
- Ah! Sa vezi ca acesta-i cadoul dumisale de nunta!
Mai trecura sase ani. in vremea asta se petrecusera multe schimbari in oras si in tara. Nici nu se asezase bine framantarea sociala de dupa unire, ca se produse o noua rascolire. Partidele politice fura desfiintate, si o multime de oameni, de familii, ramasera deodata ca suspendate in vazduh. Cei care detinusera situatii politice, care traisera din perindarea la putere a partidelor, o multime de fosti parlamentari, prefecti, primari, agenti electorali, ramasera deodata someri. Aproape toti prefectii erau acum militari, activi sau deblocati. De asemenea si foarte multi primari. Fostii politicieni ramasesera la inceput nedumeriti, uluiti, apoi se legasera de speranta ca situatia aceasta nu va putea sa tina prea mult, ca va trebui sa se revina la sistemul partidelor. Era nefireasca si absurda desfiintarea lor, ziceau cei mai multi. Pentru unii, pentru cei mai putini, asteptarea era mai usoara. Ei se invartisera subt regimul partidelor, isi facusera situatii materiale frumoase, si nu-i mai interesa chiar atat de mult viata politica. Dar pentru cei mai multi asteptarea era greu de suportat. Unii, in decurs de un deceniu si mai bine, intrand in afaceri, castigasera si pierdusera averi mari, si desfiintarea partidelor ii prinsese pandind alte conjuncturi favorabile. Altii, in vremurile bune pentru ei, nu crutasera nimic, crezand ca izvorul bunei lor stari nu se va mai ispravi, si traisera din plin, bucurandu-se de viata. Acestia erau acum aproape intepeniti de spaima. Altii abia incepusera sa-si faca un rost, fie pentru ca intrasera mai tarziu in politica, fie pentru ca ajunsesera tarziu, dupa indelungate straduinte si staruinte, in gratiile sefilor. Acestia ramasesera zapaciti. Si cu totii stateau in asteptare. Da, era absurda, din punctele lor de vedere, desfiintarea partidelor. Si pentru ca o considerau absurda, erau convinsi ca nu putea sa dainuie prea mult.


Ca pretutindeni in tara, fusesera inchise, odata cu desfiintarea partidelor, si cele doua cluburi politice din oras. Ramasi fara nici o ocupatie, membrii celor doua cluburi se trezira ca nu mai au nici unde sa se intalneasca. Azi unul, mine altul, incepura, de voie, de nevoie, sa frecventeze Cazina romana, pana cand o transformara in locul de intalnire al tuturora. incet-incet zidurile de principii si programele dintre oameni cazura, urile, vechi de peste cincisprezece ani, unele, disparura. O solidaritate necunoscuta pana atunci se dezvolta intre ei. Toti condamnau noul regim politic si toti isi manifestau convingerea ca asa nu se putea sa ramana.
Vechii si statornicii oaspeti si membri ai Cazinei romane fura stramtorati in odaita lor din fund, dar nici aici nu aveau pace. Veneau cand unul, cand altul din membrii fostelor partide politice sa-i intrebe ce se mai aude si sa critice noul regim.
Nou-venitilor nici nu le treceau prin gand sa se inscrie ca membri ai cazinei si sa achite cotizatiile de cuvinta. Contabilul Fortunei, care indeplinea acum si functia de casier al Cazinei romane, vru sa le aminteasca de aceasta datorie, dar Sava Scurtu se opuse. De aceeasi parere cu directorul Fortunei fu si proprietarul localului, Bucur Popa, care propuse sa se scada chiria la jumatate. El castiga frumos de pe urma nou-venitilor. Cum nu aveau nici o ocupatie, unii stateau cu ziua de cap la cazina. Si cum era mereu iritati, mereu in asteptare, consumau mereu mancare si bautura, inainte de amiaza-mezeluri, tuici, bere, sprituri; dupa amiaza- cafele si vin. Ionica si baietasul ajutor abia mai razbeau cu servitul. Nu peste mult timp, Bucur Popa avu onoarea sa-i viziteze localul si fosti ministri, fosti sefi, pe care cei ce se intruneau la cazina ii considerau si acum ca atare. Veneau sa dea curaj partizanilor, sa le spuna ca regimul nu poate dura mult pentru ca e absurd, sa-i sfatuiasca sa nu se imprastie. Numai sa mai aiba putintica rabdare. Cu prilejurile acestor vizite, lumea se ingramadea la cazina, si Bucur Popa facea bune afaceri. Dupa cateva luni, se pare ca in urma unui denunt, Cazina romana fu inchisa si sigilata, subt acuza ca s-ar fi transformat intr-un club politic in care se facea agitatie impotriva noului regim. Sava Scurtu alerga pana la Ministerul de Interne pentru a obtine dreptul de a o redeschide. Aprobarea i se dadu, dar numai cu conditia sa nu permita intrarea in cazina a membrilor partidelor dizolvate, iar localul sa fie folosit numai de catre membrii permanenti ai Cazinei romane, si numai in scopurile culturale ale despartamantului localnic al Astrei. Asa ca, spre bucuria lui Verzaru si supararea lui Bucur Popa, la Cazina romana nu mai intrau decat vechii membri, iar dumineca, in sala de lectura, si alta lume, amestecata, tarani si meseriasi. in acelasi rastimp, Iuliu Preda devenise profesor la un liceu din Bucovina iar Virgil, student la Politehnica in Bucuresti. Avocatul Preda nu cheltuia mult cu intretinerea baiatului, caci Virgil primise o bursa de merit imediat dupa examenul de admitere. Era un tanar cu mari aptitudini tehnice, iubit si stimat de profesorii sai.
Ion Grecu se lasase cu totul de politica, isi daduse cu bine toate examenele si doctoratul in drept, si ajunsese judecator intr-un oras din nordul Ardealului. Sora-sa, Anisoara, era acum studenta la medicina, in Cluj, si Valentin ii urmarea indeaproape evolutia, pentru ca avea nevoie de ea in spital.
Spitalul era deschis de doi ani. Sava Scurtu incercase, dar zadarnic, sa determine prefectura si primaria sa contribuie la inzestrarea asezamantului. Desi in cateva randuri reusise sa obtina inscrierea cheltuielilor necesare in buget, de fiecare data pozitiile fusesera suprimate. Vazand ca nu se poate gandi la o cladire noua, proprie, directorul inchirie un imobil potrivit, o casa cu etaj si cu gradina mare cat un hotar, plina de pomi, mai la periferia orasului, intr-un loc linistit, si, dupa indicatiile lui Valentin si ale unui tanar arhitect, facura transformarile necesare, isi zicea ca poate cu timpul banca va putea cumpara imobilul, care era de van-zare. Deocamdata insa, banii adunati, in patru ani, din dividente fura necesari la adaptarea localului si la inzestrarea spitalului cu instrumentele si aparatele strict necesare.
In fundul gradinii mai era o casa cu trei camere si cu dependinte, unde se mutasera, imediat dupa deschiderea spitalului, Valentin si Sora, impreuna cu cei doi copii ai lor, un baietas si o fetita.
Inaugurarea spitalului s-a facut numai dupa ce s-au ocupat toate cele douazeci si patru de paturi. Parintele Nistor fusese de parere sa se sfinteasca spitalul inainte de intrarea bolnavilor, dar directorul Fortunei nu se invoise: Spitalul e spital numai cu pacientii lui inauntru! Cum sa-l inaugurezi gol?! zicea el.
A fost o festivitate impunatoare. Se alesese ziua de Santu Ilie, cand se tinea si petrecerea traditionala din oras, ca sa aiba prilejul cat mai multa lume din jur sa asiste la festivitate, sa vada spitalul si sa duca vestea despre el cat mai departe.
Dupa liturghia de la biserica, parintele Nistor veni in procesiune, imbracat in odajdii, cu tot poporul, cu praporii in frunte, si cu corul. Era o zi senina, si randunicile se teseau necurmat prin vazduh, deasupra curtii largi si a cladirii renovate.
Slujba religioasa a fost facuta in curte, ca sa incapa toti cei ce voisera sa participe. Parintele Nistor a facut sfintirea apei cu mare solemnitate si citi si cateva rugaciuni de la sfintirea cea mare a apei, care se face la Boboteaza, dar pe care le adaose acum pentru marea lor frumusete miscatoare. Citi si cateva rugaciuni de la maslu, fiind in ele vorba de bolnavi si de insanatosirea lor, apoi rugaciunea de intrare in casa noua. La sfarsit ii boteza pe toti cei prezenti, unul cate unul, incepand cu Savu Scurtu, cu membrii consiliului de administratie si ai comitetului de cenzori ai bancii, cu directorul spitalului, Valentin Grecu, si cu sotia acestuia. Sora se apropie de cruce cu cei doi copii de mana. Sarutara si ei crucea, strangand din ochi la stropii matauzului de busuioc si inflorind de zambete fata Sorei. Parintele stropi apoi toate camerele din spital si pe toti bolnavii, in timp ce corul, in curte, canta fara oprire Mantuieste, Doamne, poporul tau. Apoi parintele se intoarse in curte, inaintea mesei la care slujise, gata sa-si inceapa cuvantarea. Erau prezente toate notabilitatile orasului. Parintele Nistor era foarte emotionat, isi incepu cuvantarea cu citatul evanghelic Am fost bolnav si m-ati cercetat. Facu elogiul iubirii aproapelui, in care se rezuma intreg crestinismul si arata invatatura lui Hristos: Tot ce ati facut unora din acesti frati mai mici ai mei, mie mi-ati facut, subliniind sublimitatea doctrinei. Vorbi despre starea sanitara a poporului de la sate, unde adeseori oamenii mor cu zile, fie din nestiinta lor, fie pentru ca n-au mijloacele necesare sa mearga, pana departe, la vreun spital, fiindca prin apropiere nu au nici unul. Pomeni de ravna doctorului Ion Grecu, care si-a pus chiar sanatatea in joc pentru bolnavii satelor, si de dorinta lui de-a infripa un spital in oras. Ceea ce nu i-a fost dat lui sa vada, are bucuria sa conduca, de azi incolo, fiul sau, tanarul doctor Valentin Grecu, care merge cu vrednicie pe urmele parintelui sau. Spuse, accentuand, ca acest prea imbucurator eveniment al inaugurarii spitalului n-ar fi putut avea loc fara marinimia si dragostea de aproapele sau a mult respectatului director al bancii Fortuna, domnul Sava Scurtu. El a hotarat ca acest asezamant sa poarte numele bancii, infiintata tot de dansul, desi spitalul ar fi trebuit sa poarte numele sau. Consiliul de administratie, al carui prezident avea cinstea sa fie, s-a plecat inaintea modestiei bunului crestin si a dat spitalului numele bancii. Desigur, preciza el, nu e decat un asezamant modest, dar care va putea creste, daca orasul si judetul vor avea mijloace sa-l mareasca. Oricum, pana la infiintarea unui spital al orasului si al judetului, cel al bancii Fortuna are o importanta menire.


Vorbira apoi prefectul si primarul. Cele doua persoane oficiale isi aratara recunostinta pentru fapta caritabila a bancii si a directorului si o laudara staruind asupra importantei sanitare a spitalului pentru oras si pentru imprejurime. Erau convinsi amandoi ca subt noul regim, care considera sanatatea poporului ca pe o datorie fundamentala a lui, se va ajunge la infiintarea spitalului public, de stat, in oras. Criticara regimul trecut, lipsit de orice stabilitate si de consecventa in actiuni: Ce initia un guvern, zadarnicea celalalt, care-i urma. Nu se putea realiza nimic pentru bunastarea publica pentru ca orice realizare are nevoie de stabilitate, de durata. Sustinura c-a inceput o epoca noua in viata Romaniei, ca aceasta epoca se caracterizeaza prin solidaritate nationala, stabilitate administrativa, interesul obstesc deasupra celui personal, selectionarea valorilor, in trecut, ce fel de oameni detineau functiile de raspundere? Mai bine sa nu mai vorbim intr-un moment solemn si imbucurator ca acesta! Apreciara si laudara initiativa particulara, criticand inca o data politicianismul partidelor care, printre alte pacate, il avusese si pe acesta ca i-a invatat pe oameni sa astepte tot de la stat.
Vorbi apoi Valentin Grecu, care multumi consiliului de administratie al bancii si in special directorului general pentru increderea pe care i-o aratasera numindu-l conducatorul spitalului, si promise intregei asistente ca se va dedica trup si suflet acestui asezamant de binefacere.
Sava Scurtu le multumi tuturor in cateva cuvinte, si apoi oaspetii intrara sa viziteze spitalul. Era tarziu. Se apropia de ceasurile doua cand se ispravi vizitarea.
Valentin si cu Sora ii invitara pe parinti, pe directorul Sava Scurtu cu sotia si pe parintele Nistor cu preoteasa sa ia amiaza la ei. Era primul pranz mare pe care il dadea tanara pareche in cei opt ani cati trecusera de la cununia lor.
Fu pentru toti un prilej de aduceri-aminte. Doctorul Grecu fu evocat cu multa duiosie de catre cei prezenti. Durerea se stinsese in inimi, dar regretul invaluit in melancolie ramasese. Cu cata bucurie n-ar fi luat si el parte la inaugurare. Dar si melancolia care invalui o vreme amintirea bunului medic se risipi, caci sufletele lor erau luminate acum de satisfactia ca toti cei din jurul mesei erau sanatosi, ca toti biruisera, cand singuri si cand impreuna, greutatile ce li se ivisera in drum si ca toti ajunsesera sa traiasca aceasta zi solemna de inaugurare a spitalului. La cafea, Sava Scurtu scoase din buzunarul hainei un act si i-l dadu Sorei.
Ea facu ochii mari si intrebatori, apoi il citi emotionata iti i-l trecu lui Valentin. Acesta il parcurse si el, si amandoi tinerii, adanc miscati, ii multumira directorului cu lacrami in ochi.
- E darul vostru de nunta, baieti, al meu si al nasei voastre. A venit cam tarziu, dar tot a venit!
Prin actul acela se preciza ca spitalul, adica inzestrarea lui actuala si eventuala cladire proprie, raman proprietatea Sorei si a lui Valentin Grecu, banca avand obligatia sa verse, pentru sustinerea lui, cota din venitul curat al actiunilor foste ale lui Sava Scurtu, iar acum proprietate a spitalului, in cazul cand s-ar construi un spital orasenesc sau judetean, proprietarii pot fuziona cu el, in conditiile care se vor stabili de comun acord, din care fondatorul fixa una singura, si anume: Valentin Grecu sa fie directorul spitalului. Daca cele doua parti nu vor cadea de acord, spitalul actual ramanea proprietatea finilor si a urmasilor acestora.
Sara, toata lumea lua parte la petrecerea traditionala de Sant Ilie.
Ochii tuturor dansatorilor erau atrasi de Sora si de Valentin. Pareau doi tineri indragostiti abia de-o saptamana. Dansau mereu si nu-si mai luau ochii unul de la altul. Pareau amandoi mai frumosi decat pe vremea cand fusesera logodnici.
- Dragul meu-ii zicea Sora-sunt tot mai indragostita de tine. Nu stiu ce-i cu mine. Uneori simt ca-mi pierd capul.
- Numai sa nu ti-l pierzi cand faci socotelile spitalului. Acum lucrezi pe cont propriu, zambi el, purtand-o usor in ritmul valsului.
- Si, iti inchipui? Nu mai cred in realitatea femeii aceleia. Vorbesc serios! Nu mai cred deloc. Nici nu mai pot crede.
- A! Vorbesti de Aneta?! se mira Valentin.
- Asa-i ca n-a existat?
- Nu, n-a existat! Sau ca si cand n-ar fi existat, raspunse Valentin, privind-o adanc in ochi.
Si suradeau amandoi, cu fetele luminoase.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.