Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Padurea spanzuratilor de Liviu REBREANU (Roman)

 

CARTEA 1

Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot urias de sticla aburita, spanzuratoarea noua si sfidatoare, infipta la marginea satului, intindea bratul cu streangul spre campia neagra, intepata ici-colo cu arbori aramii. Supravegheati de un caporal scund, negricios, si ajutati de un taran cu fata paroasa si rosie, doi soldati batrani sapau groapa, scuipandu-si des in palme si hacaind a osteneala dupa fiecare lovitura de tarnacop. Din rana pamantului groparii zvarleau lut galben, lipicios
Caporalul isi rasucea mustatile si se uita mereu imprejur, cercetator si cu dispret.
Privelistea il supara, desi cauta sa nu-si dea pe fata nemultumirea. In dreapta era cimitirul militar, inconjurat cu sarma ghimpata, cu mormintele asezate ca la parada, cu crucile albe, proaspete, uniforme. In stanga, la cativa pasi, incepea cimitirul satului, ingradit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fara poarta, ca si cum de multa vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo si nici n-ar mai vrea sa intre nimeni
Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o panza de fum si de pacla, din care de-abia scoteau capetele, sfioase si rasfirate varfuri de pomi desfrunziti, cateva coperise tuguiate de paie si turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazanoapte se vedeau ruinele garii si linia ferata ce inchidea zarea ca un dig fara inceput si fara sfarsit. Soseaua, insemnata cu o dunga dreapta pe campul mohorat, venea din apus, trecea prin sat si se ducea tocmai pe front
― Urata tara aveti, muscale! zise deodata caporalul, intorcandu-se spre gropari si uitandu-se cu necaz la taranul care se opreste sa rasufle. Auzi?Tara locurile niet frumos! adauga apoi, aratand cu mana tinutul si stalcindu-si graiul spre a se face mai inteles.
Taranul holba ochii, nedumerit, cu un zambet umil, bolborosind ceva pe ruseste.
― Nu pricepe asta, don caprar, limba noastra, zice atunci un soldat, indreptandu-se din sale.


― Nici nu-i vina lor ca tara-i pacatoasa, adauga indata cellalt soldat, proptindu-se in lopata.
Toti trei militarii priveau acuma cu mare dispret la taranul care, neintelegand vorbele straine, pleca rusinat capul in groapa cu fundul galben, adanca de vreo jumatate de metru.
― Ei, ce stati? Ce leneviti? striga deodata caporalul, luandu-si seama. Asta-i groapa? Nu vi-e rusine? Uite-acu pica convoiul si nici groapa nu-i gata! Ori vreti sa dau eu de dracu din pricina voastra? Hai! pune osul, nu te holba la mine!
― Asa-i, bine zici, don caprar, mormai un soldat, izbind cu tarnacopul intr-un bolovan. Dar nici asta nu-i armata, don caprar S-ajungem noi gropari de
Oamenii se asternura degraba pe munca, in vreme ce caporalul, multumit, raspunse iarasi mai prietenos:
― Soldatul trebuie sa faca de toate in razboi, ca de-aceea-i razboiul razboi Ori aici, ori pe front, ori in spital, tot la razboi se socoteste De ce nu zici mai bine ca am avut noroc cu intarzierea? Ce ne faceam daca soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toti Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit sa spanzure oameni asa, aproape pe intuneric
Apoi tacu brusc. Privirea lui se oprise asupra spanzuratorii, al carei brat parca ameninta pe oamenii din groapa. Si in aceeasi clipa streangul prinse a se legana usor
Caporalul simti un fior rece si intoarse repede capul. Atunci insa vazu crucile albe, in linii drepte, din cimitirul militar si, buimacit, facu stanga imprejur, dand iarasi cu ochii de morminte in cimitirul satului Fu cuprins de o frica sugrumatoare, ca in fata unor stafii. Se stapani totusi in curand si, scuipand cu scarba, murmura:
― Ce viata mai e si asta Incotro te uiti, numai moarte si morminte si morti
Un vant tomnatic, umed si trist, incepu sa bata dinspre satul ametit de ceata, aducand pe aripi zvonuri de gemete inabusite. Din vazduhul cenusiu picura atata pustietate, ca, simtindu-si sufletul impovarat, caporalul incremeni cu fata spre turnul bisericii, cu privirea pierduta, fara sa bage de seama ca pe cararea cimitirului se apropia un ofiter. Isi veni in fire de-abia cand auzi pasii. Tresari si, intorcandu-se la gropari, le zise cu glasul inca ragusit de neliniste:
― Dati zor, baieti, ca vine un domn ofiter De-acuma trebuie sa soseasca si convoiul Of, barem de-am scapa mai repede! Degeaba, asta nu-i treaba de militar!
Ofiterul se apropia sovaitor. Vantul ii flutura pulpanele mantalei, impingandu-l parca spre o tinta nedorita. Era mijlociu ca statura si avea putina barba, care-i dadea o infatisare de militian sedentar, desi altfel nu parea mai mult de treizeci si cinci de ani.
De sub casca de fier latareata, fata lui rotunda si balaie aparea chinuita, mai cu seama din pricina ochilor cafenii, mari si iesiti din orbite, care priveau infrigurati stalpul spanzuratorii, fara a clipi, cu un nesatiu bolnavicios. Gura, cu buzele carnoase, era stransa intr-un spasm dureros, tremurator. Mainile ii atarnau tepene, aproape uitate.
Caporalul il primi cu un salut militaresc, batandu-si zgomotos calcaiele bocancilor.
Ofiterul se opri la cativa pasi, raspunse dand din cap usor si, mereu cu privirea la streang, intreba:
― La ce ora e hotarata executia?
― La patru a fost, traiti, domnule capitan, raspunse caporalul atat de tare, ca ofiterul intoarse repede ochii spre dansul. Dar vad ca e cinci si inca n-au sosit
― Da da, murmura capitanul coborand privirea asupra groparilor care sapau tacuti, cu capetele in pamant. Apoi intreba iar, mai sigur: si cine va fi spanzurat?
― Noi nu putem sti, domnule capitan, zise caporalul cam incurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiter, dar nu putem sti bine
― Si pentru ce fel de vina? starui ofiterul, privindu-l cercetator, aproape manios.
Caporalul se zapaci de tot si raspunse sovaind cu un zambet de mila amara:
― De, domnule capitan noi de unde sa stim? in razboi viata omului e ca floarea, se scutura te miri de ce Pacatele-s multe de la Dumnezeu, si oamenii nu iarta
Capitanul se uita lung la dansul, mirat parca de vorbele lui, si nu mai intreba nimic.
Ridicand insa ochii si vazand iar spanzuratoarea, se retrase cativa pasi ca in fata unui vrajmas amenintator. In aceeasi clipa, pe cararea dinspre sat, rasuna un glas aspru si poruncitor:
― Caporal! Gata, caporal?
― Gata, domnule locotenent! striga caporalul, intorcandu-se, cu mana la cozoroc.
Locotenentul, in ulanca stransa pe corp si cu guler de blana sura, venea foarte grabit, aproape alergand, si vorbind mereu:
― Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori si in cateva minute va fi aici
Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit inainte? Daca eu, care n-am nici o insarcinare directa, m-am putut osteni
Tacu brusc vazand pe capitanul strain si necunoscut, care-l privea nelinistit.
Locotenentul saluta si inainta pana la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos si cu vocea zgarietoare:
― Scaunelul, caporal! Unde-i? Ce te uiti ca un nerod? Pe ce vrei tu sa se urce condamnatul? Ce oameni! Atata nepasare n-am mai vazut Din pamant sa-mi scoti un scaunel, ai inteles? Si in doua minute sa fii inapoi! Aide, misca, ce mai casti gura?!
Caporalul porni fuga spre sat, in vreme ce locotenentul, aruncand o privire capitanului, care statea deoparte, urma mai potolit:
― Cu astfel de oameni nu batem noi Europa Unde nu-i constiinta datoriei
Vorbind, trecu langa stalpul de brad, chiar sub streangul nemiscat. Examina groapa mormaind ceva, nemultumit, si pe urma ridicand ochii apuca cu amandoua mainile funia ce-i atarna deasupra capului, parca ar fi vrut s-o incerce daca-i destul de solida.
Intalnind insa privirea speriata a capitanului, dadu drumul streangului, rusinat si umilit.
Mai statu acolo cateva clipe, nehotarat, apoi deodata merse drept in fata strainului, prezentandu-se:
― Locotenent Apostol Bologa
― Klapka, il intrerupse capitanul, cu mana intinsa. Otto Klapka Adineaori am sosit, si tocmai de pe frontul italian In gara am aflat ca aveti o executie si, nici nu-mi dau bine seama cum, iata ca am nimerit aici
In glasul capitanului tremura o sfiala atat de neascunsa, ca locotenentul, fara sa vrea, se simti cuprins iar de rusinea de adineaori si, incurcat, zise cu o vioiciune silita:
― Vasazica sunteti mutat in divizia noastra?
― Da la al cincizecilea de artilerie de camp
― A, chiar in regimentul nostru! striga Bologa deodata, cu bucurie neprefacuta.
Atunci bine-ati venit!
Fata capitanului se insenina, parca in sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvaluit un om nou. Privirile lor se incrucisara intr-o licarire de simpatie. O clipa. Apoi Klapka avu o cutremurare si intreba aproape infricosat:
― Pe cine spanzurati?
In ochii lui Apostol Bologa, albastri si adanciti in cap, se aprinse o mandrie stranie.
Raspunse cu o indignare abia stapanita:
― Un sublocotenent ceh, Svoboda mai mare rusinea pentru corpul ofiteresc A fost prins tocmai cand era sa treaca la dusman, inarmat cu harti si planuri. Rusinos si revoltator! Nu-i asa? adauga dupa cateva clipe, fiindca Klapka tacea.
― Mda da, poate, zise capitanul, tresarind nesigur.
Raspunsul indoielnic indarji pe Bologa. Incepu sa vorbeasca atunci cu o volubilitate care se vedea ca nu i-e fireasca, vrand parca sa convinga cu orice pret:
― Am avut onoarea sa fac parte din Curtea Martiala care l-a judecat si, prin urmare De altfel nici el n-a tagaduit. Nici vorba, fata de dovezile definitive, ar fi fost zadarnica orice aparare A fost de un cinism intr-adevar nemaipomenit. N-a deschis gura toata vremea si n-a vrut sa raspunda macar la intrebarile presedintelui Ne-a privit sfidator, pe rand, cu un fel de dispret falnic Chiar sentinta de moarte a primit-o zambitor si cu niste ochi Fireste, asemenea oameni nu se spaimanta nici de moartea infamanta Cand l-au prins, intr-un unghi mort, o patrula comandata de ofiter, a vrut sa se impuste Ce dovada mai palpabila decat incercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte in unanimitate, fara discutie, atat a fost de vadita crima Eu insumi, desi sunt o fire excesiv de sovaitoare, de data aceasta am constiinta pe deplin impacata, absolut pe deplin
Klapka, buimacit mai ales de asprimea glasului, murmura:
― O, Doamne dovezile cand e vorba de o viata de om
Pe buzele subtiri, cu colturi supte ale locotenentului rasari un amestec de ironie si de dispret:
― Uitati, domnule capitan, ca suntem in razboi si pe front! O viata de om nu e ingaduit sa primejduiasca viata patriei! Daca ne-am calauzi dupa consideratii sentimentale, ar trebui sa capitulam in fata tuturor Se vede insa ca sunteti ofiter de rezerva, altfel n-ati vorbi asa despre o crima
― Da, adevarat, se grabi Klapka cu teama. Am fost avocat In vreme de pace
Acum insa
― Si eu sunt ofiter de rezerva, intrerupse locotenentul cu mandrie. Razboiul m-a smuls din mijlocul cartilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viata reala. Dar m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca numai razboiul e adevaratul generator de energii!
Capitanul zambi, ca si cand raspunsul i s-ar fi parut ridicol, si zise cu glas blajin, colorat de o ironie blanda:
― Si eu care credeam ca razboiul e un ucigator de energii!
Apostol Bologa rosi ca o fecioara si nu indrazni sa se uite in ochii capitanului. Se simtea jignit pana in maduva oaselor si cauta in minte un raspuns aspru, care sa puna capat convorbirii. Atunci insa sosi gafaind caporalul, cu scaunelul fara speteaza.
― Un moment, domnule capitan, rosti Bologa triumfator, intorcandu-se spre caporalul asudat, parca i-ar fi adus mantuirea. E prea inalt, nu vezi? striga apoi manios.
Cum sa se catare condamnatul pe asemenea In sfarsit, ce-mi fac eu sange rau, cand nici nu e in atributiile mele executia?! Sa vedeti voi ce va zice domnul general, sa tineti minte! Acuma ce mai stai? Aide, potriveste cel putin locul si trage mai sus funia! Ce oameni!
Ridica mainile, revoltat, si-i intoarse spatele. Se potoli insa brusc, zarind pe cararea dinspre sat un grup de ofiteri care se apropiau cu o gravitate solemna. In frunte venea insusi comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte si foarte rosu la obraz, batandu-si nervos carambul cizmei cu o cravasa, in vreme ce pretorul militar, un capitan burtos, cu mustati sure, ii explica ceva gesticuland larg cu mana dreapta, in care tinea o foaie de hartie
― Vine convoiul Uite si generalul! sopti Bologa, clipind repede catre capitanul care se dadea mai inapoi, ca dinaintea unei naluci neasteptate.
Locotenentul alerga intru intampinarea generalului si, salutand, raporta cu importanta:
― Intamplator am venit mai devreme, excelenta, si am constatat ca lipsea scaunelul
― Lipsea? repeta generalul cu o privire nemultumita spre pretorul care se uita disperat la Bologa.
― Am luat insa imediat masuri de indreptare, se grabi sa adauge locotenentul, ca sa scape pe pretorul uluit din incurcatura.
Totusi pretorul simti ca generalul s-a suparat si, murmurand o scuza, isi iuti pasii, ca sa ajunga cel dintai la locul executiei si sa se incredinteze cum i s-au implinit ordinele. Dintr-o aruncatura de ochi vazu tot, fara a se sinchisi de caporalul intepenit intr-o salutare infricosata. Vru sa se intoarca zambitor spre generalul care sosea, dar deodata isi aduse aminte si intreba ingrijorat:
― Calaul unde-i, caporal?
― Noi nu stim, domnule capitan, raspunse caporalul. Noi am avut ordin sa facem groapa si
― Cum nu stiii, dobitocule? se rasti pretorul cuprins de spaima si racnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a facut plutonierul? Plutonier! Inchipuiti-va, excelenta, n-avem calau! adauga, in culmea zapacelii, catre generalul care tocmai sosise aproape de groapa. Eu degeaba iau toate masurile reglementare, caci oamenii nu-si mai fac datoria!
Un plutonier, cu fata cenusie si uscata, veni in fuga mare si se opri tremurand langa stalpul spanzuratorii.
― Ce-ai facut, ticalosule? Unde-i calaul? se repezi pretorul, scrasnind dintii. Am sa te am sa
― Treizeci de zile inchisoare! interveni generalul, smulgandu-si mustata stanga si amenintand cu cravasa. Acuma insa trebuie comandat un om numaidecat
― Caporal, tu vei fi calaul! zise pretorul repede, mai usurat.
― Domnule capitan, va rog cu supunere, iertati-ma bolborosi caporalul, ingalbenind. Eu, domnule capitan, va rog cu supunere
Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca sa se mai planga, drept explicatie, de nedisciplina oamenilor. Generalul insa, cu o indignare stapanita, il intrerupe scurt, mormaind:
― Vom vorbi mai tarziu Acuma, la datorie!
Pe cararea sura, in coborarea grabita a inserarii, grosul convoiului se legana incet.
Condamnatul, infasurat intr-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o palarie civila in capul plecat, pasea masinal la bratul unui preot militar batran, inconjurat de patru soldati cu baioneta la arma. Urmau grupuri de ofiteri si soldati, de-a valma, adusi de pe front inadins ca sa vaza executia, toti cu casti de razboi si in uniforme murdare, cu miros greu de transee, resfirati in voie, incat coada ajungea pana aproape de marginea satului.
Sub spanzuratoare, caporalul astepta smirna, cu ochii tulburati, in vreme ce plutonierul ii soptea si-l invata cum si ce are de facut.
Vantul umed se inteti, maturand pamantul, impiedicandu-se in mormintele cimitirelor, zgaltaind pe oamenii care se apropiau
Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osanditul care, vazand lutul galben si cleios, avu o zguduire scurta.
― Dumnezeu e bun si mare, ii bolborosi la ureche preotul, speriat, intinzandu-i crucea la buze.
― Pe dincolo, parinte va rog! rasuna iarasi glasul pretorului, nervos si ragusit.
Trebuie ordine Plutonier, ia seama! Nu-ti stii datoria?
Mersul convoiului se iuti ca la comanda si in cateva clipe se facu o roata de oameni in jurul spanzuratorii. Toti taceau insa, parca le-ar fi fost frica sa nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferinte. Doar zgomotul de pasi nerabdatori se amesteca in gemetele vantului staruitor
― Doctore, doctore, dureaza mult? sopti Apostol Bologa, agatandu-se de bratul medicului, care se zbatea sa-si deschida trecere printre soldatii ingramaditi.
― Ai sa vezi acuma nu-i vreme de raspunse docrorul plictisit. Putin loc, hei, ce
Dumnezeu Faceti-mi loc, baieti!
Bologa izbuti sa se strecoare, pe urmele medicului, pana la picioarele gropii, in fata spanzuratorii. Gatul ii era uscat si amar, iar inima i se framanta intr-o emotie aproape dureroasa. Se simtea multumit ca va vedea tot si, ca sa-si potoleasca nerabdarea, se uita imprejur, cautand cunoscuti si prieteni printre zecile de fete tabacite de razboi si schimonosite sub povara castilor de otel Generalul statea in dreapta, numai la vreo trei pasi, ursuz, nemiscat. Mai incolo insa locotenentul Gross trepida fara astampar, urmarind cu atentie disperata toate miscarile condamnatului, care-i fusese bun prieten.
Vazand pe Gross, Bologa isi aduse aminte de capitanul strain de adineaori si il descoperi la spatele generalului, tinandu-se cu mana de falca, neclintit ca o mustrare.
"Ce om! se gandi Bologa cu necaz. Vine de la gara de-a dreptul aici si tot el vrea sa-mi dea lectii de umanitarism, parca eu as fi o fiara sau"
In clipa aceea o mana ii stranse bratul.
― A, Cervenko! murmura Bologa, intorcandu-se. Tu aici? Ma mir Desigur ca n-ai venit de bunavoie Stii ca eu am facut parte din Curtea Martiala?
Capitanul Cervenko nu mai apuca sa raspunda, caci in vazduh tasni brusc glasul pretorului, mult mai ascutit si mai taios ca adineaori:
― Toata lumea trei pasi inapoi! Loc! Loc!
Oamenii, spaimantati parca de zgomotul care indraznea sa strapunga trecerea, se imbulzira si se retrasera cativa pasi. In locul gol din jurul gropii ramase numai generalul, pe cand langa stalpul cioplit condamnatul privea drept inainte, mangaind bland digul care inchidea orizontul. Bologa, cu inima stransa, se uita drept in ochii lui mari, negri, fierbinti
Si vazu deodata ca omul de sub streang se intoarce spre pretorul inmarmurit si-l auzi foarte deslusit, zicand:
― Vreau sa mor mai repede
Generalul incrunta din sprancenele-i stufoase si imbinate, spunand pretorului:
― Vezi ce doreste.
Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor si parca nici nu mai auzi intrebarea pretorului care, asteptand zadarnic un rastimp, izbucni speriat:
― Gata? Atunci da atunci
Si, uitandu-se jignit spre general, pasi pe movila de lut proaspat de la marginea gropii, desfasura hartia ce i se botise in mana si citi sentinta Curtii Martiale a diviziei, care osandea la moarte prin streang pe sublocotenentul Svoboda, pentru tradare si dezertare la dusman. Glasul ii suna gol si prefacut, de doua ori se incurca, drept care generalul ii arunca doua priviri scrutatoare, iar la sfarsit ragusi, parc-ar fi racnit din rasputeri o zi intreaga.
Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. Isi auzea bataile inimii, ca niste ciocane, si casca ii strangea teasta ca si cand i-ar fi fost mult prea stramta si indesata cu sila. O mirare neinteleasa ii clocotea in creieri, caci in vreme ce pretorul insira crimele si hartia ii tremura intre degete, obrajii sublocotenentului de sub streang se umplura de viata, iar in ochii lui rotunzi se aprinse o stralucire mandra, invapaiata, care parca patrundea pana in lumea cealalta Pe Bologa, la inceput, privirea aceasta il infricosa si il intarata. Mai pe urma insa simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa Incerca sa intoarne capul si sa se uite aiurea, dar ochii omului osandit parca il fascinasera cu privirea lor dispretuitoare de moarte si infrumusetata de o dragoste uriasa. In cele din urma Bologa se astepta ca gura condamnatului sa se deschida si sa scoata un strigat ingrozitor de izbavire, intocmai ca cei dintai credinciosi care, in clipa mortii silnice, vedeau pe Hristos
Pretorul indoi repede hartia si, punand-o in buzunar, mormai ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat si-i sopti foarte umil:
― Ma rog mantaua
Svoboda, fara sa-l priveasca, lepada indata mantaua si ramase intr-o haina civila cu gulerul rasfrant, care-i lasa gol gatul alb, subtire si lung. Pe urma scoase palaria, isi netezi parul pe frunte si saruta lacom crucea din mana preotului, inchinandu-se repede
Se uita imprejur o clipa, putin uluit, ca si cand ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licarire de bucurie, isi aduse aminte si se sui pe scaunelul de langa stalpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu fata alba si luminata, parea ca vrea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare.
― Aide, baiete, nu-ti fie frica, murmura plutonierul infricosat catre caporalul scund, luandu-i de spate si impingandu-l usor spre condamnat.
Caporalul se apropie dardaind, nestiind ce sa faca. Se uita inapoi si, la un semn al plutonierului, intinse bratele spre streang.
― Jos tunica! striga atunci generalul, cu voce groasa. Militarul in uniforma nu poate fi calau!
Intr-un minut caporalul intinse iarasi mainile spre funie, numai in camasa si cu capul gol, ca un al doilea osandit. In rastimp insa Svoboda isi potrivise singur latul pe gat, parca ar fi incercat un guler neobisnuit.
― Trage scaunul! sopti iarasi plutonierul.
Caporalul smulse nauc scaunelul de sub picioarele condamnatului. Bratul spanzuratorii parai, si trupul incepu a se zvarcoli in cautarea unui sprijin. In ochi lucirea stranie, arzatoare, palpaia mai puternic, cu tremurari grabite, din ce in ce mai alba
Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau si se invineteau, si totusi privirea isi pastra stralucirea insufletita, parca nici moartea n-ar fi in stare s-o intunece sau s-o nimiceasca
Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi si, cu amandoua mainile, cuprinse picioarele spanzuratului, zguduite inca de spasmuri natange.
― Da-i drumul! striga pretorul speriat. La o parte! Ce faci?
Doctorul, langa Apostol Bologa, statea cu ceasornicul in mana, numarand vremea.
Perdelele negre ale amurgului se lasau acuma tot mai grabite. Vantul se oprise brusc, ca un alergator sosit in fata unei prapastii. Apoi, prin panza tacerii ce se urzea, strapunse deodata un oftat prelung, ca o chemare
Dar numai Bologa se intoarse si vazu un soldat cu o urma de rana in obraz, cu fata scaldata in lacrimi, gemand de mila. Vru sa-i faca semn sa inceteze, dar atunci zari licariri de lacrimi si in ochii altor oameni din apropiere. Se zapaci si simti ca i s-a uscat cerul gurii.
"De ce geme soldatul?" se gandi dansul ca sa-si domoleasca inima; dar in clipa cand ii rasari intrebarea aceasta in creier, privirea lui intalni iarasi ochii spanzuratului, in care acuma stralucirea de adineaori, mandra si increzatoare, se zbuciuma gatuita de intuneric.
Trecura astfel cateva minute. Corpul spanzuratului nu mai misca de mult. Amurgul acoperea intreg pamantul, ca un lintoliu negru
― Ce facem, doctore? izbucni deodata generalul, ursuz. Nu vezi ca s-a intunecat?
― Datoria, excelenta, raspunse medicul linistit, cu ochii la ceas.
― Ce datorie? Constata! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai indarjit.
Doctorul ridica din umeri, se apropie de stalp si pipai pulsul spanzuratului, iar pe urma murmura:
― A murit mai repede, parca i-a fost sila de viata
― Lasa comentariile! se infurie generalul. Rezultatul!
― Excelenta, condamnatul a expirat, raporta doctorul salutand.
― Atunci? Ei? zise generalul nerabdator, intorcandu-se catre pretorul buimacit.
― Excelenta, sentinta s-a executat, rosti pretorul grabit, batandu-si calcaiele ca un recrut silitor.
Generalul venise inadins ca sa tina o cuvantare asupra dezertarii la inamic si mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fara crutare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostasesti. Dar acuma se simtea obosit si nu mai avea pofta de discursuri.
― Atunci sa mergem! mormai dansul, pornind atat de brusc, ca oamenii de-abia avura vreme sa se dea la o parte spre a-i face loc sa treaca.
Pretorul imparti repede ordinele cuvenite plutonierului si apoi alerga dupa general, sa-i explice ca vina incidentelor cade exclusiv in sarcina oamenilor nedisciplinati. Pe urma toata lumea se urni si campul se umplu de pasi. Numai Apostol Bologa ramase pironit pe loc, cu ochii mereu la spanzuratul caruia vantul ii zvarcolea aripile hainei.
― Bietul om! zise deodata capitanul Cervenko, cu glas plans, langa Bologa.
― Cum? Ce zici? facu Bologa tresarind si adaugand indata, ca sa-si ascunda emotia: De ce bietul om? De ce adica
Dar nu sfarsi, nici nu astepta raspunsul capitanului. Pleca pe carare, spre sat, dupa ceilalti, ca si cand i-ar fi fost frica sa nu-l prinda noaptea aici. La vreo treizeci de pasi ajunse din urma pe Klapka.
― Ei, ti-a placut, filozofiile? ii zise capitanul cu o usoara imputare in glas.
― Domnule capitan, pedeapsa crima legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de intrebarea capitanului.
― Da, da si totusi omul! murmura Klapka intunecat.
― Omul omul omul, facu Bologa, cutremurandu-se, imprejur intunericul se inasprise, incat intepa ochii.
Bologa intoarse capul. Pe camp, cat patrundea privirea, siluete negre se miscau de ici-colo, parca toti oamenii s-ar fi prefacut in stafii fara odihna. Numai spanzuratoarea albea nepasatoare, imprejmuita de crucile albe din cimitirul militar.
Bologa se cutremura iar. Un frig dureros ii cutremura inima. Sopti cu teama:
― Ce intuneric, Doamne, ce intuneric s-a lasat pe pamant
Glasul lui serpui ca un scancet de bolnav si se stinse in oftarile vantului.
2
Intunericul sugruma satul foarte imprastiat in care azi traiau mai multi soldati dusmani decat civili. Casele negre strajuiau sperioase ulita larga, neprunduita, ravasita de gropi, desfundata de miile de carute ce treceau necontenit spre front, incarcate cu merinde pentru oameni, intorcandu-se inapoi vesnic pline cu ramasite de-ale luptelor
Ici-colo sclipea cate-un ochi de lumina galbena, plapanda, insemnand comandamente, spitale, carciumi-popote Prin baltoacele ulitii se impleticeau, injurand si blestemand, cei ce reveneau de la executie.
Apostol Bologa mergea tacut alaturi de capitanul strain. Vroi mereu sa-si grabeasca pasii, sa se desparta de omul acesta banuitor, care parca si tacand ii facea mustrari. Dar in aceeasi vreme astepta sa mai afle de la dansul ceva nespus de important si-i era atat de necaz ca nu mai deschide gura, incat ii venea sa tipe Si intunericul umed, inecacios ii strangea in cleste inima, din ce in ce mai fara mila.
Apoi, in fata unei case cu ferestrele luminate, se auzi glasul generalului, iar Klapka tresari si zise:
― Eu ma opresc aici sa
Bologa nu raspunse si nici macar nu saluta, ci trecu inainte, mai repede, usurat, bucuros ca a scapat si infricosat sa nu-l cheme inapoi, ca si cand capitanul ar fi fost pricina apasarii ce-i incovoia sufletul. In curand coti intr-o ulicioara stramta si apoi intra in ograda casutei de nuiele, unde isi avea locuinta. Din fund, dintr-un sopron, auzi cantec jalnic. Se supara ca ordonantei ii arde de cantece tocmai acuma. Totusi asculta cateva clipe, gandindu-se: "E cantec de la noi" Vru sa strige pe Petre, dar, dupa ce deschise gura, isi lua seama si pasi brusc in tinda. Nu gasi usa odaii si se infurie: "El canta in loc sa" in odaie, pe o masa, ardea lampa cu flacara gatuita, cu sticla funinginita. Bologa isi aseza casca pe lavita, pe urma se tranti pe pat si ramase intins, cu mainile pe piept, cu ochii in tavanul cu grinzi negre si crapate. Se simtea frant, ca dupa o munca istovitoare.
"Pana la masa am sa ma odihnesc putin, sa-mi alung gandurile", isi zise dansul, cascand si inchizand ochii.
Dar indata gandurile se napustira asupra lui din toate ascunzisurile creierului, ca niste pasari hraparete, si in urechi ii rasuna cantecul ordonantei atat de limpede, parca ar fi cantat sub fereastra. Atunci, spaimantat, deschise iar ochii, ii trecu prin minte ca ar trebui totusi sa cheme pe Petre, sa-i spuie ca maine in zori de zi vor pleca inapoi pe front si deci sa nu uite ceva pe-aici In acelasi timp, insa, isi dadu seama ca i-e frica sa ramaie singur cu gandurile-i proprii si-si raspunse: "Constiinta mea e impacata" Si numaidecat, ca la porunca, ii rasarira in minte argumentele, cu zecile, imbulzindu-se sal incredinteze ca Svoboda a fost vinovat, a incercat sa dezerteze si sa tradeze, si ca, prin urmare, el, care din intamplare l-a judecat si l-a osandit, n-are sa-si impute nimic, nimic Totusi, pe cand asculta in suflet dovezile linistitoare, in tavanul cu grinzi negre se ivira, intai ca niste sclipiri fara rost, apoi tot mai lamurit, ochii omului de sub streang, cu privirea mandra, tulburatoare ca o chemare, in al carei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.
"Nu mai inceteaza Petre De ce nu inceteaza?" se gandi atunci, inchizand iar pleoapele si lasandu-se obosit, in voia soartei.
Singura doina soldatului ii mai tremura in creieri, lina si blanda ca o mangaiere catifelata, trezindu-i din somn siraguri de amintiri si stramutandu-i sufletul, pe aripi de vis, acasa, in targusorul Parva de pe valea Somesului.
Acolo era casa lui parinteasca, batrana, solida, chiar peste drum de biserica noua, stralucitoare. Din cerdacul cu stalpi infloriti, printre crengile nucilor saditi in ziua nasterii lui, se vedea mormantul tatalui sau, impodobit cu o cruce sura de piatra, pe care numele, sapat cu slove aurite, se deosebea din departare: Iosif Bologa.
Casa avea incaperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, si o curte mare, cu acareturi in fund, si mai incolo, o gradina ce mergea pana la Somesul cu ape galagioase.
Aceasta a fost, impreuna cu cateva "table" de pamant roditor, zestrea fiicei doctorului
Hogea, primul medic de plasa in Parva, al carui mormant se afla de asemenea in curtea bic-ericii, ca o amintire a unei vieti de cinste si sarguinta, si vrednic urmas al fostului subprefect din vremea revolutiei si domniei lui Avram Iancu. Cea mai mare bucurie a avut-o doctorul in ziua cand batranul protopop Groza i-a cununat fata cu avocatul Iosif
Bologa. Din bucuria aceea i s-a tras si moartea, urmata la cateva luni dupa nunta unicei sale odrasle Domnisoara Maria, de altfel, isi binemeritase norocul. Fusese fata cuminte, asezata, fara fumuri si cu mare credinta in Dumnezeu. Ramasa orfana de mama, a crescut in internatul de fete din Sibiu. Acolo, in preajma examenului de clasa a sasea liceala, in familia directoarei, a facut cunostinta cu Iosif Bologa, care, peste o saptamana si fara a-i spune ei macar o vorba, a scris doctorului Hogea, la Parva, cerandu-i mana. Peste alta saptamana s-a pomenit cu tatal ei, a aflat ca "marele avocat" o iubeste si, in trei zile, au serbat logodna chiar in casa directoarei, dezolata ca "Mariti" barem n-a terminat clasa A stat apoi logodita cinci luni, pana ce, dupa laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotarat sa-si stramute in Parva cancelaria avocatiala, fara multi clienti, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme sa se obisnuiasca cu gandul ca se va marita cu un om care, si dupa logodna, i-a ramas ca un strain. In loc de iubire, simtea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanselor de laude cu care o coplesea tatal ei ori de cate ori venea vorba despre viitorul sau ginere.
Nici nu a fost Iosif Bologa barbatul care sa infloreasca visele romantice ale unei fete de saptesprezece ani. In figura lui aspra, colturoasa, cu ochi scufundati in orbite si adumbriti de sprancene stufoase, cu mustati castanii, bogate si cu o barbie lata si putin invinetita de taisurile briciurilor, parea ca se simtea mai acasa ura decat dragostea. Desi scump la vorba si vesnic serios, avea un glas patrunzator de fierbinte, dovedind o inima blanda si un suflet incordat de viata launtrica. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sarac din Tara Motilor, in a carui familie ramasese, ca un trofeu, amintirea stramosului
Grigore, fruntas in rascoala lui Horia si tras pe roata, la Alba-Iulia, dupa potolirea taranilor. In sufletul lui Iosif Bologa icoana strabunului erou si martir a intetit ravna de munca si a invapaiat un ideal. Indata dupa ce si-a dobandit diploma de avocat, s-a aruncat cu toata patima in politica, izbutind sa ajunga cel mai tanar condamnat in procesul Memorandului si sa petreaca vreo doi ani intr-o inchisoare de stat.
Apostol s-a nascut tocmai in zilele cand tatal sau astepta, la Cluj, condamnarea.
Pana sa se intoarca Bologa din temnita, copilul a deschis ochii asupra lumii, imbratisat de o dragoste materna idolatra. Lipsita de iubire, tanara d-na Bologa si-a gasit in copil o tinta de viata. Sufletul ei plin de credinta in Dumnezeu a avut chiar momente de indoiala: oare nu-si iubeste odrasla mai mult decat pe Atotputernicul? Ca sa-si impace constiinta, si-a dat mare osteneala sa sadeasca in inima micului Apostol adorarea
Domnului. Astfel intaile amintiri ale copilului au fost stapanite de un Dumnezeu bun, bland si iertator care, in schimbul rugaciunilor de toate zilele, daruieste oamenilor bucurii pe pamant si vesnica fericire in cer. In inchipuirea lui saltareata, infatisarea acestui Dumnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori, intreband totdeauna vesti de la "martirul nostru", si caruia mama ii saruta mana.
O schimbare adanca, un fel de revolutie a starnit in viata lui Apostol sosirea tatalui sau. Peronul garii era intesat de oameni, domni si tarani din imprejurime. Copilul se agata disperat de fusta maicutei, asteptand parca o minune ingrozitoare Apoi trenul a sosit si s-a oprit scartaind foarte urat, si dintr-un vagon s-a coborat Bologa, in haina neagra, cu capul gol si o barba mare castanie, crescuta in temnita, s-a uitat putin la lumea de pe peron si pe urma s-a repezit la micul Apostol, l-a ridicat si, in vreme ce oamenii strigau "traiasca", l-a sarutat zgomotos pe amandoi obrajorii. Cuprins de o spaima dureroasa, copilasul a inceput sa planga si sa se zvarcoleasca in bratele strainului care, ascultand acum discursul protopopului, incerca sa-l ostoiasca si-l legana usor. In cele din urma Bologa, fiindca micutul racnea din ce in ce mai speriat, acoperind cuvantarea de binevenire, il trecu enervat in seama doamnei Bologa, care se impurpurase de rusine si de emotie. In bratele ei Apostol se mulcomi, privind insa mereu infricosat spre domnul cu barba castanie.
De altfel, in aceeasi seara Bologa avu o convorbire solemna cu nevasta-sa in privinta educatiei copilului. Ii dezvolta in fraze pompoase niste principii, pomeni numele catorva educatori celebri, sfatuind-o chiar sa citeasca pe indelete operele lor, pe care le citise si dansul in inchisoare tocmai in vederea lui Apostol, si mai ales ii ceru energie, concentrare si hotarare.
― Copilul trebuie sa inteleaga de la inceput ca viata omului numai atunci e pretioasa cand urmareste un ideal! sfarsi Bologa patetic. Datoria noastra parinteasca deabia acum incepe! Trebuie sa ne dam toate silintele ca sa facem din odorul nostru un om si un caracter!
Doamna Bologa planse si-si franse mainile. Din discursul sotului ei intelegea ca i se cere sa-si astampere dragostea de mama, mangaierile si rasfatarile. Totusi, se supuse fara murmur. Bologa, sarbatorit de o lume intreaga, martir, cu aureola temnitei si cu barba impunatoare, i se parea un stapan nespus de intelept, caruia i se cuvine numai ascultare si supunere. Se resemna deci sa-si iubeasca puisorul in taina si sa-si fereasca mangaierile de ochii lui Bologa. In schimb, isi inteti ingrijirile religioase, intretinand mereu vie credinta in sufletul lui Apostol. In privinta aceasta avea toata libertatea din partea sotului care, desi nu era credincios, ingaduia religia in educatie ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei.
Apostol, potolit si timid, fara tovarasi de jocuri, simti adanc atmosfera grava pe care o impuse tatal sau in casa. Ii ramase intiparita in inima spaima primei intalniri cu el si-l privea mereu ca pe un strain venit anume sa-l terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea numai cu mama, cand erau singuri acasa, si uneori cu protopopul Groza care, fiind vaduv, se inviora in tovarasia copilului bland si inteligent. Peste toate gandurile si inchipuirile micutului insa plutea vesnic o iubire foarte nelamurita, in care stapanea
Dumnezeu
Cand implini varsta de sase ani, alt eveniment straniu ii zgudui sufletul Doamna
Bologa, gandindu-se ca copilul trebuie sa inceapa scoala, se sfatui indelung cu protopopul Groza cum sa-i inlesneasca sarcina si cazura de acord ca e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotarara sa puna pe Apostol sa zica "Tatal nostru", intr-o duminica, in cadrul sfintei liturghii. Facura pregatirile in mare taina, ca sa nu prinda Bologa de veste si sa le zadarniceasca planul In sfarsit, in ziua stabilita sotii Bologa luara loc in strana dreapta, ca de obicei, iar Apostol, in fata lor, in hainute noi, mai palid si cu ochii aprinsi de emotie. Doamna Bologa lacrima si tremura, inchinandu-se infrigurata si framantand neincetat carticica de rugaciuni Apoi venind momentul rugaciunii, se pleca speriata peste strana si-i sopti: "Acuma, puisorule" Cu fruntea sus, cu mers apasat, Apostol trecu in fata usii imparatesti, cazu in genunchi, impreuna mainile Peste o clipa glasul lui subtire ca un fir de matase alba falfaia in tacerea inecata de respiratii, se ridica spre tavanul instelat, se cobori printre sutele de oameni Ochii lui vazura la inceput, in altar, pe protopopul Groza zambindu-i cu blandete si incurajandu-l; pe urma insa ramase numai crucea aurita, sus, parc-ar fi plutit in vazduh Apoi, tocmai in clipa cand se inchina, la incheierea rugaciunii, se deschise deodata cerul si, intr-o departare nesfarsita si totusi atat de aproape ca si cum ar fi fost chiar in sufletul lui, aparu o perdea de nourasi albi, in mijlocul carora stralucea fata lui
Dumnezeu ca o lumina de aur, orbitoare, infricosatoare si in acelasi timp mangaietoare ca o sarutare de mama Din stralucirea dumnezeiasca insa se limpezea o privire vie, infinit de blanda si de mareata, care parca patrundea in toate adancurile si ascunzisurile
Aratarea aceasta a durat numai o clipa si a fost atat de nemarginit de dulce, ca inima lui
Apostol si-a oprit bataile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnava. Totusi, sufletul ii era atat de plin de fericire, ca ar fi fost bucuros sa moara atunci acolo, privind minunea dumnezeiasca Cand se intoarse la loc, paru schimbat la fata. Pe obrajii albi, ochii albastri erau ca doua izvoare de lumina.
― Maicuta, am vazut pe Dumnezeu! murmura copilul cu insufletire, in vreme ce doamna Bologa incerca sa-si stearga lacrimile cu batista uda de plans.
Vedenia lui Apostol dadu prilej la oarecare controverse in casa Bologa. Protopopul si d-na Bologa credeau cu tarie ca bunul Dumnezeu, printr-o gratie deosebita, a aratat astfel calea pe care trebuie sa mearga baiatul in viata; avocatul, dimpotriva, cauta sa le documenteze ca toata "minunea" e numai rezultatul exaltarii religioase a copilului In cele din urma, neizbutind a-i convinge, Bologa se supara, le imputa ca vor sa-i imbolnaveasca feciorul, umplandu-i mintea frageda cu fantasmagorii popesti si, fiindca el, ca tata, e raspunzator de sanatatea sufleteasca a lui Apostol, interzise pe viitor asemenea exhibitii odata pentru totdeauna.
Clasele primare le facu acasa, avand pe doamna Bologa ca instructoare. Bologa ii controla pe amandoi in fiecare sambata, cu o severitate din ce in ce mai strasnica, parca ar fi avut in fata lui niste complici intru a-l trage pe sfoara. Desi Apostol era silitor, tatal hotari sa-l trimita, pentru cursurile secundare, la liceul din Nasaud, spunand ca copilul trebuie sa ia contact cu oamenii si cu lumea. In realitate Bologa, nemultumit de educatia ultrareligioasa ce o primea copilul acasa, in ciuda prescriptiunilor lui, voia sa curme raul cat mai era vreme.
Il dadura in pensiune la profesorul de matematica, prieten bun cu Bologa, ca sa fie bine ingrijit si supravegheat, ca acasa. Cand plecara parintii si ramase singur, Apostol fu cuprins de o spaima dureroasa. Se simti parasit, izgonit, strain si neputincios. Si nici macar nu putea plange, de teama sa nu-l ia in ras copiii gazdei. In clipa insa cand ii era sufletul mai stors de nadejde, a vazut in peretele odaitei o icoana cu Isus Hristos rastignit pe cruce. Si atunci toata intristarea i-a disparut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu ii alina inima
Parva fiind aproape de Nasaud, doamna Bologa venea in fiecare luna sa-l vada, sa-l mangaie Dar Apostol parea acuma vesel si multumit. Cartea il pasiona. La sfarsitul anului scolar, mergand acasa in vacanta, prezenta cu bucurie tatalui sau un certificat stralucit.
― Te felicit! ii zise Bologa, dupa ce citi cu luare-aminte, strangandu-i mana ca unui prieten.
Strangerea aceasta de mana ii facu o impresie curioasa. Pentru intaia oara simtea ca tatal sau il iubeste. Pana atunci i se paruse ca dragostea trebuie sa fie neaparat cu lacrimi si razgaieri. Acuma intelese ca exista si iubiri retinute, barbatesti. De altfel, chiar si el devenise mai discret in dezvaluirea sentimentelor. Ii placea sa fie privit ca om serios.
Prietenii lui cei mai buni, Alexandru Palagiesu si Constantin Boteanu, erau cu trei-patru ani mai mari ca dansul.
Cand termina clasa a patra si aduse iar certificatul, Bologa crezu nimerit sa-i spuna cateva cuvinte grave, de fata cu doamna Bologa, in picioare. Dupa o introducere cu citatii latinesti, ii evoca amintirea strabunului tras pe roata la Alba-Iulia si apoi urma cu glas falnic:
― De azi incolo, fiul meu, esti barbat. Daca ar fi nevoie, esti pregatit sa-ti poti castiga singur o paine. Intrand in cursul superior, orizontul are sa ti se largeasca. Vei pricepe multe lucruri nevazute, caci viata si lumea sunt pline de taine grele. Sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat, sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!
In clasa a cincea, spre Craciun, intr-o ora de matematica, Apostol fu chemat putin afara. In coridor astepta vizitiul lor, cu caciula si cu biciul in mana.
― Ei, ce-i, ce s-a intamplat? intreba Apostol tulburat.
― Bine, domnisorule, tot bine, dar azi-noapte a murit domnul avocat, de inima, si m-a trimis doamna sa te aduc si pe d-ta la inmormantare
Pana in Parva, Apostol a plans in nestire Inmormantarea a fost impozanta. Mii de oameni au petrecut cosciugul la groapa, si multe cuvantari jalnice. Pe urma, cateva zile,
Apostol a stat acasa. Nu mai plangea, dar sedea ceasuri intregi incremenit in fata unei fotografii care reprezenta pe tatal sau intr-o poza darza, amenintatoare. (Era facuta la
Cluj, pe cand se intorcea din temnita.) inainte ii fusese frica de fotografia aceasta.
Acuma il rodeau remuscari. Simtea imprejur intrebari falfaind cu aripi negre si nu indraznea sa le priveasca. Isi zicea mereu ca n-a stiut sa-l pretuiasca, isi amintea indrumarile lui severe si-i era teama necontenit sa nu se darame ceva, undeva, si nu-si dadea seama ce si unde Doamna Bologa, ingrijorata de jalea lui, ii zise, a treia zi, foarte bland si duios:
― Lasa, dragul mamei Ce sa facem? Asa a vrut Dumnezeu
― De ce? intreba deodata Apostol, privind-o cu niste ochi goi.
Mama ii raspunse ceva, dar el nu mai intelese vorbele ei, caci in clipa cand a rostit intrebarea, a simtit cum i se darama in suflet, cu zgomot ingrozitor, o cladire veche, cu temelii ca radacinile stejarului.
"Am pierdut pe Dumnezeu", ii fulgera prin minte, inchizand ochii cu frica, parca astfel ar fi vrut sa impiedice ruina. Avea impresia foarte clara ca se prabuseste intr-o prapastie fara fund si nu se poate opri, nu se poate agata de nimic. Aceasta insa a tinut numai un moment, sau poate nici atata, iar pe urma a ramas cu o groaza crancena in inima, ca si cand s-ar fi trezit, in miez de noapte, singur, intr-un cimitir imens, fara sa stie incotro sa apuce
Se intoarse la Nasaud buimacit, cu sufletul zdrentuit de indoieli si sigur ca si-a pierdut rostul in lume. Un rastimp a mai incercat sa-si recladeasca din daramaturi o casa noua. Observa insa ca de sub fiecare piatra izbucnea cate-o intrebare dureroasa si fara raspuns Stradaniile acestea zadarnice, cu chinurile lor neostoite, il obosira repede. Dar apoi peste ele se inalta, ca un steag biruitor, dorinta de-a cunoaste, de-a gasi raspunsuri precise la toate intrebarile tulburatoare Ca "abiturient" a petrecut vacanta in consfatuiri cu mama-sa si cu protopopul Groza care, amintindu-si aratarea cereasca de odinioara, doreau sa-l indrepte spre cariera preoteasca. Apostol insa nici nu voia sa auda de teologie. Acuma era aproape de douazeci de ani, inaltut, foarte zvelt, cu o frunte alba foarte framantata, cu parul castaniu lung si dat pe spate, avand ceva din infatisarea tinerilor de la inceputul secolului trecut, gata sa moara pentru un dor. Pe cat inima ii clocotea de o pofta de viata naprasnica, pe atat mintea lui se zbuciuma cu intrebari tainice, suferind fiziceste de cate ori, in cautarea explicatiei, se izbea de zidurile inceputului si sfarsitului intre care e marginita cunostinta omeneasca. Se facuse ganditor, chiar visator, cu apucaturi romantice, cu hotarari incapatanate. Doamna
Bologa spunea, cu o usoara umbra de parere de rau, ca seamana la caracter cu raposatul, ceea ce pe Apostol il magulea, caci, cu cat crestea, cu atat admira mai mult intelepciunea tatalui sau, silindu-se din rasputeri barem sa-l egaleze Cand isi dadu seama ca rezistenta fara argumente nu va convinge pe maica-sa si mai ales pe Groza, le declara ritos ca el de mult nu mai crede in Dumnezeu si prin urmare nu-si poate alege o cariera bazata pe inselaciune. Protopopul se indigna si pleca fara sa-i dea mana, iar doamna Bologa planse o saptamana intreaga, rugandu-se Atotputernicului sa-i intoarca baiatul pe calea cea buna.
Apostol se hotarase de mult sa urmeze filozofia. Auzind aceasta, indignarea protopopului se inteti si, ca sa franga cerbicia fiului ratacit, povatui pe doamna Bologa sa-i refuze mijloacele banesti. Abiturientul se posomori. Cateva zile de-a randul avu lungi consfatuiri cu singurul sau prieten din Parva, cu Alexandru Palagiesu, care facuse cursul de notar si acuma era practicant, in asteptare sa iasa la pensie notarul batran si sai ia locul. Drept urmare a consfatuirilor, Apostol se repezi pana la Nasaud, se mai sfatui si cu fosta lui gazda, si cu directorul liceului, iar rezultatul fu o petitie catre Ministerul
Instructiei, in care solicita o bursa de la stat. Peste vreo trei saptamani veni si raspunsul: i s-a acordat un loc intr-un "colegiu studentesc" la Budapesta, ceea ce inseamna pensiune completa si chiar cateva coroane pe luna, de buzunar.
La Universitate a intampinat greutati asteptate si neasteptate. Le-a biruit cu o insufletire apriga. A invatat ungureste si nemteste in cateva luni, incat primul examen ia adus felicitari si o invitatie la masa din partea profesorului de filozofie, batran, sarac si nobil. Intre profesor si elev s-au statornicit niste legaturi ca intre un duhovnic si un drept-credincios. Cunoscator al sufletului omenesc, profesorul a inteles repede neastamparul lui Apostol si l-a indragit. I se parea ca tanarul acesta, ros pana in temelii de indoieli, e reprezentantul tipic al unei generatii care, pierzand credinta in Dumnezeu, se inversuneaza a gasi ceva in afara de sufletul omului, un Dumnezeu stiintific, lipsit de taine si de necunoscut, un adevar absolut, in dosul caruia sa nu mai fie nimic, in care sa se cuprinda si sa se lamureasca chiar si neantul Seninatatea si simpatia profesorului au potolit incetul cu incetul avantul studentului. Chiar in prima vacanta universitara
Apostol a venit acasa cu o "conceptie de viata" pe care toata vara a explicat-o lui
Alexandru Palagiesu, devenit notar in Parva.
― Omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme, spunea studentul cu o incredere parc-ar fi descoperit piatra filozofala. O licarire de constiinta trecatoare
Numai colectivitatea organizata devine o forta constructiva, draga prietene!
Singularizat, omul se pierde, pe cand intr-o colectivitate orice sfortare isi gaseste locul ei si toate impreuna contribuie la inaltarea fiecarui individ, precum activitatea comuna a tuturor colectivitatilor apropie omenirea de Dumnezeu Azi, din pricina lipsei de organizare, nouazeci la suta cel putin din munca creierului omenesc se risipeste, inchipuieste-ti ce-ar fi cand s-ar uni, printr-o organizatie perfecta, sfortarile mintale ale tuturor oamenilor spre aceeasi tinta! Cati oameni traiesc azi pe pamant? Doua miliarde, sa zicem Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul daca doua miliarde de kilograme de materie cenusie, intr-un avant comun, ar porni la asaltul portilor inchise?
― Adica, mai pe romaneste, sa facem ceea ce facem cu totii, zise notarul. Sa ne facem datoria catre stat, nu-i asa? Apoi asta spun si legile noastre
― Nu, nu legile Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile Mare deosebire! se inflacara Apostol, reincepand furtunos explicatiile.
Doi ani de zile, in Budapesta, si-a pus la incercare "conceptia de viata" in toate imprejurarile, si dupa fiece incercare i se parea mai buna, mai multumitoare. Viata in capitala insa ii era nesuferita. Zgomotul strazilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vietii il suparau. Ravnea civilizarea sufletului si aceasta i se parea ca nu se poate dobandi in marile aglomeratii de oameni. In mijlocul naturii se simtea liber si mai aproape de inima lumii. De cate ori avea vreme, fugea de oras. Dealurile din jurul Budei le cunostea intocmai ca imprejurimile Parvei Numai cand venea acasa observa ca si-a potrivit viata pe un calapod care aici nu era deloc pretuit. In Parva i se clatina conceptia si avea nevoie de sfortari ca sa nu i se sfarame. Statul, aici, era privit ca un vrajmas
Tocmai in vacanta a treia a gasit argumentul multumitor, intr-o discutie cu avocatul
Domsa, care, dupa moartea batranului Bologa, a facut avere in Parva.
― Eu nu afirm ca statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiratie subita. Nu afirm deloc Dar cata vreme exista, trebuie sa ne facem datoria Dati-mi un stat mai bun, si ma inchin. Altfel insa vom cadea in anarhie, domnule Domsa! in viata trebuie sa contam pe realitati, nu pe dorinti!
Avocatul Domsa il iubea si-i prevedea un viitor stralucit, de altfel impreuna cu toti domnii din Parva si chiar cei din Nasaud. Se spunea ca Apostol e rasfatatul facultatii si ca are sa ajunga negresit profesor la Universitate. De aceea Domsa ii facea putina curte, in speranta ca ii va atrage atentia asupra domnisoarei Marta, o fetita de vreo saptesprezece ani, dragalasa si isteata cum nu s-a mai pomenit pe valea Somesului, si care, pe deasupra, avea o zestre boiereasca, fiind singura odrasla a insusi domnului
Domsa.
Intr-o buna zi, dorind sa continue discutia, Apostol facu o vizita avocatului. Nu-l gasi acasa, dar il primi domnisoara Marta. Statu o jumatate de ora, vorbind cu domnisoara numai despre nimicuri si crezand mereu ca va sosi Domsa. A doua zi reveni si iar sezu o jumatate de ora cu Marta. Apoi o saptamana intreaga, in fiecare zi, mereu la aceeasi ora si din ce in ce mai bucuros ca nu era acasa avocatul. Si, peste alta saptamana, spuse radios doamnei Bologa:
― Mama, stii ca am sa ma logodesc cu fata lui Domsa?
Doamna Bologa incremeni. Marta i se parea prea cocheta si usuratica. O fata crescuta in voia soartei ― doamna Domsa murise de vreo patru ani ― nu poate fi o sotie potrivita pentru Apostol. Incerca sa se impotriveasca. Chema iarasi intr-ajutor pe protopopul Groza. Toate in zadar. Logodna se facu, fara ceremonie, in familie, stabilindu-se insa ca nunta vor serba-o cand va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.
Curand, dupa logodna, sosi in Parva un locotenent de vanatori imperiali, foarte tantos si increzut, feciorul judecatorului ungur. Apostol il privi cu dispret, zicand ca e gol si sec, pe cand Marta il gasi interesant si dragut Duminica urmatoare avu loc
"balul filantropic". Desi Apostol nu era dansator, in seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva sa ramaie mai prejos de "cellalt". Locotenentul insa a jucat putin si numai cu vreo trei fete, intre care si cu Marta. Si atunci, pe fata ei, Apostol a vazut o mandrie si o bucurie rau ascunsa
In trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otrava. Se simtea nenorocit si-l bateau ganduri de moarte. Se compara cu locotenentul in inima Martei si era sigur ca
Marta alege uniforma stralucitoare, pintenii Si el care, ca fiu de vaduva, nici n-a facut armata! Intr-un moment de disperare socoti ca ar fi bine sa renunte la favoarea legii militare, sa se intoarca peste un an in haina de ofiter si sa-i arate Martei ca poate fi si el ca "cellalt" In orice caz, nu va lasa nici in ruptul capului sa fie izgonit din iubirea
Martei. Tocmai fiindca e asa, el o iubeste mai mult. Are sa lupte si s-o cucereasca definitiv. Daca ea nu e in stare sa se ridice pana la el, se va cobori el la ea. Marta insa trebuie sa-l iubeasca numai pe el!
Atunci incepura sa umble zvonuri de razboi si intr-o buna zi locotenentul chiar trebui sa-si curme concediul si sa plece in mare graba la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfator. Cand veni insa vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:
― Simpatic om! Acuma va fi erou!
Apostol ingalbeni. Se hotari sa strice logodna, sa recunoasca fara inconjur ca mama-sa a avut dreptate si sa-si vaza de cartile lui Dar asta ar insemna o lasitate.
Daca in prima ciocnire cu viata se da batut, atunci ce va fi viitorul?
Apoi, peste framantarile lui, izbucni razboiul Si conceptia de viata, cladita si carpita in trei ani de chibzuiri, se zdruncina din temelii. Razboiul nu intrase in socotelile lui. Si totusi acuma trebuia o hotarare Se sfatui cu Palagiesu, fara rezultat. Palagiesu declara categoric ca "toti trebuie sa ne facem datoria catre patrie". Parerea aceasta insa era a unui reprezentant al statului, deci impusa, si nu izvorata dintr-o convingere libera Apostol, in sufletul sau, credea ca cel mai bun lucru ar fi sa ignoreze razboiul, ca ceva anormal. Da, dar daca maine va fi chemat si el in armata?
― Vezi, dragul mamei, ii zise doamna Bologa, ingrijorata, daca ne ascultai pe noi si te duceai la teologie, azi ai fi preot si nici capul nu te-ar durea de razboiul lor Pe cand acuma, Dumnezeu stie
Mai mult ca sa se ispiteasca pe sine insusi, Apostol raspunse:
― Zilele acestea am sa plec si eu la datorie
Doamna Bologa, speriata si revoltata, intreba:
― Sa-ti primejduiesti tu viata? Pentru cine si pentru ce?
― Pentru patrie, murmura studentul cu un zambet nehotarat.
― Noi n-avem patrie! striga atunci mama, indignata. Asta nu-i patrie Mai bine so calce in picioare caii muscalilor!
Trimise indata dupa protopopul Groza si impreuna cautara sa-i scoata din minte gandurile nesocotite. Nehotararea lui Apostol se zvarcolea. Iesi pe strada buimacit si nimeri tocmai la Domsa acasa.
― Cum, tu? Speranta noastra? Sa te bati tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar cand ai o patrie ca a noastra nu esti deloc obligat sa te imbulzesti la datorie, ba chiar dimpotriva!
― Si totusi ideea? zise Apostol fara convingere.
― Ce idee? Cand e viata omului in joc, dai dracului toate ideile Noi trebuie sa asteptam, Apostole! Lozinca noastra sa fie: rezerva
― Rezerva inseamna pasivitate si pasivitatea e mai rea ca moartea
― Pasivitatea pastreaza intacte sperantele, pe cand activitatea acum e egala cu nimicirea.
Apostol tacu. In sufletul lui se inchegase convingerea ca nu trebuie sa plece. Dar nu apuca sa spuna nimic lui Domsa, caci se pomenira cu Marta, care tocmai se intorcea de la o prietena. Avocatul, ca de obicei, ii lasa singuri
― Toata lumea pleaca la razboi, zise Marta.
In privirea ei, in glasul ei, Apostol simti o tremurare ciudata. Marta se gandea la
"cellalt". Un ceas statura de vorba, si toata vremea Apostol vazu ca logodnica lui e ca o straina, intelegand insa ca, printr-un singur gest, i-ar putea dobandi sufletul intreg Un ceas sovai, apoi la plecare se uita adanc in ochii ei si zise cu hotarare:
― Poimaine voi pleca la razboi!
Marta avu un zambet de necredinta, dar numai o clipa. In clipa urmatoare obrajii ei se imbujorara, privirea i se inflacara, plina de mandrie, si apoi, cu o miscare patimasa, se repezi la Apostol si-l saruta pe buze Si Apostol, in sarutarea aceasta, isi sorbi izbanda.
A teia zi a plecat la Cluj si s-a prezentat la cercul de recrutare, unde un colonel desirat l-a felicitat calduros. Cand s-a imbracat in uniforma si s-a uitat in oglinda, nici nu s-a mai recunoscut, atata de martial i se parea ca s-a facut. De altfel, in oras clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, in cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parca razboiul i-ar fi scapat dintr-o primejdie grozava sau le-ar fi fagaduit o fericire cereasca. In atmosfera aceasta, ultimele ramasite de sovaire se topira ca niste stropi de ceara. Se simtea mandru si fericit in uniforma cocheta de artilerie si saluta teapan pe toti militarii ce-i intalnea, adanc convins ca si astfel isi implineste datoria catre tara.
Doua luni a urmat scoala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urma l-au numit ofiter, a fost ranit o data usor si a doua oara greu, incat a stat doua luni in spital si o luna in concediu acasa, a fost decorat de trei ori, inaintat locotenent toate in vreme de doi ani. Razboiul a luat locul de frunte in conceptia lui de viata, din care odinioara vruse sal elimine. Acuma isi zicea ca razboiul e adevaratul izvor de viata si cel mai eficace element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul Pe urma a fost la Curtea Martiala care a judecat pe
Svoboda Pe urma au venit spanzuratoarea si ochii condamnatului si doina ordonantei, sub fereastra, care nu mai inceteaza deloc, ca o mustrare
3
― Don locotenent, e tarziu, vremea cinei
Apostol Bologa deschise ochii, zapacit. Langa pat, ordonanta mormaia bland aceleasi cuvinte, ca o baba cu farmece.
― Ce-i, Petre? Am dormit? intreba locotenentul, sarind in picioare si uitandu-se repede la ceasul-bratara. Ei, poftim! Am intarziat de la masa Si numai tu esti de vina, ca nu stiu pe unde tot umbli, in loc sa-mi fii de ajutor
Dojenind de Petre, isi dadea bine seama ca vrea sa-si impute amintirile care l-au cuprins in mrejele lor si de care ii era teama ca de niste remuscari neiertatoare. Grabit sa plece, nu-si gasi casca si mormai:
― Fa lampa mai mare, ca parca suntem intr-o cripta
De langa lampa, ordonanta ridica o scrisoare si i-o intinse:
― A venit de la amiaza, dar cu valmasagurile astea
Apostol lua scrisoarea, se uita la adresa si ramase cateva clipe cu ochii la Petre, ca si cum n-ar fi indraznit s-o citeasca.
"Iata, mi-e frica si de slova mamei, se gandi cu amaraciune. Atata m-a facut de las executia unui tradator!"
Apoi se aseza manios pe lavita, trase lampa mai aproape, rupse plicul si citi pe nerasuflate:
"Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremura inima de grija ta, ca de o saptamana nam primit nici o stire si pe aici geme pamantul de oaste si catane, de traim mereu cu frica in san. Totusi sunt putin mai linistita de cand am auzit ca, pe unde esti tu, s-au potolit bataliile. O, dare-ar Dumnezeu sa se sfarseasca odata, ca de atata razboi ni s-a acrit sufletul si ne-au secat lacrimile.
Tot asteptam sa ne pomenim cu tine pe acasa, macar pe cateva zile, ca alti ofiteri capata concedii des. Si noi avem in gazda un maior, tare de treaba, polonez. Bietul om toata ziulica ofteaza de dorul familiei, ca-i insurat si are sase copii Stii, dragul mamei, ca pe protopopul Groza l-au luat si l-au dus in internare prin Tara Ungureasca, fiindca
Palagiesu l-a parat ca-i periculos pentru linistea comunei. O, Doamne, mare-i rabdarea si indurarea ta! Ba Palagiesu se mai lauda, chiar si fata de mine, ca, de ar fi vrut el, ar fi putut face sa-l si spanzure, ca ― zice ― mana lui e grea cand vede ca oamenii nu se astampara. Dar zice ca i-a fost mila de cei optzeci de ani ai lui Groza, altminteri nu s-ar fi multumit numai cu internarea. Ca, zice, protopopul a predicat de pe amvon precum ca sa nu ne lepadam limba stramoseasca si nici credinta in Dumnezeu, ci sa le pastram cu sfintenie. Si din pricina aceasta l-au ridicat si l-au inchis, iar comuna a ramas numai cu diaconul, sa faca slujba si la biserica cea mare, si peste apa, in bisericuta din Ierusalim
Eu ma tot rog fierbinte bunului Dumnezeu si tare mi-e nadejdea ca rugaciunile noastre vor gasi mila si indurare in ceruri!
De multe ori ma gandesc si ma cutremur, ce-ar fi daca ar trai bietul tatal tau? Cum era el de inimos, vai, Doamne, poate ca nici tu n-ai fi unde esti, caci el nu te-ar fi lasat pentru nimica-n lume. Dar eu, sarmana vaduva, ce sa fac? Plang si ma rog lui
Dumnezeu sa-ti poarte de grija si sa te apere si sa-ti lumineze sufletul si cararile vietii
Acum barem de-ar veni odata pacea, sa mai scape oamenii de chinuri si de groaza.
Ca de cand a intrat si Romania in razboi parca viata noastra e si mai amara, si mai intristat ni-e sufletul Marta zice ca ti-a scris mereu, dar ca tu nu i-ai raspuns la doua scrisori si poate ca te-ai suparat cine stie de ce. Scrie-i, dragul mamei, ca Domsa e foarte cumsecade si-ti poarta de grija ca un parinte. Apoi si fata-i buna si are sufletul de ceara, doar ca-i tanara si nepriceputa in viata. Mereu imi spune ca i-e dor de tine, dar iarasi nu poate sta nici prea retrasa si trebuie sa mai glumeasca cu cei ofiterasi de pe aici, ca asa-s vremurile. Daca ai fi tu acasa, am avea si noi un sprijin. Dar nu-i nimic, va trece si furtuna, si Dumnezeu va plati tuturora dupa dreptate. Pana va veni ceasul mantuirii, eu in scrisorile tale caut mangaiere si le astept si tremur cand nu sosesc. Ca tu esti mangaierea si nadejdea mea pe lume, si credinta in Dumnezeu. Ramai cu bine si scrie-mi degraba. Dumnezeu sa te aiba in paza lui cea buna. A ta Mama".
Apostol indoi iar scrisoarea, o vari incetisor in buzunar si ofta, zambind amar si zicandu-si: "Biata mama! Se vede ca-i stranepoata subprefectului lui Avram Iancu"
Cuprinsul scrisorii il simtea foarte lamurit in creieri, ca o apasare. Numai vorbele despre Marta parca pierisera fara urme, desi altadata tocmai acestea I-ar fi pus pe ganduri Ridicand capul, intalni privirea ordonantei, aprinsa de o curiozitate umila.
Apostol tresari, ca si cum i-ar fi fost frica sa nu-i fi citit gandurile.
― Oare ce-o mai fi pe la noi pe-acasa, don locotenent? intreba deodata soldatul cu glas incarcat de respect.
― Ce sa fie, Petre? Necazuri si amar, raspunse Apostol bland.
Isi potrivi casca in cap, isi ridica gulerul ulancei si iesi in ograda, urmat de ordonanta. In poarta se intoarse si-i zise cu acelasi glas moale:
― Ia seama, Petre, ca maine in zori plecam inapoi, pe front! Sa aduni deci toate catrafusele Degeaba, Petre, tot mai bine-i acolo decat aici!
4
Popota diviziei era intr-o fosta carciuma, alaturi de casa in care locuia generalul
Karg. In sala mare dinspre ulita, cu ferestrele oblonite, ca sa nu patrunda lumina afara, mancau ofiterii de la cartierul diviziei, precum si cei de la comandamentul brigazii de artilerie, care se afla in sat. In fund, intr-o odaita, era popota trecatorilor, adica a celor ce mergeau spre front sau se intorceau de acolo si trebuiau sa zaboveasca un rastimp pe la numeroasele servicii ale diviziei.
Fiindca intarziase, Bologa nu mai vru sa treaca prin sala cea mare, ci coti prin ograda si intra in tinda, unde cativa soldati spalau vase, stergeau tacamuri, desfundau sticle, in vreme ce altii veneau de pe coridor, de la bucataria indepartata, cu farfurii pline cu mancaruri ori cu butelii de vin De aici o usa dadea direct spre popota mare, iar alta, in stanga, spre cuibul trecatorilor. Un soldat se repezi si deschise lui Bologa.
In odaita erau numai doua mese lungi si o canapea hodorogita, pe care zacea un morman de mantale, casti, revolvere, sabii, baionete, de-a valma.
Masa din dreapta se golise; un soldat, cu capul tuguiat si cu fruntea de un deget, strangea alene tacamurile si resturile de paine. Fumul de tutun, mirosul de mancaruri si de bauturi umpleau odaia pana in tavanul cu grinzi, sugrumand flacara lampii cu abajur de tinichea roasa. Obloanele celor doua ferestre erau inchise, iar gaurile din obloane, astupate cu servete. De altfel, ferestrele n-aveau perdele si pe pereti se vedeau numai cateva cadavre de plosnite satule.
In capul mesei din stanga sedea capitanul Klapka. Fara casca, tuns la piele, fata lui rotunda raspandea bunatate si blandete, desi in ochi ii tremura o spaima pe care incerca s-o ascunda sub un suras prefacut si rece.
Cand pasi Bologa in odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tinda se curma brusc, incat buna-seara lui pluti singuratica intr-o tacere speriata. Pana sa-si lepede insa casca si ulanca, unda de tulburare se topi si locotenentul Gross, mai in gluma, mai in serios, striga:
― Mi se pare, Bologa, ca ti-a fost rusine sa vii mai devreme intre noi? Spune drept! ― Rusine? Mie? De ce? zise Apostol, oprindu-se intepat.
― Parca noi nu stim ca si tu ai votat pentru moarte? zambi Gross, dand vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindca observase supararea lui Bologa.
― Ei si? urma Apostol mereu darz. In orice caz n-am sa dau socoteala decat constiintei mele, care l-a gasit vinovat!
― Constiinta! ofta deodata tanguitor capitanul Cerven-ko, care sedea la stanga lui
Klapka. Cine mai are azi constiinta?
Glasul acesta se infipse ca un ac in urechea locotenentului Bologa. Vru sa raspunda si nu-i veni nimic in minte. Se uita la el, si inima i se imblanzi. Cervenko era om voinic, spatos, cu o barba cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul si cu niste ochi in care plangea vesnic o suferinta tainica. Bologa il cunoscuse intr-un spital la Triest si descoperise in el o inima ingereasca. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. In fata ofiterilor trecea ca un fel de menonit, fiindca in doi ani de razboi niciodata nu pusese mana pe vreo arma, ci mergea in lupte numai cu un bat de trestie si cantand cantece bisericesti. Cervenko insusi spunea sus si tare ca mai bine si-ar taia mainile decat sa traga asupra unor bieti oameni ca si dansul. Altfel, fiind extrem de constiincios in serviciu si dispretuitor de moarte, superiorii il lasau in pace, multumindu-se a zice cai cam scrantit.
― Fiecare isi face datoria cum crede, murmura Bologa drept raspuns lui Cervenko, asezandu-se la masa fata-n fata cu Klapka, si apoi porunci soldatului: Ada-mi si mie ceva de mancare!
Soldatul disparu. Peste o clipa Gross, putin incruntat, zise:
― Nici o datorie din lume nu-mi poate impune sa ucid pe un camarad
― Camarad?! striga deodata locotenentul Varga, revoltat, sarind in picioare.
Tradatorii si dezertorii sunt camarazii d-tale? Domnilor, va intreceti cu glumele! Eu, in orice caz, nu mai pot asculta nepasator asemenea asemenea vorbe compromitatoare pentru un militar care mai are in suflet un pic de iubire de tara
Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofiter activ printre cei de fata, cazu ca un dus rece, reamintindu-le brusc ca sunt pe front. Toate privirile se intoarsera spre
Varga si in toate lucea o intrebare Privirile acestea multumira orgoliul huzarului brun, tanar, frumos, cu mustacioara tunsa si cu infatisarea incapatanata. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta si avea ambitia sa fie socotit mare cunoscator de cai. Apostol il intalnise des in casa profesorului si, cu toate ca i s-a parut gol si fudul, s-a imprietenit cu el, avand altfel un suflet deschis si leal.
― Inchipuieste-ti, dragul meu, urma Varga, adresandu-se lui Bologa, ca omului care-i impartaseste credintele, cu o voce calma ce voia sa stearga impresia izbucnirii indignate, de doua ore numai despre executia lui Svoboda vorbim si, ce crezi, dumnealor gasesc vinovati, stii pe cine, pe cei ce 1-au condamnat!
Varga sfarsi surazand batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestarii.
― Nimeni nu osandeste cu inima usoara, zise Apostol ganditor. Dar cand vina e evidenta, esti silit. Caci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!
― Nimic nu e mai presus de om! se ridica atunci Gross, grabit, ca nu cumva sa-i ia cineva vorba. Dimpotriva, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de intreg universul! Ce-ar fi pamantul fara de omul care sa-l vada, sa-l iubeasca, sa-l masoare, sal inconjoare? Ca si pamantul, universul numai prin om a devenit o realitate interesanta. Altfel ar fi o zbuciumare sterila de niste energii oarbe, altfel, adica fara sufletul omului. Toti sorii universului nu pot avea alta menire decat sa incalzeasca trupul omului care adaposteste grauntele divin al inteligentei. Omul e centrul universului, fiindca numai in om materia a ajuns la constiinta propriului sau eu, a ajuns sa se cunoasca! Omul e Dumnezeu!
Locotenentul Gross, uscativ, slabit, cu barbison retezat si cu ochii mici, negri, fulgeratori, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspra, neplacuta, devenea mladioasa si cuceritoare. Era ovreu si inginer la o fabrica de masini din Budapesta. Acum se opri un moment si se uita imprejur parca ar fi asteptat o intrerupere. Intalnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicand ca e farsor, Gross continua dispretuitor:
― Statul! Statul care ucide! In spate statul nostru, in fata statul dusman, si la mijloc noi, cei osanditi sa murim ca sa asiguram huzureala catorva talhari care au pus la cale macelul milioanelor de robi inconstienti! Ma mir ca
― Noi aparam patria, prietene, mostenirea stramoseasca! il intrerupse Varga, calm, cu o superioritate mandra in glas.
― Aici, in inima Rusiei, e patria d-tale? intreba Gross cu mare dispret.
― Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atata sfiala, ca nimeni nu-i lua in seama vorbele.
― Patria noastra e moartea pretutindeni si mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adanca.
― Fiindca suntem lasi! striga Gross, inflacarat. O singura clipa de curaj general ar pune capat tuturor miseliilor!
― Daca lumea ar fi ca tine! zise Varga, razand cu atata pofta, ca toti se inseninara.
Din fericire, noi, ceilalti, inca n-am uitat ca, mai presus de orice, suntem fiii si aparatorii patriei, draga anarhistule! Domnule capitan, adauga apoi catre Klapka, te rog, sa nu ne judeci dupa vorbele noastre, ci dupa fapte! Suntem toti prieteni si, cand ne intalnim, ne permitem mai mult decat ar fi permis. Asa ne mai racorim si noi pentru cate induram
Dar in fata dusmanului toti ne facem datoria cu inima, chiar si Gross, desi vrea sa para un razvratit. In al treilea an de razboi, dupa ce am dat atatea dovezi de vitejie, slabiciunile acestea sa ne fie trecute cu vederea!
Klapka dadu din cap cu un suras indulgent, care insa nu se potrivea deloc cu lumina ciudata din ochii lui bulbucati. Gross vru sa protesteze, dar tocmai atunci usa se deschise si soldatul intra cu farfuriile pline, asezandu-le dinaintea lui Bologa.
Peste cateva minute, dupa oarecare sovairi, convorbirea se aprinse iarasi, mai ales intre Gross si Varga. Apostol Bologa inghitea in sila. Desi nu luase nimic in gura de la pranz, nu-i era foame. Se simtea mereu ostenit, parca toata ziua ar fi carat bolovani. Ar fi dorit sa ia parte la discutie, ca altadata, dar nu indraznea, de teama sa nu observe ceilalti cat de false si nesincere ii sunt vorbele. Frica aceasta il chinuia neincetat, ii sfasia sufletul, fara sa i se poata impotrivi. Avea impresia ca se afla pe marginea unei prapastii si nu cuteaza sa se uite in adancimea care totusi il ispiteste din ce in ce mai staruitor.
― Izbanda trebuie sa vie! glasui Gross, patetic, gesticuland si cu niste ochi tremuratori de emotie. O crima monstruoasa trebuie sa nasca o pornire uriasa de razvratire universala Trebuie! Si atunci, peste transeele pline de sange, peste granitele brazdate cu morminte, toti oropsitii, toti razvratitii, isi vor strange mainile si, intr-un avant nimicitor, se vor intoarce impotriva celor ce-i exploateaza de mii de ani, si in sangele lor buhait de trandavie vor inmuia steagurile pacii si ale lumii noi!
Bologa atunci nu se putu stapani si intreba foarte bland:
― Lumea urii, camarade?
― Ura, numai ura va starpi nedreptatea! raspunse Gross cu fata strambata de patima.
― Ura naste vesnic ura, zise Apostol, cutremurandu-se. Pe ura nu poti cladi, precum nu poti pe mlastina
Inainte de a mai raspunde Gross, Varga se scula in picioare si vorbi zambitor:
― Stati! Dati-mi voie! Anarhistul nostru vrea o internationala Asa-i, camarade? Ei bine, uite internationala! adauga cu mandrie, ridicand glasul si aratand imprejur cu mana pe toti cei de fata. Uite! Tu esti ovreu, domnul capitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e roman, eu sunt ungur Asai?
Tu ce esti, baiete? se intoarse apoi deodata catre soldatul care nu mai ispravea de strans masa cealalta.
― Soldat! raspunse omul, uluit si luand pozitia reglementara.
― Fireste, toti suntem soldati, facu Varga, multumit. Dar te intreb: ce neam esti?
― Croat, sa traiti! murmura soldatul fara sa clipeasca.
― Ei, vasazica croat, urma locotenentul catre ofiteri. Si sunt sigur ca dincolo, in sala cea mare sau in tinda, vom gasi si polonezi, si sarbi, si italieni, in sfarsit, toate neamurile, nu-i asa? Si cu totii luptam umar la umar pentru un ideal comun, contra dusmanului comun! Iata internationala adevarata, tovarase! sfarsi Varga, asezandu-se triumfator.
― Internationala crimei! zise Gross grav, adaugand indata ironic: Degeaba, tu nu poti pricepe, Varga! Ne pierdem vremea. Tu esti baiat de treaba, esti erou, dar incolo
― Incolo, adica inspre ideile tale, nici nu doresc sa ma apropii, caci pe acolo te intalnesti cu Curtea Martiala, raspunse repede Varga, razand multumit.
Urma o tacere si apoi deodata glasul lui Cervenko, tanguitor ca o mustrare tarzie:
― Suferinta ne trebuie, multa, imensa Numai in suferinta creste si rodeste iubirea cea mare, cea adevarata si biruitoare. Iubirea, oameni dragi, iubirea!
Apostol Bologa se uita in ochii ruteanului, lacrimati si totusi stralucitori intr-o lumina ademenitoare. Privindu-i insa mai adanc, Bologa se spaimanta si tresari, ca si cand si-ar fi aruncat cautatura in adancimea prapastiei de care se ferise toata seara. Vru sa zica ceva si se pomeni murmurand in nestire:
― Iubirea iubirea
― Iubirea voastra insa ne hraneste cu gloante sau spanzuratori, zise Gross cu o asprime rautacioasa. Azi Svo-boda, maine eu sau poate voi, cei cu iubirea Si incaltea
Svoboda a incercat sa se smulga din murdarie, pe cand noi ne balacim mereu
― Sper ca nu vei face apologia tradarii? il intrerupse iar grav locotenentul de huzari. ― Daca in vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, niste ticalosi ar spanzura acasa pe tatal tau sub o invinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?
― Adica tatal spanzuratului? Intreba Bologa cu ochii cat pumnii, intinzand gatul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce?
― Si daca ar fi vorbit? zise Gross inabusit si cu scarba. Cel mult o circumstanta agravanta
― O, o, dar e este ― bolborosi Bologa, oprindu-se deodata aiurit si simtind o uscaciune ciudata in cerul gurii, parca s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri naprasnice.
― Nimic nu poate scuza tradarea si de altfel un ofiter care dezerteaza e mai criminal decat mai criminal! zise Varga, sculandu-se. Si, fiindca maine dimineata trebuie sa fim la datorie, v-as propune sa ne carabanim Nu de alta, dar mi-e teama ca, de vom mai zabovi mult, aveti sa ma convingeti ca dezertarea la dusman e o fapta vitejeasca!
Incerca sa rada si, neizbutind, se duse la canapea si-si alese din gramada mantaua si armele. Gross se uita la ceas si zise catre Cervenko:
― Ce facem? E tarziu de-abia o sa putem dormi trei ore
Plecara toti trei impreuna si in urma lor ramase o dara grea de tacere. Capitanul
Klapka incepu intr-un tarziu sa tambureze usor cu degetele pe masa, uitandu-se pe sub sprancene spre Bologa care se clatina pe scaun, cu fata zgarcita de o infiorare nestapanita. La masa nu mai ramasese decat un sublocotenent de infanterie, foarte tanar si posomorat, care nu scosese nici o vorba si bause cateva sticle de vin cu o lacomie de betiv precoce, si doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste speciala pentru "clientii" lui ― cum le zicea celor din transee ― si luand masa totdeauna in odaita trecatorilor, fara insa a se amesteca in discutiile lor. Fiindca tacerea devenea apasatoare, Klapka zise catre doctorul Meyer, cautand un ton glumet:
― Eu pot sta aici pana la ziua, ca tot n-am cvartir, iar soldatul imi pazeste in gara bagajele
Auzind glasul capitanului, Bologa se dezmetici si vorbi repede, parca ar fi vrut sasi ascunda o vina:
― Daca sunteti obosit, va puteti odihni la mine, domnule capitan Va cedez bucuros patul, caci eu eu am de gand sa plec mai degraba la la datorie
― Adica de ce n-am pleca impreuna, prietene? raspunse Klapka. Nu cunosc terenul si am nevoie de o calauza Mi s-a spus ca voi comanda divizionul al doilea
― Atunci sunteti comandantul meu! striga Apostol inviorat. Un motiv mai puternic sa va repet invitatia.
― Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindca, drept sa-ti spun, ma cam apasa osteneala si emotiile! zise capitanul cu o voce mai sincera.
Doctorul fara somn trecu in odaia cea mare, iar sublocotenentul mai ceru o sticla de vin soldatului care nu ispravea deloc lucrul la masa de alaturi In ulita Klapka si
Bologa se oprira, ascultand rasetele galagioase din popota, dominate de un glas ragusit, care canta fals si cu mare insufletire o romanta sentimentala. Intunericul se zbuciuma peste tot cuprinsul, si sus, in cer, vanturile falfaiau panze de nouri plangatori.
― Incotro mergem, camarade? intreba Klapka deodata cu vocea schimbata.
In aceeasi clipa insa la rasarit se ivi pe cer o tramba de lumina alba, tremuratoare, plimbandu-se de ici-colo, grabita, cercetatoare ca o iscoada isteata, staruind pe alocuri, alintand pamantul si sfidand intunericul Apoi, peste un minut, se auzira bubuituri dese, inabusite, departate
― Ce-i asta? facu capitanul mirat. Se spunea ca pe aici e liniste cand colo
― Da Nu-i nimic nimic! zise Bologa, urmarind cu interes lumina si tunurile.
Ceva caraghios o, mai mult decat caraghios! Rusii ceia sunt nebuni Inchipuiti-va, domnule capitan, ca, de vreo saptamana, aproape in fiecare noapte ne sacaie cu un reflector, parc-ar umbla sa-si bata joc de noi! Auzi, reflector la niste pozitii fixe, unde se cunoaste orice musuroi! Ridicol! Dar si mai ridicol, ba chiar enervant, e ca noi nu suntem in stare sa le zdrobim jucaria! Am stricat pana acum atatea obuze, de ni-e rusine, si degeaba! Parca ar fi fermecata lumina lor, parca
Bologa isi curma brusc vorba, caci fasia de lumina disparu, lasand intunericul mai negru. Rabufniturile de tunuri mai continuara un rastimp si apoi incetara pe rand Cei doi ofiteri pornira prin bezna deasa, clapaind cu cizmele in noroi Satul dormea dus, cu casele pitite dupa garduri de spini Intr-un tarziu, mergand mereu, Klapka zise in soapta:
― Ce efect ciudat a avut executia de azi asupra domnilor! Si doar au fost adusi inadins ca sa se intoarca cu groaza in transee si sa spuna oamenilor ca e mai bine sa infrunte gloantele dusmanului decat streangul patriei Foarte foarte ciudat! Dar daca tatal osanditului a fost intr-adevar spanzurat, atunci
Apostol se uita repede inapoi, ca si cum ar fi auzit un glas din spate, pe urma mormai rugator:
― A fost vinovat Domnule capitan, a fost vinovat
Sosira in coltul ulicioarei, spre locuinta locotenentului. Lumina alba chiar atunci rasari iarasi in vazduh, mai aproape, mai limpede, urmarita indata de bubuituri mai furioase.
― Lumina! suspina Bologa. Ispiteste, mereu ispiteste lumina! Parca toate tunurile din lume n-ar mai fi in stare s-o inabuse
Dar aratarea alba se topi iarasi, si intunericul ii stranse iar in brate, ca niste cleste reci. Numai in sufletele lor buimacite mai staruiau scantei multicolore, mangaietoare
O luara pe ulicioara. Noroiul era mai cleios. Bologa simtea cum ii tremura genunchii. I se parea ca duce in spinare o piatra de moara. Si inima ii era atat de sangerata si totusi atat de plina de o dorinta mare, ca il tortura o trebuinta sfasietoare sa vorbeasca, sa se explice.
― Domnule capitan, va rog, zise dansul fierbinte, am fost intaia oara in Curtea
Martiala, va rog Si constiinta mi-a poruncit A fost vinovat, domnule capitan!
Klapka tacea, parca nici nu l-ar fi auzit.
5
Apostol Bologa isi lua in primire bateria, mai statu putin de taifas cu comandantii de sectie si apoi cobori in adapostul subpamantean sa se odihneasca. Se intinse pe patul de scanduri. Era prapadit de osteneala si de nesomn, caci toata noaptea se zvarcolise, dar acum sufletul i se usurase, parca ar fi scapat dintr-o camera de tortura si parca toate zbuciumarile ar fi ramas acolo, in satul cu spanzuratoarea De afara cobora o infumurare de lumina, in care se conturau vag intrarea adapostului, masa improvizata, cu harti, compasuri, carti si niste farfurii goale, apoi aparatul telefonic in perete, doua scaune fara spate, aruncate la o parte Auzea ploaia monotona, plicticoasa, adormitoare si se bucura ca in creieri ii furnicau, ca si altadata, numai reflectoare, tunuri, muscali, harti, decoratii
Spre seara veni capitanul Klapka in inspectie. Bologa se innoura, mai ales cand capitanul ii spuse ca a vazut celelalte baterii si ca aici va zabovi mai mult, ca acasa Ii dadu toate deslusirile, rece, scurt, parca astfel ar fi vrut sa inlature o apropiere in afara de serviciu. Klapka il asculta ganditor, privindu-l mereu in ochi cu o staruinta care pe
Bologa il zapacea si-l facea sa-si reaminteasca intalnirea lor de ieri, in fata spanzuratorii. La sfarsit apoi capitanul ii zise deodata cu un glas in care vibra o sinceritate calda:
― Esti o inima de aur, Bologa! Da, da, o inima De aceea mi-esti drag ca un frate! Locotenentul avu o tresarire nervoasa. Nu intelegea ce vrea Klapka si un moment i se paru ca-l ispiteste. In ureche insa ii rasunau cuvintele blande, tulburatoare, care totusi il spaimantau, ca si cand l-ar fi tarat spre o primejdie.
― Te-am vazut aseara cum te-ai chinuit, urma capitanul. Toata seara si toata noaptea. Si te-am inteles. Poate ca numai eu te-am inteles, fiindca eu Da, da! Nu te uita ca am tacut! Trebuie sa tacem! Mereu sa tacem! Altfel
― Domnule capitan, cred ca va inselati, cred ca zise Bologa aspru, aproape cu ura. Si nu stiu ce va face sa-mi atribuiti
Klapka zambi cu atata bunatate, ca Apostol se incurca de tot si se opri in mijlocul frazei. ― De ieri, de la primul schimb de priviri, am inteles ca vezi in mine un dusman, relua capitanul. Nici nu mi-ar fi pasat de dusmania ta, daca pe urma, cand se zvarcolea fratele meu in streang, nu ti-as fi vazut ochii plini de lacrimi Nu protesta! Nu ti-ai dat seama, dar ai lacrimat si lacrimile acelea ti-au dezvaluit inima intreaga
Bologa mai incerca sa se impotriveasca. Zadarnic. Capitanul parea ca simte o nevoie nebiruita de a-si crea un prieten cu care sa imparta o povara sufleteasca.
Neincrederea locotenentului il facea sa sovaie, si totusi infricosarea singuratatii il imboldea mereu sa se apropie. Astfel ii spuse cum a aflat aseara, de la un capitan ungur, ca Bologa e roman, dar ofiter model si patriot incomparabil. Atunci s-a intristat, crezand ca lacrimile au fost inselatoare. A cunoscut multi ofiteri romani in razboi si cu toti s-a inteles ca si cand ar fi fost frati de sange.
Cum oare sa nimereasca tocmai aici un renegat? Pe urma, la masa, a priceput tot, caci la fel se ascunde si dansul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor batran, de a-si arata simtamintele cele fierbinti si purtand vesnic o masca pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e si mai mare decat pentru Bologa, intai fiindca e ceh, si toti cehii sunt suspecti, apoi fiindca Nu-i marturisi al doilea motiv, ci, dupa o mica pauza, ii povesti ca el e din Znaim, oras ceh foarte dragut si curat, si ca parintii I-au dat la scoala militara ca sa-si castige mai curand painea, deoarece erau multi frati si fara avere. A iesit cadet la optsprezece ani, dar viata militara nu i-a placut, in vara cand a fost inaintat sublocotenent si s-a dus acasa in concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. A vrut s-o ia de nevasta, dar iubita lui n-avea zestrea reglementara, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci, fiindca nu putea renunta la fata, s-au logodit. El s-a hotarat sa-si creeze o cariera noua, iar ea s-a legatuit sa-l astepte. S-a inscris in aceeasi toamna la Drept si s-a asternut pe carte. A mers greu. Serviciul ii reteza mereu avantul, si superiorii nu vedeau cu ochi buni stradaniile civile. Totusi, in sapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobandit gradul de capitan de rezerva, dar si de candidat de avocat. Practica a facut-o in Znaim, aproape de logodnica. Peste un an deschizand cancelarie de avocat, s-a putut insura. Casnicia a fost rodnica: anul si copilul Azi are patru, doi baieti si doua fete. Razboiul a intrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum Dintr-un portofoliu scoase niste fotografii si-i arata, falnic si miscat, intai copilasii pe rand, cu numele si obiceiurile fiecaruia, apoi pe nevasta-sa.
― Sa stii insa ca fotografiile sunt mizerabile, adauga el cu insufletire. Mai ales nevasta-mea e de o mie de ori mai bine, delicata, blanda, frumoasa. Cine o cunoaste trebuie s-o adore
Saruta fotografiile, le puse bine si murmura induiosat, cu ochii scaldati in lacrimi:
― Din pricina lor si de dragul lor sunt cum sunt, Bologa! Altfel, Dumnezeu stie, poate ca si eu Asa insa nu pot Sunt capabil de orice lasitate, numai sa nu mor inainte de a-i imbratisa, sa ma pot intoarce la ei Ce vrei! Sunt un nenorocit Si totusi, in doi ani, o singura data am fost acasa cinci zile! intelegi? O, cainii, cainii!
Scrasni dintii, cu lacrimi garla pe obrajii grasi, inrositi de emotie. Se auzira pasi coborand in adapost si Klapka se potoli brusc, intorcandu-se cu spaima spre intrare. Era un sublocotenent care venea sa ia intelegere cu Bologa in privinta serviciului de noapte.
― Poate sa ne viziteze si la noapte reflectorul si ar fi bine sa-i pregatim o primire triumfala, zise sublocotenentul.
Se asezara la masa, intinsera hartile, se sfatuira, vazura unde a aparut reflectorul ultima data si chibzuira unde trebuie sa apara la noapte, aprinsera un muc de lumanare, facura socoteli si planuri de tragere
Preocupat de reflectorul dusman, Apostol Bologa nici nu se mai gandi la Klapka.
De altfel toata noaptea statu de veghe, alergand de la postul de comanda la tunuri, de la tunuri la cele cateva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar pana la observatorul din linia infanteriei, agitat, parca ar fi fost in joc toata fericirea lui si soarta lumii intregi.
Ceasurile insa trecura, veni dimineata, si reflectorul nu se arata.
Si noaptea urmatoare la fel, si noaptea a treia la fel De-abia a cincea noapte, cand nu credeau ca are sa vie, a venit iar, mai sfidator, mai batjocoritor Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepasatoare peste campurile brazdate de santuri.
A doua zi, pe la amiaza, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid si cu ochii mai tulburi si mai bulbucati ca de obicei. Ii spuse ca adineaori colonelul i-a poruncit categoric sa sfarseasca scandalul cu reflectorul, fiindca ajungem de rasul si ocara armatei, adaugand ca comandantul diviziei a fagaduit o decoratie celui ce va zdrobi batjocura ruseasca.
― Azi-noapte l-am incadrat, si totusi ne-a scapat! zise Bologa furios, incheind cu o injuratura ungureasca. In doi ani n-am primit nici o observatie si acuma, din pricina unui fleac de
― Nu te infuria, prietene, si nu injura, raspunse Klapka abatut. Observatia nu te priveste pe tine, ci pe mine!
― Pe toti ne priveste, domnule capitan, si tocmai asta-i
― Poate ca inainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toata vina cade numai asupra mea! Am simtit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din M-a intrebat pentru ce anume am fost mutat aici, intelegi?
― Capitanul se asezase pe scaun, langa masa cu hartile, si se uita intrebator si speriat la Bologa care, nedumerit, raspunse:
― In interes de serviciu, fireste. De altfel, in razboi nici nu se mai tine seama de alte interese
― Ei bine, colonelul stia, trebuia sa stie, si totusi m-a intrebat, zise Klapka mai incet si cu o umbra de mister in glas. Iar cand, de frica, i-am spus o minciuna, el nici n-a clipit din ochi, incat am fost silit sa ma rusinez de lasitatea mea!
Tacu asteptand un raspuns sau o intrebare. Pe Bologa insa atitudinea si glasul capitanului il uluira, trezindu-i deodata in suflet toate zbuciumarile care crezuse ca s-au stins fara urme. Ar fi vrut sa protesteze si sa ispraveasca cu omul acesta care, urmarindu-i cu incredere, il facea partasul unor ganduri primejdioase. Simtea insa cu groaza ca, in adancul inimii, gandurile acestea ii erau dragi si le tainuia acolo ca pe niste odoare pretioase.
― Domnule capitan, murmura Apostol, uitandu-se in ochii lui, rugator.
Din privirea si glasul lui, Klapka sorbi un indemn care ii lumina fata framantata. Ca si cand ar fi pornit sa-si goleasca dintr-o data tot sufletul, ofta greu si zise:
― Ma inabuse lasitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut ca, tainuind-o, voi scapa de ea, si acuma ma gatuie Ai vazut privirea lui Svoboda sub streang? Nu se poate sa n-o fi remarcat, toata lumea a vazut dispretul si mandria si nadejdea Asta-i moartea noastra eroica! Pe frontul italian, un roman a fost spanzurat pentru aceeasi vina Am vazut bine, a avut aceeasi privire in fata funiei Atunci insa n-am priceput nimic.
Tocmai peste cateva luni mi-am dat seama, in groaza si in lasitate Trei ofiteri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toti cehi, au fost prinsi intr-o noapte, intre linii, cu planuri si cu harti si cu secrete. Eu eram sa fiu al patrulea, dar in ziua plecarii am primit de acasa o scrisoare si m-am ascuns ca un hot. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilasii, nevasta, in scrisoare am gasit sperante de viitor si de fericire, am gasit iubire multa, toata iubirea mea Cum sa risc eu toate acestea pentru pentru ceva pentru un vis? Totusi, pe urma am fost trimis si eu, cu dansii, in fata Curtii
Martiale, ca complice. Si acolo m-am lepadat de ei, ca de lepra, si am tagaduit, agatandu-ma cu disperare de viata asta rusinoasa! Iar ei au tacut si nici macar nu m-au dispretuit. Secera mortii scanteia in fata lor si ei n-au clipit din ochi Apoi, cand s-a citit amenintarea spanzuratorii, au strigat toti trei, intr-un glas, acolo, inaintea Curtii,
"traiasca Boemia", in vreme ce eu tremuram ca un biet cersetor, de mila. Ba, ca sa dovedesc tuturor cat sunt de nevinovat, m-am dus si la executie Vezi, pana unde poate merge lasitatea? Langa sat e o padure prin care armata si-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuintele frontului. Am mers cu convoiul de executie si am ajuns intr-o poiana larga. Convoiul s-a oprit putin in mijlocul poienii si m-am uitat imprejur sa caut stalpii spanzuratorilor. Stalpi nu erau, dar in schimb in fiecare copac atarnau oameni, agatati de crengi, cu capetele goale si cu tablite de gat, pe care scria
"tradator de patrie", in trei limbi. Mi-a inghetat inima in piept si totusi n-am indraznit sa tremur. Ca sa-mi pot tainui mai lesne infiorarea, mi-a trecut prin minte sa-i numar, sa vad cati sunt Inchipuieste-ti ticalosie de om! Dar cum sa-i numeri, cand toata padurea era plina de spanzurati? Ori poate ca numai groaza m-a facut sa-mi para mai multi?
Atunci am inchis ochii, gandindu-ma cu mirare stupida: "Asta-i padurea spanzuratilor" Un maior ungur, inalt si cu profil de pasare, mi-a soptit, poate ca sa ma ispiteasca: "Toti sunt cehi si ofiterii, si soldatii numai cehi!" Am tacut, parca mi-ar fi facut o mustrare. Apoi i-au spanzurat pe toti trei deodata si pe acelasi copac, un fag batran, cu tulpina scorburoasa. Cand le-au pus streangul de gat, m-am uitat bine in ochii lor Straluceau cumplit, ca niste luceferi prevestitori de soare, si atat de maret si cu atata nadejde, ca toata fata lor parea scaldata intr-o lumina de glorie. Atunci m-am simtit mandru ca sunt frate cu cei stralucitori de sub streang si am dorit moartea cu o insetare uriasa! Dar numai o clipa, o singura clipa! Pe urma am privit zvarcolirile, am auzit paraitul crengilor si numai inima imi tremura, incet, fricoasa, hoteste, ca nu cumva s-o auda vreun vecin Peste cateva zile am fost mutat ca suspect Acuma vezi de ce am fost mutat? Si crezi ca am plans macar dupa ce m-am intors de la padurea spanzuratilor? Sau macar in tren, venind incoace? Sau aici? M-am bucurat, Bologa, auzi, ca traiesc, c-am scapat de padurea spanzuratilor! Pana adineaori m-am bucurat, pana cand m-a intrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plans, cu capul varat in mantie, ca sa nu ma simta nici ordonanta. Numai adineaori, de frica padurii spanzuratilor!
Klapka se opri cu niste ochi atat de mari si de ingroziti, ca Bologa isi simti sufletul coplesit de mila. In tacerea adapostului inimile lor bateau deopotriva de infricosate
Locotenentul vru sa-i spuie o vorba de mangaiere si se pomeni soptind:
― Domnule capitan, padurea spanzuratilor
Isi lua seama insa si pleca ochii in pamant, neputincios si umilit.
― Acuma intelegi intrebarea colonelului? reveni capitanul cutremurandu-se, parca ar fi vrut sa se scuture de o apasare. Si observatia cu reflectorul? Vezi cum se leaga?
Observatia e amenintatoare pentru mine: ori reflectorul, ori
Iar se cutremura si apoi continua mai gatuit:
― Trebuie sa nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferinta! Altfel
Padurea spanzuratilor murmura Apostol cu ochii scanteietori de o ura noua, plamadita in sufletul lui pe nesimtite.
Klapka, parca povestind si-ar fi usurat inima, vorbi pe urma numai de reflectorul rusilor, prinse sa arate pe harta, sa masoare, sa combine cifre si formule Bologa il asculta din ce in ce mai mohorat, fara sa mai rosteasca un cuvant. Glasul capitanului, in care balbaia numai frica, incepu sa-l indigneze. Se stapanea, simtind insa cum i se infiltra ura in sange, cum ii alerga prin toate vinele, ca o otrava. Se uita pe harta si vedea numai degetele capitanului, tinand compasul si miscandu-se de ici-colo, desenand o umbra ciudata, in forma de spanzuratoare
Apoi Klapka pleca linistit, increzator, cu fata inflorita de un zambet, lasand pe
Bologa singur in adapostul umed.
6
Ii clocotea inima si creierii il usturau. Statu un minut in picioare, cu ochii dupa
Klapka, apoi se prabusi pe scaun, in fata hartii, agatandu-se de compas ca de o nadejde mantuitoare. Dar nici degetele nu-l mai ascultara In sufletul lui, ca si imprejurul lui, simtea o scarba chinuitoare, in care i se scufunda toata viata.
Isi rezema capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile insemnate pe harta. I se pareau niste semne cabalistice si se mira cum le-a putut intelege pana azi. Si, in acelasi timp, ii incolti in minte o intrebare, ca un carlig: ce cauta el aici? Pe urma, imprejurul intrebarii se adunara raspunsuri, lamuriri, alte intrebari si alte raspunsuri, care insa, cu cat se inmulteau, cu atat il nemultumeau mai rau, fiindca toate impreuna nu-i deschideau nici o punte de mantuire.
"Ce ridicol am fost cu conceptia de viata ― se gandi apoi deodata. Cum nu mi-am dat oare seama ca o formula neroada nu poate tine piept vietii niciodata?"
Acum, uitandu-se in urma, i se paru ca toata viata i-a fost goala ca o punga de hartie model. Ii era rusine de trecut si-si aminti cu o parere de rau dureroasa momentele cand viata a incercat sa-l atraga in mersul ei si s-a impotrivit prosteste, inabusindu-si cu indarjire avanturile. Chiar zvarcolirile lui de acuma, cu nazuintele disperate de a-si infrange pornirea inimii
― Don locotenent, am adus pranzul, zise ordonanta, care se oprise la spatele lui
Bologa cu sufertasul.
Apostol, auzind vorba romaneasca, sari drept in picioare, ca si cand l-ar fi lovit cu un ciomag in moalele capului.
― Da bine bine, Petre, baigui buimacit, clatinandu-se pe calcaie si apoi trantindu-se pe pat, ca sa nu-i observe soldatul tulburarea.
Ordonanta aseza masa, tragand cu coada ochiului spre Bologa. Il vazu amarat si, crezand sa-l usureze, intreba supus:
― Ati primit vreo veste rea de acasa, don locotenent?
― Ce veste, magarule? racni deodata Bologa, ridicandu-se furios. Ce-ti pasa tie?
Numai acasa iti umbla gandurile, afurisitule, acasa!
Soldatul inlemni in pozitie, cu fata la locotenentul aprins de manie. Era om de peste treizeci de ani, inalt, spatos, cu mainile ca niste lopeti, cu obrajii ososi si cu ochii nespus de blanzi, in care palpaia evlavie si resemnare. Apostol il avea ordonanta de vreo sapte luni si Petre il slujea cu o credinta de caine, fericit ca l-a scos din foc. De altfel il recomandase, intr-o scrisoare, chiar doamna Bologa, caci era tot din Parva, cunostea pe
"domnisorul" din leagan si lasase acasa cinci copii.
Intalnind pe urma ochii ordonantei, furia locotenentului se topi intr-un val de rusine. Isi dadu seama, indata, ca numai graiul romanesc l-a scos din tatani, fiindca a venit ca o mustrare peste gandurile lui ravasite de imputari. Ii paru rau ca s-a infuriat si in parerea aceasta de rau simti multumire de sine si inaltare. Se scula, facu trei pasi spre intrarea adapostului, se intoarse inapoi si zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi: ― Sunt amarat, Petre, si nu stiu ce am O, Doamne, razboiul!
Se cutremura infricosat. Era intaia oara ca se plangea de razboi. Pana acuma chiar suferintele razboiului i se parusera firesti si socotise lasi pe cei ce murmurau impotriva lor Soldatul, linistit, cu o lucire sumbra de pocainta in ochi, raspunse grav:
― Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent, pentru pacatele oamenilor.
― Dar daca nu-s pedepsiti pacatosii, ci tocmai cei asupriti? intreba Bologa staruitor.
― Dumnezeu tine cumpana dreapta, zise Petre cu o credinta profunda. Moartea nui pedeapsa. Viata e pedeapsa. Si numai chinurile trupului si suferintele indreapta pe om spre mantuirea sufletului
Apostol se aseza sa manance. Credinta ordonantei o cunostea de mult, si aceleasi vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care si acasa fusese vestit de bisericos, in valtoarea razboiului s-a scufundat intr-un adevarat fatalism religios. De altfel, fiind singurul roman in regiment, era singurul cu care Bologa vorbea romaneste. Soldatul glasuia acuma despre suferinta si despre Dumnezeu, si Bologa, mancand, il asculta si se gandea ca niciodata nu l-a ascultat cu atata dragoste. Il intrerupse si aduse vorba despre
Parva, despre cei de-acasa Petre ofta si umplu adapostul cu fel de fel de amintiri, care ii induiosau deopotriva. Apostol simtea din ce in ce cum ii creste inima, cum ii bate navalnic si cum bataile se incheaga intr-un cantec de biruinta. O dragoste mare ii infiora sufletul. Se uita la Petre miscat, avand impresia ca intr-insul s-a intruchipat toata Parva, toti cei ce vorbesc romaneste. Ii venea sa-l imbratiseze si sa se arunce la picioarele lui, cerandu-i iertare. Si in cele din urma, nemaiputan-du-se stapani, murmura cu glas de fericire:
― Petre, Petre, fratele meu nadejdea mea Soldatul tacu o clipa nedumerit. Apoi clatina din cap si zise domol, resemnat:
― Doamne-ajuta
7
Cateva nopti nu mai aparu reflectorul. Apostol Bologa, de veghe in observatorul din santurile infanteriei, il astepta insa mereu cu atentia incordata, ca sa multumeasca pe
Klap-ka. In linistea noptilor, tulburata doar rareori de vreun foc de pusca speriat, avu ragaz destul sa-si judece, precum obisnuia, credinta cea noua, convins ca numai insufletirea care rezista pe cantarul mintii e vrednica sa locuiasca trainic in sufletul omului. Si se bucura simtind ca primenirea lui sufleteasca, oricum o rasucea, ii incalzea inima, pe cand vechea "conceptie", pentru care douazeci si sapte de luni si-a primejduit viata, a fost vesnic severa, ca o mama vitrega, isi zicea acuma ca viata fiinteaza numai prin inima si ca, fara de inima, creierul ramane o biata gramada de celule moarte. Ii era rusine insa amintindu-si ca i-au trebuit doi ani de razboi ca sa ajunga acolo de unde a pornit impotriva sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopului si ale tuturor, afara de
Marta La gat purta un medalion cu o bucla blonda si chipul unui capsor fermecator. I le-a dat cand a fost acasa, in concediu, soptindu-i "eroule", cum de altfel ii zicea si in scrisori.
"Marta e vina tuturor", incerca sa-si zica in taina, ca o scuza fata de constiinta dojenitoare. Dar isi curma gandul, alungandu-si din suflet lasitatea: "Marta nu m-a indemnat niciodata sa fiu erou, cu nici o vorba Numai gelozia mea neroada a socotit ca, prin uniforma si vitejie, are sa-i potoleasca cochetaria. Vasazica numai eu sunt vinovat si trebuie sa indur remuscarile"
De altminteri, trecutul i se parea mort si se ferea sa-l dezgroape. Mai mult il preocupa viitorul care-i mijea ca o aurora stralucitoare dupa o noapte vijelioasa. Nu-l vedea inca lamurit, dar ceata care-l aburea avea sclipiri trandafirii Inima ii era plina de un simtamant mangaietor.
"De acum incepe o viata noua! se gandea mereu cu bucurie. In sfarsit mi-am gasit calea Au trecut sovairile si indoielile! De acuma, inainte"!
O pofta de viata vajnica ii clocotea in piept. Cand venea, dimineata, de la observator si se intindea pe patul de scanduri, adormea repede si visa numai fericire
Intr-o dupa-amiaza tarzie se pomeni iar cu Klapka la baterie. Bologa, aducandu-si aminte de ingrijorarea de deunazi a capitanului, se mira vazandu-l foarte senin si zambitor, cu o multumire in ochi aproape provocatoare. Dupa ce inspectara impreuna tunurile si oamenii, coborara in postul de comanda, unde ardea pe masa un muc de lumanare.
― Na-m avut noroc, domnule capitan, zise Apostol cu o usoara ezitare. Daca n-a vrut sa vie
― Cine? intreba Klapka. A, da Ia mai da-i dracului de reflector, Bologa! adauga apoi nepasator.
Locotenentul tacu zapacit, uitandu-se in ochii capitanului, in care acuma cateva zile il ingrozise padurea spanzuratilor.
Klapka insa urma netulburat:
― Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Asa si eu cu colonelul nostru! Ca-i mancator de oameni, calau Cand colo, e om foarte de treaba A, nu ti-am spus? A venit mai in fiecare zi pe la mine de patru ori Iti inchipui tremuraturi pe capul meu!
Eram sigur ca vrea sa ma prapadeasca. In sfarsit, ieri, de frica, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, batandu-ma in piept, fireste, ca sunt nevinovat, ca M-a ascultat, m-a ascultat si la urma mi-a zis, fara pic de imputare, intelegi, mi-a zis: "Stiu Asa vin nenorocirile asupra oamenilor" Si atata tot! Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, in sfarsit, prieteneste! Ba se vede ca a prins si simpatie de mine, caci azi-dimineata iar a venit in inspectie. Adica ce inspectie, ca nici n-am mai pomenit de serviciu In schimb, mi-a dat o dovada definitiva de incredere O dovada hotaratoare! Anume, in mod absolut confidential, mi-a comunicat o mare taina oficiala Asa ca de acuma n-am nici o grija, sunt linistit!
Pe Bologa vioiciunea si seninatatea capitanului il suparau. Cu glas de imputare, il intrerupse:
― O taina oficiala ce importanta are pentru noi? Si increderea, si banuiala sunt deopotriva de chinuitoare!
― Nu, nu! striga capitanul cu caldura. Sa nu exageram! Oameni de treaba sunt pretutindeni si in toate neamurile. De ce sa exageram? Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situatia lui, asta trebuie s-o recunoastem! De altfel, secretul ne intereseaza si pe noi, fiindca e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosita, ca sa ne schimbe
― Atunci noi trecem iar pe frontul italian? intreba Apostol.
― Nu, nu pe frontul italian, raspunse Klapka repede, cu oarecare mandrie. Pe frontul romanesc
In clipa cand sa rosteasca ultimul cuvant, isi aduse aminte ca locotenentul e roman, dar nu mai avu vreme decat sa-l pronunte mai incet. Bologa ingalbeni si, parca n-ar fi auzit bine, repeta masinal:
― Pe frontul
Nu sfarsi, ca si cand i s-ar fi infipt in beregata o gheara inabusindu-i glasul. Ramase cu gura cascata si se holba nauc la capitanul care, dandu-si seama cat a fost de imprudent, murmura prosteste:
― Iarta-ma, prietene Am uitat ca tu Sunt un
In creierii lui Apostol insa de-abia atunci incepu sa tiuie cuvantul de care se spaimantase, ascutit si sfasietor, parca i-ar fi scormonit un pumnal. Se scula brusc in picioare si alerga de ici-colo, frangandu-si mainile si soptind disperat:
― Nu se poate nu se poate, nu se poate
Klapka, mereu zapacit, incerca sa-l consoleze, zicand fara convingere:
― Linisteste-te, Bologa, ce Dumnezeu La urma urmelor, viata nu merge fara compromisuri, fara jertfe si
Deodata Apostol Bologa se opri in fata lui, cu obrajii albi, cu ochii stinsi, incat capitanul amuti.
― Orice orice, numai asta nu se poate! izbucni dansul cu o voce arzatoare. Asta ar fi o o o
Peretii de barne ai adapostului inchegara sfortarile lui de a gasi cuvantul intr-un vuiet prelung, incat Klapka il apuca de brat, vrand sa-l faca sa vorbeasca mai incet. Si
Apostol, ca si cum ar fi inteles, se incurca, pleca fruntea si sfarsi murmurand:
― O o crima
― Asa-i, dar ce putem noi face? zise capitanul inabusit, cu ochii spre intrare. Eu pricep si impartasesc zdruncinarea ta, totusi voi aveti si mangaierea ca barem exista si in tabara cealalta frati care lupta pentru mantuirea voastra, pe cand noi nici n-avem incotro sa ne aruncam privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este sa murim spanzurati!
Bologa se lasase pe un scaun, coplesit. Klapka, incredintat ca l-a potolit, continua cu mai multa siguranta:
― O crima imensa e indeobste razboiul, dar cu deosebire razboiul Austriei!
Incaltea cand un popor de acelasi sange ia armele, cu sau fara dreptate, stiu cu totii ca izbanda va fi spre folosul neamului si prin urmare fiecare om poate muri cu credinta ca s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi insa niste stapani urati au trimis robii sa moara ferecandu-si lanturile! Atunci? in mijlocul valmasagului de crime, ce mai poate cumpani o crima micuta, care-ti striveste tie sufletul? Cui ii mai pasa aici de sufletele noastre?
― Atunci urmeaza sa? intreba repede Bologa, care incepuse sa asculte si n-avea puterea sa astepte.
― Sa mergi unde vom merge toti, zise Klapka grav, cu o resemnare indurerata. Sa mergi, sa faci ce vor face toti si sa-ti inchizi ermetic toate portitele sufletului pana ce va sosi pacea sau se va prabusi lumea, sau pana ce-ti va veni randul si tie sa mori si sa scapi de toate chinurile!
Apostol tresari si raspunse cu protestare in glas:
― Dar daca eu nu vreau sa mor! Nu vreau, nu mai vreau! Acuma trebuie sa traiesc! Acuma nu mai vreau sa mor!
Klapka tacu o clipa si apoi zise cu un zambet care voia sa-i ascunda sfiala:
― Mie nu-mi sde bine sa-ti vorbesc tie de moarte, stiu De frica mortii sau de dragul vietii, poate ca-i acelasi lucru, sunt las da, da, recunosc si marturisesc, sunt in stare sa inghit orice rusine, orice umilire Totusi, mi-am zis de multe ori, uite asa cum ma vezi, mi-am zis ca mortii sunt cei mai fericiti, fiindca ei cel putin au pus cruce tuturor durerilor Mi-esti drag, Bologa, si daca n-ai fi fost tu aici, n-as fi avut atata incredere in mine insumi Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinte comune, si noi trebuie sa ne impartasim zbuciumarile intr-o limba straina!
Atunci cum sa nu-i invidiem pe cei morti, Bologa?
Locotenentul nu-l mai asculta. Linistea lui Klapka insa il nelinistea mai rau. Intreba deodata cu un fir de nadejde in privire:
― Si crezi d-ta ca-i sigur?
Capitanul dupa o sovaire scurta raspunse hotarat, parca ar fi cautat sa-i dea un leac amar: ― Din nenorocire, nu incape nici o indoiala, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Maine-poimaine trebuie sa soseasca. Intr-o saptamana ne va lua locul si peste alte cateva zile noi vom fi in Ardeal, pe frontul
Ochii lui Bologa il ardeau. Tacu brusc si lasa capul in pamant, examinandu-si cizmele pline de noroi si tremuran-du-si nervos genunchii, in vreme ce Apostol porni de colo pana colo, ca un lup in cusca, respirand greu, cu tamplele dogorate. Peste doua minute apoi, cu o hotarare noua, locotenentul se opri iarasi in fata lui Klapka:
― Domnule capitan, te rog te implor Scapa-ma! D-ta ma poti scapa! Nu vreau sa ma duc pe frontul
Klapka ridica ochii la el, neintelegand ce vrea. Bologa insa urma tot mai infrigurat:
― Trebuie sa se gaseasca un mijloc de salvare! Mutati-ma la un regiment care ramane aici! Ori trimiteti-ma inapoi in Italia, oriunde, numai acolo nu! Voi lupta ca si pana azi, jur! Voi Am trei medalii de vitejie, toate trei dobandite cu Numai acolo nu pot merge Acolo presimt ca am sa mor Si nu vreau sa mor! Trebuie sa traiesc!
Cazu pe pat, cu obrajii in palme, biruit de lacrimi. Capitanul era induiosat si simtea ca, daca ar deschide gura, l-ar napadi plansul si pe el. In vagauna intunecoasa suspinele lui Apostol ingrosau aerul, iar lumina sfaraitoare de pe masa tremura pe pereti niste umbre nelinistite Intr-un tarziu, dupa ce sughiturile locotenentului se mulcomira,
Klapka zise:
― Ei, te-ai mai racorit? Atunci putem vorbi ca doi barbati, ba chiar ca doi soldati! Adevarul este ca in razboi nu trebuie sa cugeti, ci sa lupti cel putin asa perora un general, deunazi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie sa le cumpanim binebine si fara pripire, altfel De-ai chibzui putin, ai vedea ca eu n-am nici o putere. Eu nu pot propune nimic, fiindca sunt stigmatizat: ceh, adica tradator Pentru cei de seama noastra s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite sa ne atate pofta de vitejie in caz de sovaire Daca as indrazni eu sa te propun pentru mutare, imediat am fi banuiti amandoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele sa ia partea unui roman?
Nici nu-ti inchipui ce tambalau, ce Numai generalul te-ar putea salva, daca ar fi om si ar avea inima Crezi insa ca pe aici sunt multi oameni? Crezi ca
Bologa, care se gandise si ascultase ursuz, se agata de o vorba si striga:
― Am sa ma prezint generalului!
Klapka se spaimanta, ca si cand insusi generalul I-ar fi surprins complotand.
Raspunse in soapta:
― Astampara-te, Bologa! Te rog! Ce, tu nu cunosti pe generalul Karg? Doar tie comandant de aproape un an Karg Un caine, un Ar fi capabil, in loc de raspuns, sa te trimita direct la Curtea Martiala
― Atunci ar urma sa plec fara sa incerc barem a ma impotrivi sau a ocoli ticalosia? izbucni iarasi Apostol, acuma insa furios si scrasnind dintii.
― Asculta sfatul meu, prietene, zise capitanul linistit. Sunt mai batran ca tine si am indurat multe in viata Razboiul n-are alta filozofie decat norocul. Lasa-te deci in grija norocului. Parca in doi ani de zile moartea nu ti-a cantat la urechi pe toate glasurile, si totusi norocul te-a ocolit. Poate ca te iubeste norocul Nu-l zgandari, nu-l starni Lasal
― Si cum simt ca acolo ma asteapta o primejdie cumplita murmura Bologa deodata foarte abatut, cutremurandu-se. Niciodata n-am avut presimtiri atat de
― Primejdiile sunt azi pretutindeni, facu Klapka stapanindu-se. In aer, pe front, acasa, in toata lumea Insusi pamantul mi se pare ca trece printr-o zona de primejdii
Ce sa facem? Norocul e scutul tuturor Asa! Asculta-ma pe mine Mai chibzuieste si o sa-mi dai dreptate! Dar fara patima! Fara pripire! Calm! Calm!
Se scula incet, isi puse casca in cap, gata de plecare.
― Decat sa ma duc acolo, mai bine trec la muscali! sopti atunci Apostol, uitanduse drept in ochii capitanului.
― Usor de zis, raspunse Klapka linistit, parca ar fi asteptat de mult vorbele locotenentului. Dar daca nu izbutesti, stii ce te asteapta! Numai deunazi ti-am povestit despre cei trei Si ei au vorbit ca tine, ba si mai nazdravan Iar azi poate ca sunt tot in padurea spanzuratilor, ca sa ingrozeasca pe altii!
― In privinta asta n-am nici o grija, zise Bologa, cu incredere. Cand ar fi sa ma prinda, m-as impusca si as ispravi repede! In orice caz, eu n-am sa mor spanzurat, asta ti-o garantez!
― Asa mi-au garantat si ei, prietene, dar imprejurarile au fost mai puternice decat hotararea lor De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sunt mii si zeci de mii in situatia ta si soarta le poarta de grija tuturor cum crede de cuviinta
Klapka ii stranse mana fierbinte In clipa urmatoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit in acelasi loc, cu ochii in gol, uluit de vedenii. Isi veni in fire si, simtindu-se sleit de puteri, se tranti pe pat. Pe masa, in sfesnicul improvizat, lumina incepu sa palpaie repede, sa sfaraie si apoi deodata se stinse. Pe Bologa intunericul il zgudui, buzele-i arse insa soptira cu indarjire:
― Nu se poate!
8
― Stii vestea, Petre? zise a doua zi Apostol catre ordonanta care, ghemuit intr-un colt al adapostului, citea cu ravna si evlavie Visul Maicii Domnului. Peste o saptamana, cel mult doua, mergem acasa, in Ardeal
― Bogdaproste! facu soldatul, luminat de bucurie si incepand sa se inchine. Bine c-a dat Dumnezeu si Maica Precista, ca altii au mai fost cate-o saptamana, unii si mai mult, numai noi parca suntem ciumati
Bologa zambi aproape rautacios vazand fericirea omului si urma batjocoritor:
― Da ce, tu crezi ca ne ducem sa petrecem? Ehe, mai pune-ti pofta-n cui, badita!
Ne ducem tot la batalie sa ne batem cu romanii
― Vai de mine, don locotenent! sari Petre speriat. Doamne fereste! adauga pe urma, inchinandu-se de mai multe ori. Doamne, apara-ne si nu ne parasi! Mare pacat, don locotenent Apoi sa nu-i trasneasca Dumnezeu din senin?
Consternarea ordonantei ii facea bine. "Daca un om simplu se revolta, atunci eu ce sa fac? isi zise Bologa, uitandu-se multumit la Petre, si indata urma in sine: Atunci cum sa nu inteleaga si generalul?"
De azi-noapte il urmarea gandul cu generalul si se sforta mereu sa-si intareasca convingerea. A chibzuit bine, a prevazut probabilitatile si Klapka n-are dreptate. De altfel, Klapka e un fricos, care vede pretutindeni calai si spanzuratori. Pe cand el,
Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept Sfaturile totdeauna I-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka il infuriau. Resemnarea i s-a parut o atitudine animalica, nevrednica de omul liber. Cu atat mai mult i se parea azi ca a sta cu mainile in san ar fi o crima cel putin egala cu plecarea la razboi.
Inchipuirea ca ar putea merge acolo ii statea totusi intepata in creieri ca o baioneta vrajmasa. Trebuie s-o smulga! Altfel, nu mai poate trai. Mai ales ca, in lumina spaimei de azi, amintirile trecutului il impresurau ca niste amenintari din ce in ce mai negre
Nadejdea in generalul de divizie ii risipea spaima. Si aceasta era o dovada impotriva lui Klapka. Se hotari sa se prezinte la raport, sa-i explice situatia, sa-l roage si sa-i fagaduiasca solemn ca isi va face datoria oriunde, afara de acolo Vru sa plece indata, sa sfarseasca mai repede si sa se linisteasca. Puse mana pe aparatul telefonic sa anunte ca doreste sa se infatiseze comandantului diviziei. In ultimul moment isi lua seama. Cum sa ceara generalului mutarea, cand nu stie nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar intreba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdarie sa tradeze pe
Klapka, ar fi
"Deocamdata trebuie sa mai astept, isi zise dansul. Intai sa se publice vestea schimbarii, chiar neoficial Trebuie sa procedez cu bagare de seama si cu demnitate!"
Se linisti. Trecura trei zile Nu se auzi nimic despre stramutarea diviziei. Nici
Klapka nu mai veni, parca i-ar fi fost frica sa dea ochii cu Bologa care, din ce in ce mai stapanit de speranta, incepea sa creada ca poate s-a contramandat ordinul. Inima ii ticaia de o emotie placuta. Si, fiindca se simtea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lunga si plina de credinta, in care, pe doua pagini intregi, vestejea fapta lui Palagiesu impotriva protopopului Groza; apoi alta scrisoare, cu foc, Martei, comunicandu-i ca dragostea lui, in ciuda tuturor suferintelor, n-a scazut si de-abia asteapta ceasul cand sa-si poata strange in brate logodnica.
Mai trecu o zi senina. Pe urma sublocotenentul de la baterie ii spuse cum a aflat de la un infanterist ca peste patru zile, cel mult, toata divizia trece pe frontul romanesc.
Bologa pali, dar ceru amanunte. Sublocotenentul i le dadu: ca ofiterilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidential, de trei zile, ca primele trupe din divizia de schimb au si sosit la Zirin
In aceeasi noapte, tarziu, se ivi iarasi reflectorul, in sectorul de alaturi. Bologa, in postul de comanda, cu receptorul la ureche, asculta indicatiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, ragusit, incat se cutremura pamantul si, din tavanul adapostului, printre barnele groase, se scurgeau firisoare de nisip.
"Ce-ar fi sa-l doboare tocmai acuma altii?" se gandi el cu o parere de rau ciudata.
Cand amutira tunurile si auzi ca lumina a disparut, Bologa avu o tresarire de bucurie. Ii veni in minte ca Klapka a vorbit despre o decoratie pentru distrugerea reflectorului
"In orice caz, o citatie pe divizie e asigurata fericitului care il va nimici! isi zise, intorcand spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?"
In suflet un glas ii raspunse ca el trebuie sa fie. Incerca sa-l inabuse, dar glasul deveni poruncitor. Atunci ii fulgera prin minte: daca ar avea el norocul sa sparga reflectorul rusesc si daca, drept recompensa, ar fi citat sau decorat, ce usor si cu cate sanse de izbanda s-ar putea duce la generalul Karg!
Ideea aceasta i se paru atat de minunata, ca se mira cum de nu i-a venit mai curand, indata ce s-a hotarat sa se prezinte generalului Ii pieri pe loc orice urma de somn, se repezi la harta si se puse pe socoteli, pe insemnari, pana la ziua, cu o insufletire neobosita si cu convingerea apriga ca viata lui atarna de ceea ce face acuma.
Toata ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinandu-si sectorul cu atentie, comparand in gand punctele reperate pe harta Spre seara incepu sa-l roada grija ca nu cumva, tocmai in noaptea aceasta, sa lipseasca iarasi reflectorul mantuitor. Totusi era gata sa vegheze si o saptamana si sa-l nimiceasca Numai, intre timp, sa nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie sa apara Trebuie Seara, la zece, dadu poruncile cuvenite si porni spre observatorul cel mai inaintat Ploua rece, lenes, monoton. Sagetile de apa se incovoiau, in vazduhul negru, cu luciri de otel. Lutul ud, framantat de ploile toamnei, se agata de cizmele locotenentului si plescaia la fiece pas.
Bolta de nouri parca statea sa caza pe pamantul ametit de intunericul fara margini.
Apostol Bologa, cu casca de fier infundata pe cap, strans in ulanca blanita, cu gulerul ridicat, inainta cu bagare de seama, ferindu-se de baltoace, cu barba in piept. Inima ii batea atat de navalnic, ca nici nu simtea plesniturile ploii.
Cunostea drumul si terenul. De vreo trei luni, de cand s-a statornicit frontul, a facut calea aceasta de sute de ori. Intra in labirintul de santuri de comunicatie, unde apa se aduna ca in niste canale de irigatie. Cizmele cu caramburi inalti i se scufundau pana din sus de glezne in noroiul cleios.
Ajunse asudat la postul de observatie, ascuns chiar in prima linie de transee.
Schimba doua vorbe cu plutonierul zgribulit si apoi il trimise la baterie.
Bologa se cocota in dosul teodolitului, pe pipaite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, in schimb in spatele observatorului se scurgeau siroaie de apa din sparturile coperisului. Cauta sa se orienteze, dar o bezna atat de deasa acoperea lumea, ca ochii lui nu puteau deslusi nici o nuanta in negrul inabusitor, iar in urechi ii huruiau exasperant de uniform glasurile ploii, care inghiteau toate zgomotele vietii. Isi simtea bataile inimii, dar creierii parca i se topeau, muiati de ganduri.
Peste un ceas rapaiala mai osteni putin. In acelasi timp Bologa isi dadu seama ca mintea iarasi incepe sa framante planuri si socoteli. Apoi se pomeni zicandu-si:
"Pe asemenea vreme poti trece la dusman fara frica".
Cum pricepu rostul vorbelor, le curma cu scarba. Din clipa cand si-a facut convingerea ca, distrugand reflectorul buclucas, va dobandi de la generalul Karg mantuirea, i-a parut rau si i-a fost rusine ca s-a gandit macar sa treaca la inamic. In doi ani de razboi, spiritul militaresc i-a patruns atat de adanc in fire, incat dezertarea, din orice motiv, i se parea o crima neiertata.
"Totusi daca vrei sa treci mai sigur, trebuie sa pleci sau pe inserate sau in zorii zilei", ii veni iar in minte acelasi gand, staruitor, ca o musca pe care in zadar vrei s-o alungi.
Incetul cu incetul ploaia conteni si se porni un vant aspru, cu suieraturi sinistre, mai destelenind putin intunericul si cotrobaind vajnic prin observatorul lui Bologa care, in curand, simti in spinare o pata uda si rece. Se ghemui mai bine, ferindu-si spatele.
Vantul insa ii patrundea prin haine, prin piele si-i zgaltaia inima.
― Si reflectorul nu mai apare! murmura el dardaind.
Isi infipse ochii in bezna subtiata, cu furie nerabdatoare. Acuma incepeau sa se desluseasca, in nemiscarea moarta, semne umile de viata. In dreapta si in stanga transeele infanteriei se intindeau, strambe si capricioase, ca niste linii grosolane pe o hartie botita. Ici-colo, ca musuroaiele, intepenite, poate chiar inghetate, inaintea santurilor, zarea sau banuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, in stanga, incepe sectorul capitanului Cervenko "Ce-o fi facand oare Cervenko? Bietul
Cervenko" In fata campului zacea neted, pierdut in noapte si biciuit de vantul ce mai scutura in rastimpuri stropi mari de apa din vazduh. Apostol Bologa stia ca, exact la cinci sute optzeci si trei de metri, se afla prima linie de transee rusesti si i se parea ca deosebeste zigzagurile care inseamna gardul mortii, inchipuirea lui mergea mai departe si, bajbaind prin intuneric, arata unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrajmase, unde a fost ultima data reflectorul
Bologa nu indraznea sa se uite la ceas, de frica sa nu-si piarza nadejdea in aparitia reflectorului. Era sigur insa ca a trecut miezul noptii. "Mai este vreme", isi zicea din ce in ce mai amarat. Singuratatea il strangea de gat. Simtea o nevoie dureroasa de a schimba o vorba cu cineva, cu oricine, numai sa nu fie singur, sa nu poarte singur povara asteptarii Reflectorul nu s-a aratat niciodata inainte de miezul noptii; de obicei pe la doua vine; deci nu i-a trecut vremea, poate sa spere. Daca insa n-ar aparea deloc, atunci
"Numai el ar fi de vina daca m-as pierde!" se gandi furios, amenintand cu pumnii liniile rusesti nevazute.
Apoi deodata, cand se astepta mai putin, drept in fata, chiar in sectorul bateriei, starnita parca de sfidarea lui, o lumina orbitoare si mandra, zvarlindu-si intaile raze spre cerul captusit cu nouri si apoi coborand pe pamant, repede, cu tremuraturi infrigurate.
Apostol inchise ochii, infricosat ca in fata unei fantome, uitandu-si tunurile si mania, uitand tot, parc-ar fi visat.
― Hei! Dormiti acolo? Tunurile! Nu vezi reflectorul? bombani indata un glas gros, batjocoritor, la cativa pasi, in santul infanteriei.
Bologa se dezmetici brusc. Cunostea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte inalt si uscativ, care dispretuia fatis pe toti artileristii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii si apoi arunca un ordin scurt in gura telefonului. Peste cateva clipe bubuiturile izbucnira, rare, chibzuite. Totusi, razele albe alunecau incet, nepasatoare de obuzele vijelioase, scormonind intunericul, apropiindu-se parca sfidatoare de Bologa. Pe urma, ca si cand I-ar fi descoperit cum statea zgulit in observatorul umed, se oprira chiar asupra lui, invaluindu-l cu farmecul lor rece, strabatandu-i, prin ochii bolnavi, in toate ascunzatorile inimii, rascolindu-i si tulburandu-i gandurile ca un neasteptat rasarit de soare In primul moment Apostol simti numai o ura naprasnica impotriva luminii care il imbratisa fara voia lui. Dar cand vru sa rosteasca doua cuvinte in telefon, ca sa corecteze tragerea tunurilor, nu-si mai putu intoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremuratoare incepea sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara indragostita, ametindu-l incat nici bubuiturile nu le mai auzea. In nestire, ca un copil lacom, intinse amandoua mainile spre lumina, murmurand cu gatul uscat:
― Lumina! Lumina!
Chiar in clipa aceea insa, parca le-ar fi retezat un palos de calau, razele murira, si ochii lui Bologa se umplura de intuneric. Nu-si dadea seama ce s-a intamplat. Tunurile bateau mereu, rar, cum poruncise dansul.
"Mi se pare c-am spart reflectorul", se gandi atunci, mirandu-se cum a putut face el asemenea ticalosie si bucurandu-se ca a facut-o.
Statu buimacit un rastimp, avand constiinta ca ar trebui sa mai faca ceva si neputandu-si aminti ce anume. Apoi deodata, speriat, simti receptorul telefonului si striga: ― Rachetele! Rachetele!
Pe cerul mohorat se ivi, sfaraind manios, un glob de lumina ca un ochi iscoditor. In punctul unde fusese reflectorul, Bologa vazu prin binoclu multime de viermisori negri zvarcolindu-se neputinciosi. Iscoada din vazduh insa se stinse repede, si tot atunci tunurile amutira singure, fara ordin, satule parca si multumite. Intunericul si tacerea infasurara pe Apostol ca un lintoliu aspru, in vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau intr-o asteptare fara scop. In fundul sufletului insa simtea clar cum palpaie dragostea de lumina, blanda, mangaietoare
Apoi iar auzi, de asta data chiar la spatele lui, glasul locotenentului de infanterie:
― In sfarsit, bine c-a dat Dumnezeu de ati ispravit cu reflectorul, ca era mai mare rusinea! Te pomenesti ca iei si o medalie de vitejie, fiindca la noi asa se dau decoratiile In orice caz, eu te felicit Noapte buna!
Fara sa astepte raspuns, locotenentul se departa, mormaind, prin baltoacele santului de aparare.
"Ce s-a intamplat, Doamne?" isi zise Bologa, infiorandu-se si cautand sa se trezeasca din amortirea ce-i oprise in loc gandurile.
Vantul sufla mai friguros, desfundand iarasi o bura de ploaie marunta, molesitoare.
Picurii ii taraiau in spinare ca niste fire de nisip Apostol isi zicea ca la fel ii taraie si gandurile in creieri, subtiri, nesigure, pipaitoare. Incetul cu incetul insa izbuti sa le randuiasca Vasazica si-a atins tinta si se poate prezenta in fata generalului. Vasazica nu va mai trebui sa mearga cu divizia pe frontul romanesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucura cum s-a bucurat cand i-a venit ideea sa zdrobeasca reflectorul? In loc de raspuns, in suflet ii rasari deodata lumina alba pe care o gatuise adineaori, stralucind ca un far intr-o departare imensa. Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui
Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica, in fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu Lumina ii inabusi intrebarile si-i linisti inima ca si cum i-ar fi deschis o cale dreapta, neteda, intr-un tinut salbatic si neumblat.
Cu un ceas in urma toate nadejdile lui erau in altii si n-avea incredere in sine. Acuma era sigur ca mai curand se va pune de-a curmezisul soartei decat sa-si mai pangareasca sufletul, fiindca in suflet, in lumina i se calea mantuirea
Intunericul se subtia treptat. Vantul sufla mereu si uneori canta ca o chemare prelunga, confuza, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, in mintea lui Bologa incolti iarasi gandul ca aceasta e ora dezertorilor Si gandul nu i se mai paru respingator, ca si cand i s-ar fi sters din creieri toate convingerile trecutului.
Un sergent veni sa-l schimbe, desi Apostol uitase sa dea ordine. Ii parea rau ca pleaca din singuratatea care acuma ii era draga. Se strecura prin transeele in zigzag, pe la spatele santinelelor intepenite langa arme. Cand sa coteasca spre santul de legatura, se ciocni cu capitanul Cervenko.
― N-am putut inchide ochii toata noaptea, murmura capitanul abatut. Imi pare rau c-ati nimicit reflectorul, nu stiu de ce Ati ucis lumina, Bologa!
― Aici e lumina! raspunse Apostol, triumfator, batandu-si inima cu palma.
― Da, da, ai dreptate! Aici e lumina si suferinta Aici e toata lumea! zise
Cervenko cu o sclipire in ochi.
Apostol Bologa trecu inainte prin santurile intortocheate, cu spatele incovoiat, cu ochii stralucitori, cu sufletul plin de incredere, impacat si multumit, parca s-ar fi purificat intr-o baie de virtute.
9
Pe la amiaza, pe cand Bologa dormea inca, un zbarnait strident, la capataiul lui, il facu sa sara drept in picioare, ingrozit, ca si cum s-ar fi prabusit adapostul. In telefon racnea aghiotantul regimentului:
― Locotenent Bologa! Alo! Chiar el? Tu esti? Ordin de la domnul colonel sa pleci imediat sa te prezinti excelentei-sale Excelenta-sa doreste sa te vada Foarte urgent! Fireste ca treci pe la noi, pentru ca si domnul colonel are sa-ti vorbeasca
Deocamdata eu te felicit prieteneste! Ai salvat onoarea diviziei intregi Domnul colonel a telefonat chiar azi-noapte la cartier Vine a patra, Bologa, bravo!
Peste o ora Apostol era intr-un automobil, alaturi de un capitan de stat-major, pe care-l intalnise la postul de comanda al regimentului si care se oferise sa-l duca pana la cartierul diviziei, deoarece tot se gatea de plecare. Pe drum ii spuse si capitanul ca distrugerea reflectorului merita o recompensa deosebita, precum ii spusesera toti camarazii, cu colonelul in cap. El asculta ganditor si tacut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, si-si reamintea emotia clipei cand a primit-o pe cea dintai. Cat a dorit-o si cat se simtise de umilit pana ce a capatat-o! I se parea ca numai el n-are si se credea nenorocit si dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fara frica, cu gandul numai la ea Apoi, cand i-a agatat-o pe piept colonelul, in fata trupei, i-a plans inima de fericire.
De-abia atunci a inceput sa se creada vrednic de-a trai
In curtea comandamentului de divizie ii iesi in cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross il intampina cu o strambatura ironica:
― Bravo, filozofiile! Ai mai omorat cativa oameni pentru o tinichea
― Asculta, Gross! raspunse Bologa deodata jignit. Cand vei inceta tu de a executa ordinele, atunci sa faci imputari altora! Pana atunci, putina modestie
― Eu execut ordinele, adevarat, zise pionierul mereu batjocoritor. Eu savarsesc sau ajut barbaria, dar cu greata, amice! Nu cu entuziasm, ca altii! Eu nu caut sa ma disting!
― Mai bine ai cauta sa-ti potrivesti fapta cu vorba, murmura Bologa privindu-l drept in ochi. E usor sa vorbesti, dar
― Am sa te vad maine-poimaine pe frontul romanesc, il intrerupse Gross, cu un zambet acru. Acolo sa te vad
― Eu nu voi merge niciodata acolo! zise Bologa tresarind si rosindu-se.
Gross vru sa mai zica ceva, dar atunci aparu in pragul casei un plutonier tantos, strigand cu importanta:
― Domnul locotenent Bologa! Poftiti Excelenta-sa
Peste cateva clipe Apostol Bologa statea infipt reglementar inaintea generalului
Karg, om scurt si gros, cu fata urata si aspra, mohorata de mustati burzuluite, sfredelita de niste ochi rotunzi, ale caror priviri, tasnind de sub sprancene foarte late si vesnic incruntate, pareau doua pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvarcoli cand il vazu ridicandu-se greoi de la masa incarcata cu dosare si harti. Isi aduse aminte ca, de cate ori a dat ochii cu dansul, a simtit o teama stranie ca de un vrajmas nemilos sau ca de o amenintare crancena ce nu se poate ocoli si care nici macar nu stii cand te va izbi
Generalul, cu barbia ridicata, ii intinse mana si-i zise voios:
― Bravo, Bologa! Mi s-a raportat fapta dumitale si am tinut sa te felicit personal Am tinut da negresit
Glasul lui era gros si patrunzator, si parca te ocara chiar cand glumea.
Apostol se inclina usor strangand mana generalului si pe urma ii povesti amanuntit, in fraze scurte, seci, militareste, cum a distrus reflectorul. Vorbind insa, baga de seama ca narile generalului sunt infundate cu par si se gandi ca trebuie sa sforaie urat noaptea si ca nu l-a mai vazut de la executia cehului. Karg il asculta cu luare-aminte, dand din cap si masurandu-i uneori, cu priviri multumite, de sus pana jos; apoi, la sfarsit, il batu prieteneste pe umar, murmurand:
― Te-am propus pentru medalia de aur Fii sigur ca vei avea-o! Soldati ca d-ta ne trebuiesc si merita toate distinctiile Bravo, Bologa! Sunt mandru ca am onoarea sa comand asemenea ofiteri viteji
Generalul tacu, framantandu-si mintea sa mai gaseasca vreo doua cuvinte potrivite.
Dar nu mai gasi nimic si, dupa o pauza scurta, repeta mai apasat:
― Sunt mandru foarte mandru
Si iar ii intinse mana, gata sa-l concedieze. Atunci insa Bologa, linistit, cu glasul limpede si uitandu-se drept in ochii lui cenusii, ii zise:
― Excelenta, va rog, dati-mi voie sa va fac o rugaminte!
Generalul Karg, neplacut surprins ca locotenentul, mai ales dupa ce i-a aratat atata cinste, cuteaza sa vorbeasca neintrebat, si inca sa-i ceara ceva fara a se fi inscris la raport pe cale ierarhica, precum spune regulamentul, facu doi pasi inapoi, cu o incruntare din sprancene. Totusi, vrand sa-si dovedeasca indulgenta fata de un erou, raspunse prieteneste:
― Da, da te ascult Un erou cum nu toata bunavointa
In clipa aceasta Bologa simti lamurit ca indrazneala lui e zadarnica si avu o sovaire.
Pe frunte ii rasari o cununita de picuri fierbinti. Ca sa castige timp sau sa se linisteasca, tusi putin si pleca fruntea. Pe urma isi redobandi increderea si, pironindu-si ochii cu hotarare in ochii generalului, vorbi repede, sacadat:
― Stiu, excelenta am aflat ca divizia noastra, peste cateva zile, va pleca in alta parte pe alt front
― Exact, zise generalul nedumerit, mai ales vazand ca Bologa se poticneste.
― Atunci, excelenta, ― urma locotenentul brusc, parca intreruperea i-ar fi dat un imbold nou, ― atunci va rog sa-mi faceti favoarea de a ma lasa pe mine aici Ori, daca aici nu se poate, atunci pe frontul italian
Generalul il masura cu mirare si cu o zvacnire nervoasa de mustata, apoi zise:
― Bine Desi imi pare rau ca te pierd Un ofiter eminent, viteaz Dar, fiindca doresti mult Totusi, cred ca ar fi mai bine aici decat in Italia
― Chiar si acolo, excelenta Am fost cateva luni pe Doberdo si, la urma urmelor, as prefera
Fata lui Bologa era acuma scaldata in bucurie si nadejde. Nu se mai putea stapani.
Suspina din fundul inimii, usurat.
― Bine bine, repeta generalul ganditor. Nu pricep insa de ce n-ai merge cu noi?
Divizia mea are o misiune sfanta in Ardeal! O misiune mareata Da! Dusmanul a pangarit pamantul tarii. Acolo valahii
Deodata generalul Karg se opri, ca si cand o raza de lumina i-ar fi deschis creierii.
Se dadu iar cativa pasi inapoi, ramase cu privirea tinta la Bologa, cautand sa-l scormoneasca in adancimile sufletului. Cateva secunde domni o tacere ca un giulgiu, incat de afara se auzi limpede huruitul unei carute si ciripitul galagios al vrabiilor, intrun pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fara sa-si dea seama, inchise ochii, ferinduse de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape ragusit:
― Dumneata esti roman?
― Da, excelenta, raspunse locotenentul repede.
― Roman! repeta generalul, cu un glas uimit si enervat care astepta o dezmintire.
― Roman! repeta Bologa mai hotarat, intinzandu-se din sale si scotand putin pieptul.
― Da bine fireste baigui Karg peste cateva momente, banuitor si cercetator.
Da desigur Dar atunci ma mira rugamintea d-tale foarte mult Mi se pare ca d-ta faci deosebire intre dusmanii patriei
Apostol Bologa se uita in ochii scanteietori ai generalului cu o seninatate care il minuna pe el insusi. Se simtea insa hotarat si neclintit, ca in asalturile cele mai naprasnice. Acuma se incapatana sa convinga pe dusman, desi intelegea bine ca silintele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fara umbra de emotie sau sovaire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:
― Excelenta, am constiinta ca douazeci si sapte de luni am luptat asa incat sa pot sta cu fruntea sus in fata oricui. Nu mi-am cantarit niciodata datoria. Mi-am daruit tot sufletul si tot entuziasmul. Azi insa ma aflu intr-o imposibilitate morala
Generalul se cutremura, ca si cum i-ar fi implantat o spada in piept. Ochii i se aprinsera si lucira ca otelul. Se repezi furios la Bologa, cu bratele ridicate si zgarcite, gata sa-l zdrobeasca, racnind:
― Ce? Imposibilitate morala? Ce vorbe sunt astea? Cum indraznesti? Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur si simplu lasitatea unor oameni fara sentimente patriotice! Nu cunosc, intelegi? Nu vreau sa cunosc!
Apostol cauta sa protesteze, dar generalul ii reteza avantul, congestionat de manie:
― Nu-ti dau voie sa mai vorbesti, ai inteles? Fiecare cuvant al d-tale ar merita un glonte! Gandurile ce se ascund in dosul vorbelor d-tale sunt criminale! Intelegi?
Criminale! O, o! Vasazica asta ti-e vitejia? Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim! Medalie de aur! Glonte, nu medalie
Il improsca cu o privire grea de ura si dispret, apoi deodata ii intoarse spatele, strivind intre dinti o injuratura si smucindu-si mustata cu mana dreapta mica, grasa, incarcata de inele, ca o mana de femeie cocheta.
Bologa ramase senin, nemiscat si cu gandul mereu ca trebuie sa-l convinga. Furia generalului ii facea bine si-l imbarbata. Cand crezu ca s-a mai potolit, zise iarasi, cu acelasi glas limpede:
― V-am facut o rugaminte, excelenta, in credinta ca veti binevoi a intelege starea mea sufleteasca De aceea mi-am ingaduit a va vorbi ca de la om la om
Generalul, care se oprise la fereastra, bodoganind si pufnind, se intoarse indata spre locotenent si raspunse mai stapanit:
― Eu nu ascult asemenea rugaminti si nici nu stau de vorba cu astfel de oameni!
Intelegi? De altfel am vorbit prea mult cu d-ta Nerecunoscatorule!
Nu-i mai intinse mana, ci il masura cu scarba din cap pana-n picioare si apoi se aseza la masa, rascolind suparat dosarele. Bologa saluta reglementar si iesi linistit, cu niste pasi siguri, ca dupa o convorbire nespus de placuta. Generalul il urmari cu ochii, clatina din cap, se uita la usa inchisa cu bagare de seama si deodata izbi cu pumnul in harta cu insemnari, cuprins iarasi de manie. Chiar in clipa aceasta aghiotantul se strecura in cancelarie, infricosat si intrebator.
― Noteaza pe locotenentul Bologa, mormai generalul Karg catre aghiotantul aiurit.
E primejdios si Nu m-as mira sa aud intr-o buna zi ca a dezertat la inamic Ce oameni! Ce armata!
Aghiotantul se inclina, puse niste hartii pe masa si se grabi sa dispara in varful picioarelor, fara zgomot, de frica sa nu-ji descarce generalul mania asupra lui.
In mijlocul curtii, Apostol Bologa se uita imprejur, parca ar fi fost aici intaia oara in viata. Ograda era mare, cu gard de uluci spre ulita si cu poarta noua de scanduri, deschisa. Cateva carute se insirau in fund, langa grajduri, iar automobilul cu care venise statea parasit, cu usile cascate. Casa de piatra, acoperita cu olane vechi, vasta cat o cazarma, era stropita cu urme de schije de pe vremea cand a trecut razboiul peste sat si cand un obuz a explodat chiar in gradinita din fata, smulgand din radacini perechea pomului in care si acuma se cearta un card de vrabii galagioase Cerul se razbunase putin si umplea vazduhul cu un albastru mai bland ca totdeauna. Soarele suradea in asfintit, galben, slab, ca fata unui mosneag vesel, iar lumuna aceasta saruta pamantul ca o roua binefacatoare, raspandind bucurie si desteptand nadejdi pretutindeni Apostol statu un rastimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesatiu lumina zambitoare. Se simtea usurat, ca si cand ar fi plans cu lacrimi fierbinti dupa o suferinta multa vreme inabusita.
Gandurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, vointei lui, incat, daca ar fi vrut, le-ar fi putut insira frumos, pe o ata, ca pe niste margele
Iesi din curte. Pe ulita, dincolo de popota, vazu un camion incarcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urca. Voia sa ajunga cat mai repede la baterie. Era grabit.
10
Pe inserate sosi la divizion, sa raporteze ca s-a intors. Gasi pe Klapka singur in adapostul spatios, scriind acasa. Capitanul il privi lung, apoi ii stranse mainile si zise cu caldura:
― Acuma pot sa te felicit si eu, draga prietene Din toata inima!
― Adevarat, numai d-ta nu m-ai felicitat inca adevarat, raspunse Bologa, zambind amar. Pentru vitejia
― Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! il intrerupse Klapka cu un fior.
― Ai si aflat? se mira Apostol. Oficial?
― Am aflat din infatisarea ta, din mandria si linistea ta! se insufleti capitanul. Nici nu e nevoie sa-mi povestesti ce s-a petrecut! Ochii tai imi spun tot, tot! O, macar de-as putea fi si eu ca tine, barbat! Daca am fi toti asa, intr-un ceas s-ar sfarama lanturile!
Ca pe orice fricos, pe Klapka il infierbanta curajul si energia altora. Ceru lui
Bologa sa-i istoriseasca din fir in par scena cu generalul, intrerupandu-l deseori cu aprobari trufase. Apoi cand Apostol sfarsi, il intreba cu o curiozitate entuziasta:
― Ei, si acuma ce ai de gand sa faci?
Ochii lui Bologa licareau bland. Raspunse de-abia peste cateva clipe, calm, parca ar fi spus ca se intoarce spre perete:
― Acuma? La noapte voi trece la muscali!
Klapka, neasteptandu-se la asemenea raspuns, se holba la el un moment, pe urma se uita imprejur, ingrozit sa nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, sa vaza si el pe dracul, pentru ca n-a raportat celor in drept.
― Ai innebunit, omule? sopti cu glas rebegit de spaima. Sa nu mai spui astfel de copilarii, ca ne pomenim amandoi atarnati in vreun copac, ca doi coceni stricati!
Apostol Bologa surase; dintii albi ii lucira intre buzele subtiri, zicand:
― Acum o luna, chiar acum trei zile, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la dezertare M-as fi dispretuit eu insumi cel dintai Fiindca pana azi am fost alt om..
Imi face impresia, cand ma uit inapoi, c-am purtat in mine viata unui strain Totdeauna mi-am inchipuit sufletul omului ca o visterie cu odai multe, unele pline de comori, altele desarte. Multi oameni, cei mai multi, traiesc toata viata in camarutele cele goale si vesnic deschise, caci celelalte sunt zavorate cu lacate grele, si cheile lor zac tainuite in focul chinurilor. Pe mine golul m-a infricosat ca si intunericul. De aceea m-am straduit sa gasesc cheile comorilor mele. Dar si comorile sunt inselatoare. Indata ce ai descoperit una, ravnesti pe cele mai ascunse Poate cea mai de pret nu ti-o dezvaluie decat moartea, si totusi o doresti cu lacomia avarului O fi desarta chiar ravna aceasta
Fara ea insa viata n-ar mai avea nici o valoare si nu s-ar deosebi intru nimic de viata unei ganganii! Azi simt c-am descoperit o comoara noua si trebuie s-o apar cu orice jertfa! ― Ce comori, ce comori? il intrerupse Klapka nerabdator. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, si visuri bolnave! Realitatea e razboiul cu moartea la brat!
Lasa inchipuirile, dragul meu, care cel mult complica si amarasc viata, destul de afurisita!
― Domnule capitan, daca tii la mine, te rog din suflet sa nu-mi mai dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmand insa mai linistit: Te rog foarte mult! Crezi ca mi-a fost usor sa-mi dezbrac trecutul, ca o haina murdara, si sa raman gol in mijlocul furtunii?
Crezi ca n-am incercat sa ma insel ca sunt imbracat, chiar dupa ce am simtit frigul si ploaia biciuindu-ma? Acuma nimeni in lume nu ma va mai putea indupleca sa-mi arunc straiele noi si calduroase si sa zgribulesc iarasi in zdrentele lepadate Asa! Te rog! Si poate ca maine noapte va incepe schimbul de trupe; vasazica nu mai e timp de pierdut. As risca sa fiu silit a te insoti in Ardeal! Si asta nu se poate!
― Te ascult si tot nu pot crede ca vorbesti serios, murmura Klapka, acuma ingrijorat. Se vede ca ti-ai pierdut mintile ori ca umbli sa mori spanzurat Dar nu pricepi, omule, ca, mai ales dupa intrevederea ta cu generalul, vei fi urmarit pas cu pas si ca vei fi prins chiar in clipa cand vei incerca sa
― Tocmai de aceea trebuie sa plec la noapte! facu Bologa neclintit.
― Atunci te cheama spanzuratoarea! sopti capitanul disperat, pipaindu-si gatul, parca ar fi vrut sa dea la o parte un lat inchipuit; apoi, dupa un rastimp, adauga cu o tremurare de frica: in orice caz eu nu vreau sa stiu nimic nimic Eu ma spal pe maini
Apostol Bologa se scula linistit si vru sa iasa. Klapka se repezi la el poruncitor:
― N-ai sa pleci nicaieri! Am sa te impiedic eu! Sunt comandantul tau si te voi opri cu forta!
― Poate ca vrei sa ma denunti? intreba Bologa apasat, privindu-l adanc. Sa stii ca am sa ma impusc, daca
Cuprins de o furie neputincioasa, Klapka incepu sa se loveasca cu pumnii in cap, baiguind:
― E nebun! A innebunit! Ce sa fac eu cu nebunul? Doamne, Doamne, ce sa fac?
Apostol se apropie si zise miscat:
― Poate ca nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule capitan Sunt ingrat ca nu te ascult, dar acuma zi-mi adio si imbratiseaza-ma!
Capitanul se uita un rastimp la el, potolit brusc si cu fata grasuna asudata de durere.
Apoi il saruta pe obraji, plangand cu hohot si mormaind infricosat, iarasi cu insufletire:
― Adio, draga prietene Adio
Si il imbratisa pana ce, mulcomindu-si putin emotia, izbuti sa-i spuna rugator:
― Poate ca te mai razgandesti Fagaduieste-mi cel putin ca ai sa mai chibzuiesti, te rog te implor! Ar fi ingrozitor sa cazi in mainile lor sa sa Spaimantator!
― Adio, raspunse Bologa, parca nici nu l-ar mai fi auzit, iesind repede.
Afara amurgea. In apus urmele soarelui scapatat mai inseninau cerul spalacit
Bologa pasea grabit spre bateria lui, cand, deodata, rasuna din urma glasul lui Klapka, ascutit, manios:
― Telefonist! Telefonist! Unde-i telefonistul?
Bologa intelese si zambi. Capitanul voia sa se asigure impotriva unor eventuale banuieli de complicitate.
11
Campul de lupta, pustiu si tacut, se legana in ceata inserarii. Stepa paraginita se desfasura nemarginita, neteda ca o foaie de hartie de impachetat, botita si patata, intepata cu copaci razleti, desfrunziti si sfasiati de obuze. Pozitiile se desenau ca niste dungi mohorate, tremurate, carligate si capricioase, fara inceput si fara sfarsit.
In apropierea bateriei, Bologa se opri cautand, in zigzagul de santuri, postul cel mai inalt de observatie, unde a fost si azi-noapte. Cand i se paru ca l-a gasit, gandurile lui trecura mai departe, se tarara pe sub sarmele ghimpate, cinci sute optzeci si trei de metri, pana la marginea transeelor rusesti, unde ramasera fara calauza.
"Acolo incepe viata noua si o lume noua!" isi zise cu inima inclestata.
In adapost il astepta sublocotenentul care-i tinuse locul si care dorea sa afle ce i-a spus si cum l-a felicitat generalul. Ca sa scape de intrebari, Bologa, cu o veselie prefacuta, ii povesti o minciuna si schimba repede vorba. Pe urma zise ingrijorat ca vor trebui sa fie cu ochii in patru, sa nu se pomeneasca cu vreun atac bruscat, avand in vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrand sa arate cat e de tare in prevederi strategice, declara grav ca el chiar se asteapta la o surpriza, daca cumva dusmanul a prins de veste ca divizia va fi inlocuita. In sfarsit, isi impartira rolurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observatie principal, pana la ora doua, cand va merge Bologa sal inlocuiasca
Ramas singur, Apostol se aseza sa scrie cateva randuri mamei si Martei, sa le instiinteze cumva, prin cuvinte ascunse, ca nu mai poate sta aici si ca, in curand, le va trimite vesti mai bune Dar, inainte de-a asterne vreo slova pe hartie, isi lua seama: orice instiintare s-ar putea sa le pricinuiasca neplaceri In schimb se apuca sa studieze harta frontului cu o atentie infrigurata, sa traga linii cu degetul, sa-si aleaga un drum scurt, ferit Asa il gasi Petre cand ii aduse cina.
― Stii ca azi mi-e foame de as fi in stare sa te mananc si pe tine?! striga Bologa razand si gandindu-se ca trebuie intr-adevar sa manance bine, caci dincolo cine stie ce-o fi.
Indata dupa masa se culca, dand de grija ordonantei sa-l scoale negresit la unu dupa miezul noptii. Vrea sa se odihneasca, zicandu-si iar ca dincolo cine stie cum si unde va mai afla odihna
Petre il destepta la ceasul hotarat si Apostol se scula voios, sprinten. In cateva clipe fu gata de drum. Se uita imprejur in adapostul tacut, chibzuind ce anume sa ia cu dansul din ce avea aici. Sovai putin si nu mai lua nimic. Cel mult de revolver poate sa aiba trebuinta, sa-l scape de padurea spanzuratilor Porni spre iesire, auzind pe Petre urandu-i, ca de obicei: "Doamne-ajuta, don locotenent" Se gandi sa-i dea mana, in semn de ramas bun, dar isi continua mersul fara sa se opreasca si fara sa raspunda
Noaptea se umezise. Ploaia ameninta in vazduh cu rasuflari de vant. Bologa se bucura si privea cerul innourat ca pe un tovaras care vrea sa-i inlesneasca scaparea.
Daca ar incepe sa ploua, fireste, ar fi si mai bine
Trecand pe langa adapostul capitanului Cervenko si mai avand o jumatate de ora de pierdut, se abatu sa-l intrebe de urat. Capitanul citea in Biblie, cu ochii inlacrimati, ca si cand ar fi cautat sa-si aline o durere mare.
― Ce-i, ce s-a intamplat? intreba Apostol uimit. Ce jeluiesti asa Ai vreun necaz? Ceva de pe acasa?
― Eu sunt copac fara de radacini, zise Cervenko amarat, adaugand cu o privire disperata: Bologa, auzi tu, in noaptea aceasta o sa ne atace rusii!
Apostol pali, parca l-ar fi palmuit. Adineaori a vorbit si el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai sa-i evite intrebarile plictisitoare si sa aiba un pretext de a merge la postul de observatie. Un atac insa i-ar rasturna toate planurile
― Nu se poate N-avem nici o informatie, bolborosi dansul zapacit. De ce sa ne atace tocmai azi?
― Bologa, e sigur, relua capitanul mai plangator. Crede-ma O patrula mi-a adus de aseara stirea ca se fac pregatiri grabite Ai sa vezi, Bologa! Asa e totdeauna
Zece minute Cervenko nu mai conteni cu jelaniile, incat Apostol pleca buimacit, blestemandu-si clipa care l-a indemnat sa intre la ruteanul maniac. Afara insa, in tacerea framantata de vant si in intunericul necacios, ii veni inima la loc si-si zise ca Cervenko a inceput sa nebuneasca, de vreme ce viseaza numai incaierari, atacuri
Sublocotenentul dardaia in observator si saluta pe Bologa ca pe un mantuitor.
― La infanterie se zice ca o sa ne atace muscalii chiar in noaptea asta, sopti
Apostol. Tu ai observat ceva?
― As liniste si frig, raspunse sublocotenentul, dispretuitor. Infanteristii asa fac, se tem de toate umbrele Dar muscalii nu sunt prosti sa ne atace azi, hodoronc-tronc, cand de-abia maine-poimaine vine schimbarea!
Bologa ii stranse mana cu multumire si-i ura somn bun. Niciodata nu i-a fost atat de drag sublocotenentul ca acuma. Parca a vorbit din sufletul lui: doar nu-s prosti muscalii
Se obisnui cu intunericul si se uita cu multa grija spre liniile de dincolo. Nu vedea si nu se simtea vreo miscare. Peste cateva minute insa un foc de pusca pocni asurzitor, undeva pe aproape. Desi cunoscu, dupa zgomot, ca nu e rusesc, totusi avu o strangere de inima. Alte focuri speriate izbucnira indata, apoi iar altele, si in dreapta, si in stanga, tot mai departate. Bologa se linisti; erau, desigur, santinelele speriate
Pe la trei, spre a-si sterge orice urme de ingrijorare din suflet, porunci sa se inalte o racheta, sa vaza si sa se convinga. In lumina verzuie, terenul dintre transee parea mort.
La dreapta, intre sarmele ghimpate, zacea cadavrul unui om. A fost ucis de acum doua zile, pe cand se intorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greseala sau de frica. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un musuroi, grabita sasi vaza numai calea pe care si-o alesese pe harta. Un sant vechi, care incepe la vreo douazeci de metri si merge pana aproape de santurile rusilor Imprejurul observatorului sunt ramasite de tufe, lasate inadins pentru mascare De aici, tarandu-se prin cele doua palnii de obuze, poate ajunge nesimtit la santul cel vechi, caci posturile de ascultare sunt mai departe La cellalt capat al santului va chema Atatea vorbe rusesti stie Pe urma
Lumina rachetei se stinse si Bologa ramase multumit. La cinci fix, cand incepe sa se subtieze intunericul, va porni Mai are deci doua ceasuri. Era atat de hotarat, ca nu simtea nici emotie, nici nerabdare. Astepta, cu ochii inainte spre tinta, cu gandurile slobode. Vremea trecea peste dansul ca o apa lina, racoritoare
Intr-un tarziu ii fulgera prin minte ca poate rusii il vor dispretui ca a dezertat, el, ofiter Si chiar in clipa aceea un bubuit prelung, ragusit, spinteca vazduhul. Apostol inlemni, intr-o asteptare ametitoare. Peste cateva secunde, care i se parusera nesfarsite, izbucni un rabufnit mai greoi, ca si cand s-ar fi desfundat pamantul. Apoi indata altele, furioase si din ce in ce mai grabite. Un clopot naprasnic fierbea in intunericul brazdat de dare luminoase.
"Ce-i asta? se gandi Bologa uitandu-se la ceas si vazand ca e de-abia patru.
Atacul? Vasazica, totusi Atunci"
Apostol isi dadu seama ca tunurile rusesti s-au napustit asupra artileriei, care incepuse sa raspunda, cu teama insa si uluita de impetuozitatea dusmanului.
"Acum ce sa mai fac?" isi zise dansul, cu receptorul telefonului in mana, ascultand duelul artileriilor.
Deodata auzi, la dreapta lui, la cateva zeci de metri, un vajait sfarsind intr-o rabufnire scurta. Intoarse privirea intr-acolo si i se paru ca vede palnia de pamant improscand in bezna.
"Iata ca au inceput sa dumice infanteria!" ― ingana disperat, simtindu-si creierul gol ca un burete uscat.
Mai trecu un rastimp. Primprejur obuzele cadeau tot mai des. Apoi un tiuit prelung ii sfasie urechile. Avu o strangere de inima si gandul fulgerator:
"Asta-i pentru mine!"
In fata, numai la cativa pasi, se despica cerul, si un vartej cumplit smulse coperisul observatorului. Apostol primi un cutit in piept si o lovitura in casca. Apuca cu amandoua mainile teodolitul, ca sa nu se rastoarne. Apoi i se paru ca se ridica in sus si deodata se pomeni iar la pamant, cu o durere crancena in coapsa
"Sunt ranit sau poate"
Gandul i se rupse ca o ata.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Padurea spanzuratilor


Romanul Padurea spanzuratilor - tema, Ideea, Subiectul romanului


Tema si viziunea despre lume intr-un roman psihologic interbelic a€“ Padurea spanzuratilor, Liviu Rebreanu


Romanul Padurea spanzuratilor


Padurea spanzuratilor - cercurile experientelor existentiale


Padurea spanzuratilor - roman de Liviu Rebreanu.


Caracterizare Apostol Bologa - personajul principal din romanul Padurea spanzuratilor


L Rebreanu, Padurea spanzuratilor, Cartea 1,1922 - Particularitati stilistice


PA‚DUREA SPANZURATILOR - comentariu literar - Romanul obiectiv de analiza psihologica


Problematica, structura si compozitia romanului


APOSTOL BOLOGA - expresia unei crize morale si psihologice (caracterizarea personajului)


roman modern obiectiv - PA‚DUREA SPANZURATILOR


PA‚DUREA SPANZURATILOR - Repere pentru analiza literara



Opera si activitatea literara Liviu REBREANU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Liviu REBREANU



Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Nuvele

PROSTII

- citeste textul



Romane

Ion

- citeste textul
Romanul Ion
Ion - Rezumat
Ion - drama pamantului
Romanul Ion - monografie a satului romanesc
Personajul Ion
Ion - roman al prozatorului Liviu Rebreanu (geneza romanului)
Caracterizare - Ana - eroina a romanului Ion
Caracterizare Ion - personajul principal al romanului Ion
Vasile Baciu - personaj al romanului Ion
ION - atasamentului scriitorului fata de tarani
L. Rebreanu, Ion, 1920,1, cap. inceputul - intelegerea textului, Particularitati stilistice
Ion - primul roman obiectiv din literatura romana
ION - prezentare generala - Romanul social, obiectiv, realist si modern
Ion - caracterizarea personajului
ROMANUL OBIECTIV - ION
Personajul realist Ion
APRECIERI CRITICE
Eroul lui Rebreanu - Ion de Liviu Rebreanu
Tipologia romanului
Personajele
Ion si pamantul
ION - temele
Romanul obiectiv - Liviu Rebreanu a€“ a€˜Iona€™

Padurea spanzuratilor

- citeste textul
Romanul Padurea spanzuratilor - tema, Ideea, Subiectul romanului
Tema si viziunea despre lume intr-un roman psihologic interbelic a€“ Padurea spanzuratilor, Liviu Rebreanu
Romanul Padurea spanzuratilor
Padurea spanzuratilor - cercurile experientelor existentiale
Padurea spanzuratilor - roman de Liviu Rebreanu.
Caracterizare Apostol Bologa - personajul principal din romanul Padurea spanzuratilor
L Rebreanu, Padurea spanzuratilor, Cartea 1,1922 - Particularitati stilistice
PA‚DUREA SPANZURATILOR - comentariu literar - Romanul obiectiv de analiza psihologica
Problematica, structura si compozitia romanului
APOSTOL BOLOGA - expresia unei crize morale si psihologice (caracterizarea personajului)
roman modern obiectiv - PA‚DUREA SPANZURATILOR
PA‚DUREA SPANZURATILOR - Repere pentru analiza literara

Rascoala

- citeste textul
Romanul Rascoala

Ciuleandra

- citeste textul
L. Rebreanu, Ciuleandra, 1927

O femeie in tara barbatilor


Romanul romanesc - O femeie in tara barbatilor