Nu orice scriitor - se stie - exceleaza in toate genurile pe care le abordeaza. Marele romancier si nuvelist care a fost Rebreanu n-a excelat deloc in dramaturgie {Plicul, Cadrilul, ApostoliI) si cu atat mai putin in publicistica. Exclud din acest ultim despartamant cronica dramatica, asiduu practicata, in care Rebreanu face figura onorabila. Dar arta s-a refuzat convocata in publicistica, sa-i spun, pe teme generale. Condeiul n-a gasit, in aceste ocazii, penita potrivita si cerneala care sa coloreze cum se cuvine articolul de gazeta. Ca sa nu ocolesc cuvantul, harul publicistic i-a lipsit, chiar atunci cand trebuia sa raspunda (si a raspunS) unor nedemne atacuri dezlantuite impotriva-i, in campanii joase, dar bine concertate. Daca, de pilda, Camil Pctrcscu,
Ion Vinea, Arghezi, Goga (ca sa raman numai Ia aceste exemplE) au fost si remarcabili gazetari de subtire", lui Rebreanu vina sau talentul acesta nu i-au fost daruite. De altminteri, aceasta se vede cu ochiul liber si citind volumul sau Metropole, notatia de calatorie fiind terna si neanimata. Nu e, in asta, nici o nenorocire, marea sa proza constituindu-se ca un monument al literaturii romanesti.
De altfel, Rebreanu n-a staruit in acest gen, practicat pe apucate si in rastimpuri, de vreme ce intreaga sa publicistica pe traiectul a peste treizeci de ani a incaput in 450 de pagini din al 16-lea volum al editiei sale critice, monumentala, de Opere, alcatuita de dl Niculae Gheran. Editorul subintituleaza acest volum insemnari de-o zi. Asa si sunt, insemnarile neizbutind sa treaca dincolo de clipa, interesul unora dintre ele constand in opinia unui mare prozator fata de unele evenimente sau stari de fapt ale timpului sau. Si, totusi, desi n-a avut vocatie de publicist, Rebreanu are meritul de a fi initiat si condus, in deceniile interbelice, doua importante reviste literare. Miscarea literara" (1924-1925) si Romania literara" (1932-1934), la care a si scris. Nu trebuie uitat ca din martie 1941 pana la sfarsitul vietii (1944) si-a imprumutat numele devenind director al gazetei cotidianului filoantonescian Viata" (unde devenise si coproprietar al tipografieI). E adevarat, aici directorul gazetei a scris foarte putin, ceea ce dovedeste din plin sumarul volumului pe care il comentez. La inceput, a semnat articolul program (31 martie 1941), in care aflam aceasta marturisire semnificativa: Am dori mult sa devenim veriga de legatura intre carmuitorii tarii, mari si mici, si cetatenii tarii, cei multi pe care se bazeaza existenta statului roman. in aceasta intentie vom raspandi si comenta gandurile si faptele conducatorilor responsabili, precum vom inregistra suferintele si nedreptatile celor multi. Numai astfel multimea va intelege straduintele conducatorilor si conducatorii vor auzi glasul multimii, inlesnindu-se alinarea durerilor si vindecarea ranilor". Cum prozatorul acceptase, tot pe atunci, sa conduca, in calitate de director general, destinele Teatrului National (1940-1941), aparea in ochii unora, ca un oficial al acelui regim politic. N-aveau integral dreptate pentru ca prozatorul gira numai aceste demnitati publice, stand mai mult (era si foarte bolnaV) la Valea Mare decat la Bucuresti. De treburile ziarului, ca si, partial, de cele ale teatrului, se ocupa mai curand sotia prozatorului, Fany, prezenta peste tot, hiperactiva si dand dispozitii. Dar, repet, Rebreanu si-a imprumutat numele si, din aceasta cauza, era judecat negativ de democratii timpului. Redeschizand acest contencios, dl Niculae Gheran restabileste cateva adevaruri necesare. Cel mai important e cel legat de moartea scriitorului. Acesta, bolnav mai demult de un cancer laringian, a murit, ciudata intamplare, in ziua de 1 septembrie 1944, adica tocmai atunci cand in satul Valea Mare, unde isi traia suferinta prozatorul, au intrat trupele sovietice. S-a spus (satenii asa au crezuT) ca prozatorul s-ar fi sinucis. intrebarea e daca din cauza fricii de represalii sau pentru a pune capat teribilelor suferinte fizice. Dar, ma grabesc sa adaug, ne aflam pe terenul supozitiilor, pentru ca nu exista probe concludente care sa ateste actul sinuciderii. Cand vestea mortii marelui prozator a devenit publica, unele gazete au consemnat-o, judecandu-1 cu asprime pe scriitor pentru colaborationismul" sau. Dl Niculae Gheran citeaza articolul din Fapta" (la 15 septembrie 1944) al lui Ion Caraion care, spune editorul, a improscat cu laturi groapa tradatorului", lasand a se intelege ca Rebreanu a sfarsit-o asemenea lui Killinger (insinuandu-se, asadar, ideea sinucideriI). De fapt, articolul lui Ion Caraion, il previn pe editor, n-a fost singurul. Aproape tot atat de negativ a fost si articolul lui Vladimir Streinu, pe care, la publicarea editiei sale Pagini de critica literara, alcatuita de dl George Muntean, cel ce scrie aceasta cronica a acceptat decizia regretatului Aurel Martin, directorul Editurii Minerva pe atunci, sa se elimine din numarul volumului patru (1977) al editiei, articolul incriminam scris de critic la moartea marelui Rebreanu. Si au mai fost si altele. Chestiunea e, deci, mai complicata, ceea ce nu insemna ca trebuie sa punem mare pret pe faptul colaborationismului" marelui prozator. Dar nu-i asa?, azi e la moda colaborationismul.
As alege din aceasta publicistica razleata, deocamdata, cateva articole subsumate unei idei coagulante: conditia scriitorului intre editor si suprematia acestuia sau, cu un cuvant folosit de autor, despre criza cartii romanesti. Rana e, deci, de tot veche si, valabila si azi, c greu de intrevazut asanarea ei. in 1923, scriind despre criza cartii romanesti", scriitorul observa ca marca majoritate a cititorilor de carti romanesti n-au venituri in conformitate cu indexul general de scumpete", ca in toata afacerea din editura, autorul e cantitatea cea mai neglijabila: el trebuie sa se bucure ca s-au gasit oamenii care sa riste capital pentru opera lui indoielnica", ca lipsesc masuri de protectie a cartii nationale. Si spre sfarsitul articolului: Printre atatea crize ce bantuie in tara, criza aceasta a cartii romanesti e poate cea mai ingrijoratoare, fiindca efectele ei, mai putin simtite azi, se vor razbuna in viitor". Si un an mai tarziu (1924), revenind asupra ideii, constata: Scriitorii, de toate categoriile, n-au nevoie de protectia oficialitatii. Scriitorului ii trebuie libertate deplina de gandire ca sa poata crea in voie. Ocrotita trebuie numai cartea. Pentru scriitor un minister e o incatusare, pentru carte insa ar putea fi o binefacere. Oficialitatea n-are sa se amestece in productia cartii dar poate face mult pentru cartea produsa. Unde initiativa particulara, din orice motiv, ramane neputincioasa, statul are datoria sa intervina cu mijloacele lui mai impunatoare". Si, in sfarsit, in acelasi an 1924: E o grava greseala sa se avantajeze industria nationala a hartiei in detrimentul culturii nationale. O politica civilizata trebuie sa se bazeze pe cultura si, prin urmare, sa avantajeze posibilitatile de dezvoltare ale culturii. Orice industrie nationala se cuvine sa dea culturii intaietatea. Cultura nationala nu cerc neaparat hartie nationala, ci hartie pur si simplu Statul nu poate sa favorizeze pe profitorii culturii in dauna culturii insasi". Alte cateva articole raspund campaniei organizate impotriva lui Rebreanu (atunci director al Teatrului National, director al Directiei pentru educarea poporului si presedinte al S.S.R.) de Nichifor Crainic si Pamfil Seicaru. Si deranja enorm pe acesti adversari (care s-au folosit de Curentul", Gandirea", Universul") pozitia publica a lui Rebreanu. marile sale izbanzi, ca prozator, si, mai ales, rectitudinea sa morala, refuzand, corect, sa atribuie Gandirii" a treia parte din totalul subventiilor pentru presa de care dispunea Directia pe care o conducea autorul Padurii Spanzuratilor. L-au lovit sistematic destula vreme, folosindu-se, pentru ca izbitura sa fie eficienta, si de episodul din 1908-1910, cand ofiterul de honvezi care a fost Rebreanu in 1908 a avut incurcaturi financiare la regimentul unde functiona, redeschisa brusc, pentru atitudinea sa de gazetar ostil oficialitatilor maghiare, in 1910, cand a fost arestat (desi se afla in RomaniA), extradat, judecat la Gyula, eliberat dupa proces si revenit, in septembrie, la Bucuresti. Acest episod trist a fost pe larg utilizat, punand sub semnul indoielii moralitatea scriitorului. O singura data, razbit, a raspuns violent Rebreanu, dezvaluind imoralitatea inamicului sau perfid. A dezvaluit, pe indelete, incidentul cu subventia ceruta de directorul Gandirii", adaugand: Iata cat de sincer e bronzul moralizator cand declara candid ca nici un motiv de ura si nedreptate nu-1 indeamna sa-si etaleze originea, ca numai propriile lui greseli i-au starnit furiile de satra!
Poate oare un moralist sa linga si sa perie, rand pe rand, cand are nevoie, pe Vlahuta, pe Delavrancea, pe d-nii Iorga, Bratescu-Voinesti, Galaction, Arghczi si altii multi, si apoi sa-i injure, rand pe rand, cand nu mai are nevoie de ci. Cand a fost cinstit moralizatorul: cand umplea de laturi pe mitropolitul Pimen si alti arhierei, sau cand si-a inghitit laturile? Moralist este profesorul de teologic care alearga de la catedra la carciuma si pentru care betia si taverna sunt suprema bucurie a vietii? Sau d. Crainic nu cunoaste pe acel profesor de teologie?". intr-un alt articol, intitulat Un ultim raspuns, a relatat pe larg episodul trist din 1908-1910, marturisind: Fireste, nu pot regreta si nici renega nimic din viata mea. Daca insa ar fi sa reincep, nici azi n-as face decat ceea ce am facut odinioara. Viata mea, ca a oricarui om de munca si zbuciumarc, c un lot, cu umbre si lumini, cu lucruri bune si rele, cu inaltari si scaderi. Rcaua-credinta poate scoate in evidenta cand unele, cand altele, poate sa-i provoace confuzie. Adevarul insa nu poate fi inabusit niciodata". Exista insemnari amarate in jurnalul scriitorului de pe vremea campaniei impotriva sa. Intr-una, datata 27 februarie 1930, scrie: Scandalurile se tin lant. Campania impotriva mea continua concentric, dusa de tot felul de clemente, cativa scriitori si ziarele opozitiei. Sunt azi cel mai atacat om din Romania. Atacuri murdare care atenteaza mereu la cinstea mea, la descalificarea mea. E vadit ca se cauta pur si simplu scoaterea mea din viata publica, adica din viata sociala si politica Mi se parc ca sunt cel mai dusmanit scriitor de azi. Astea sunt reversele gloriei. Curentul" a introdus campania si a sustinut-o indelung" Ce-i drept, a fost si o motiune a 92 de scriitori care s-au solidarizat cu Rebreanu, condamnand campania. Printre semnatari: Arghezi, Bacovia, Ion Barbu. Lovinescu. Hortensia Papadat-Bengescu, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Ion Pctrovici, P.P. Negulescu.
E greu de evitat in publicistica unui foarte mare scriitor articolele despre unii dintre confratii sai in ale scrisului. Nu i se poate reprosa lui Rebreanu nepriceperea valorilor. Dar e evident ca, adesea, a facut concesii din motive extraestetice. in 1913 scriind despre parodiile lui Topirceanu le gasea apropiate, prin umor, de Heine sau, in 1919, descoperea la cu totul mediocrul povestitor Corneliu Moldovanu opere de arta. Si mai exista si alte opinii asemanatoare, cum ar fi, de pilda, supercvaluarea scrierilor lui Bratescu-Voinesti, unele din pura complezenta, altele pentru ca intretinea relatii amicale cu unii dintre cei despre ale caror volume a scris. E greu sa gasesti o unitate nu numai de ton dar si de compozitie intre un astfel de volum care aduna publicistica de tot felul, mozaicata fatal. De altfel, in 1918, referindu-se la astfel de volume (comenta unul al lui D.D. PatrascanU), Rcbreanu observa O carte facuta din articole de ziar De obicei articolele adunate din ziare in volume raman tot articole, razlete, pline de repetitii obositoare, fara nici o legatura interna". Aceasta judecata s-ar putea bine extinde asupra volumului pe care il comentez. Cu o singura dar mare rezerva. Ca aici aflam opiniile unui foarte marc scriitor despre vremea in care a trait si oamenii ei. E un liant important care nu poate fi eludat decat prin vinovatie.
Dl Niculae Gheran, editorul prin excelenta al operei lui Rebreanu, a ajuns, cu editia critica, la al XVI-lca volum. E un record de longevitate in staruinta cu care trebuie omagiat cu recunostinta. Ne aflam, datorita d-lui Gheran, cu aceasta remarcabila editie critica, pe versantul ei coborator. Cred ca mai sunt de publicat cateva volume (jurnalul, interviurile, corespondenta si bibliografiA) si editia va fi incheiata. ii dorim editorului rezistenta si sanatate pentru a-si incheia cum se cuvine, un travaliu care ocupa aproape o viata de om. in acest volum dl N. Gheran a adunat cu migala si acribie intreaga publicistica a lui Rebreanu gasita (prin cine stie ce hazard or mai fi ramas prin gazete obscure neinsemnate articole datorate scriitoruluI) le-a adnotat priceput pe toate, oferindu-ne un neasemuit instrument de lucru.
August 1995