Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Padurea spanzuratilor - CARTEA 2 de Liviu REBREANU



O pata de lumina tulburie-cetoasa zacea pe pardoseala de lespezi albe a salonasului de rezerva, la picioarele celor doua paturi de fier.
Pe fereastra unica se uitau in odaie ramurile negre ale unui par batran, dardaind in gerul sfarsitului de februarie.
Peretii, imbibati de gemete si dureri, isi amestecau respiratia cu mirosul apasator de spital si cu caldura sobei de teracota din dosul usii.
In paturile curate cei doi ofiteri, in halaturi cenusii, stateau lungiti, cu ochii in tavanul inalt. La capatai, in perete, pe tablite negre, albeau numele lor: Locotenent
Bologa, Locotenent Varga Pe mescioarele de noapte foile de febra se pierdeau printre sticlutele de medicamente, aratand ca suferintele cele grele au trecut peste dansii.
In aerul incarcat de amintirile durerilor plutea o tacere nabusitoare, pe care Varga o sfarama deodata cu glas speriat, ridicandu-se in pat, ca si cand ar fi vazut o naluca:
― De ce taci, camarade? Spune ceva, orice, te rog din suflet, caci tacerea e mai dureroasa ca o rana de srapnel!
Bologa intoarse fata alba si supta de suferinte spre dansul, dar nu deschise gura.
Varga astepta un minut, intrebator, apoi se lasa iar pe spate, zicand mai mult pentru sine:
― Se implinesc patru luni de cand bolim, mutandu-ne din spital in spital, tot mai aproape de front Mi s-a urat de moarte cu doctorii si cu bandajele si cu surorile de caritate! Barem de-ar veni mai curand concediul
Apostol tacea. In trei luni de zile, cat fusese oprit de medici sa vorbeasca, fiindca avea plamanul drept sfartecat de o schija de obuz, indragise tacerea. In acel rastimp gandurile lui s-au obisnuit a se randui frumos, fara pripiri navalnice si mai ales fara dureri. De altfel, la inceput mintea i-a fost senina, parca o mana mestera nevazuta i-ar fi sters din creieri toate amintirile. Cand si-a venit in fire intaia oara, la ambulanta diviziei, a vazut pe doctorul Meyer si pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atat de violenta, incat si-a pierdut indata cunostinta. A doua oara s-a trezit intr-un tren sanitar, cu aceeasi bucurie in suflet si tot numai cateva clipe. In sfarsit, a treia data a deschis ochii intr-un salon alb, in spital. Patul era inconjurat de doctori.


― Bravo, mortule! i-a zis zambind unul cu cotlete albe si mustati hegre. Bine c-ai inviat Daca de sase zile mocnesti asa
Apostol atunci a simtit fericirea de a trai ca un fior nespus de dulce si, cu buzele crapate de fierbinteala, a soptit abia perceptibil:
― Nu ma doare nimic nimic
Vreo sapte saptamani mai mult al mortii a fost decat al vietii. In afara de rana din piept, mai avea o sfaramatura de os la piciorul stang si o scrijalare adanca in coapsa.
― Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe si cu mustati negre, mai tarziu. Ai o vitalitate extraordinara, altfel de mult te-ai plimba in lumea dreptilor!
Cand i s-au vindecat piciorul si coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unitatii lui, in spitalul de aici, fiindca acolo incepusera sa soseasca transporturi mari de raniti din luptele noi. Aproape o luna a zacut singur aici, in salonasul de rezerva din fundul coridorului, la etajul intai. Petre statea toata ziua langa patul lui, cautand sa-i ghiceasca gandurile si sa-i implineasca dorintele. Dimineata si dupa vizita medicala ii citea Visul Maicii Domnului, cu glas obosit de evlavie, si Bologa il asculta fara a intelege cuvintele, dar cu inima plina de o multumire calda, molesitoare Apoi, intr-o zi, ordonanta i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a intamplat atunci, in noaptea ceea
Din povestirea lui, Apostol n-a aflat mare lucru: ca a fost ingropat la marginea unei palnii de obuz, in daramaturile postului de observatie, si ca acolo l-a descoperit Petre, pe la amiaza, dupa ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinsi in pozitiile initiale Povestirea soldatului insa i-a adus aminte nadejdile din noaptea aceea si i-a pus iarasi in fierbere toate gandurile de atunci. A avut cateva clipe de neliniste, ca un fata unei vedenii dojenitoare. Pe urma, vreo trei zile, gandurile, dezlantuite dintr-o toropeala prelunga, l-au chinuit si i-au sfasiat sufletul. Isi zicea ca toate sfortarile lui de a ocoli soarta s-au zdrobit si ca de azi incolo numai moartea l-ar mai putea mantui
Moartea insa il ingrozea acuma mai mult chiar decat perspectiva de a trebui sa mearga pe frontul romanesc. Degeaba incerca sa-si biciuiasca ambitia, invinovatindu-se de lasitate; dragostea de viata, din ce in ce mai impetuoasa, ii taia orice avant, murmurandu-i neincetat in inima: "Intai eu, si pe urma cealalta lume!"
Intr-o noapte fara somn apoi a gasit impacarea. La urma urmelor, soarta a facut bine ce a facut. De ce ar fi dezertat el la rusi, cand tocmai i se oferea prilejul sa treaca la romani? Pentru muscali ar fi fost un simplu si dispretuit dezertor, in vreme ce romanii il vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost o crima dezonoranta, urmata de o captivitate rusinoasa: aici va merge ca un adevarat erou, cu fruntea sus, si va putea lupta indata contra dusmanilor adevarati Vasazica, teama de frontul romanesc a fost fara temei. Noroc ca soarta l-a ocrotit Datoria lui e sa traiasca si sa triumfe. Nu viata, ci moartea inseamna lasitate pentru omul care are un ideal in lume.
De a doua zi gandurile au inceput sa se mulcomeasca, punandu-se toate in slujba linistii lui, ca niste servitori credinciosi. Impreuna cu linistea insa i s-a luminat in suflet mai vie si ura impotriva tuturor strainilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-l ingrijeau, pe surorile de caritate, pe ofiterii convalescenti si se bucura ca, din pricina ranei la plamani, era osandit sa taca. In ziua cand un general batran, inconjurat de o droaie de ofiterasi ferchesi, a venit sa-i agate pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefacut ca i-e rau, numai ca sa nu fie silit a parea incantat.
Pe urma, intr-o zi, acum vreo luna, a fost adus in salonas Varga, care fusese greu ranit in soldul stang, tot atunci, in noaptea ceea, si din spital in spital ajunsese aici. In primul moment Apostol s-a bucurat si, pentru ca tocmai i se daduse voie sa vorbeasca putin, isi povestira pataniile. Varga ii explica amanuntit cum s-a desfasurat atacul rusilor, cum au patruns pana aproape de liniile artileriei si cum au fost alungati inapoi printr-un contraatac fulgerator. Totusi, in lupta aceasta, doua regimente de infanterie au fost aproape complet nimicite, si chiar huzarii lui au suferit mult, mai ales in cursul contraatacului, cand a primit si el schija care era cat pe-aici sa-l lase schiop, fiindca un doctor cam smintit a umblat in ruptul capului sa-i taie piciorul. Locotenentul de huzari clocotea de revolta ca batalia, in care au pierdut peste doua mii de oameni si in care era sa-si dea ortul popii, nici macar n-a fost pomenita in comunicatele de razboi. Se mangaia numai cu speranta intr-un lung concediu de convalescenta.
Pe masura ce Varga vorbea si se framanta, Bologa se intuneca. Toate cuvintele lui, chiar privirea lui i se pareau dusmane si se mira, cum a putut omul acesta sa-i fie simpatic? Ca sa nu mai trebuiasca sa stea de vorba cu dansul, isi procura un vraf de carti si se puse sa caute in ele explicatii si dovezi. Doua saptamani a rascolit si s-a trudit.
Nicaieri n-a gasit de ce binele nu e bine pretutindeni si totdeauna. In toate cartile omul ii parea izolat de viata adevarata, singuratic si abstract ca o formula matematica. Cineva sa asezat la masa, plin de incredere in cunostintele si experientele sale de viata, si a decretat ca oamenii trebuie sa fie asa si asa, ca e bine cand faci cutare lucru si e rau daca faci cutare. Si, in schema lui, acel cineva vrea sa vare cu sila sufletele vii, sa le incatuseze, parca viata s-ar modela dupa dorintele sau concluziile cuiva. Dar viata merge mereu inainte, nepasatoare, sfasiind nu numai sistemele savantilor, ci chiar mintile oamenilor, plasmuind in fiece clipa situatii noi, idei noi, pe care fantezia liliputana omeneasca niciodata nu le va putea intelege si cu atat mai putin prevedea. Un capriciu al vietii a pus fata in fata milioane de oameni, pe care i-a insemnat cu moartea in frunte, silindu-i astfel sa descopere in sufletele lor taine nebanuite si sa ia hotarari neasteptate. In vartejul vietii cartile sunt gramezi de vorbe fara inteles. Omul trebuie sasi fereasca numai constiinta sa nu-i sangereze.
In vremea aceasta primi o scrisoare de la Klapka, plina de prietenie, comunicandu-i cate verzi si uscate despre traiul pe noul front, lucruri marunte, adaugand la urma de tot, in treacat, ca "pe-aici tot rusi am gasit, numai rusi" Bologa isi zise indata, fara grija si fara sovaire: "Nu face nimic Voi mai astepta"
Varga incerca intruna sa-i dezlege limba si nu se putea dumeri: de ce s-a facut asa de ursuz Bologa? Pe el tacerea il apasa si-l amara. De aceea a fost fericit cand doctorii iau dat voie sa iasa din odaie, s-a imprietenit cu alti camarazi de prin celelalte saloane si mai mult statea cu dansii decat cu Bologa.
Acuma, in asteptarea vizitei medicale de dupa-amiaza, huzarul se perpelea ca pestele pe uscat, mai ales dupa ce toate sfortarile lui de-a scoate o vorba din Bologa au ramas fara ecou.
― Ce ai, Bologa? izbucni in sfarsit Varga, jignit. M-ai exasperat cu mutenia! Nu mai vrei sa vorbesti cu mine, ori ma urasti? Am fost prieteni si
― Nimic, nimic, murmura Apostol, fara sa intoarca ochii. Varga trebui sa-si opreasca noile intrebari. Veni doctorul,
Insotit de o sora de caritate draguta si zacuta de varsat.
― Iata salonul minunilor ceresti! striga doctorul, mic si blond, frecandu-si mainile, radios si jovial. Pe cat vad, am sa va dau pasaport, curand-curand, domnilor! in orice caz, ar fi nimerit sa incepeti a face mai multa miscare, barem prin sera, daca nu prin parc. Afara e inca iarna, ce-i drept, dar ar trebui sa va mai dezmortiti oasele, domnilor! Ar fi foarte, foarte bine!
― Parca n-o sa ni le dezmortim iar pe front, doctore? zise Varga inviorat. Sper ca ne dai un concediu de convalescenta, doctore! E imposibil sa ne trimiti numaidecat in lupta, cu ranile de-abia cicatrizate!
― Desigur negresit! raspunse medicul cu zambetul scazut. Intrucat depinde de mine, fireste! Eu insa cel mult pot sa propun, decizia e in alte maini, si, sa va spun drept, doar sunteti barbati, toate comandamentele ne repeta intruna ca se simte mare, mare nevoie de ofiteri, pretutindeni
― Am inteles, incheie Varga posomorat. Ne vei concedia direct pe front.
Doctorul mai ingaima cateva cuvinte si se grabi sa dispara impreuna cu sora de caritate, mereu senina si surazatoare.
Pe urma odaia se umplu, in cateva minute, de intuneric. Numai geamurile ramasera cenusii, ca niste ochi bolnavi, stinsi. Varga umbla de ici-colo, nervos, cu mainile la spate, dar pasii lui nu faceau atata zgomot cat tictacul aramiu al unui desteptator de pe mescioara de noapte. Intr-un tarziu, Apostol, sezand pe pat, cu ochii la ramurelele degerate de afara, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi, incepu sa fredoneze un cantec vesel.
― Bologa! Ce dracu, de cantece iti arde? se opri Varga cu imputare. Ori te bucuri ca ni s-au spulberat perspectivele de concediu?
― Ma bucur din inima, amice! raspunse Apostol cantand si gesticuland ca un actor intr-o opera italiana. Razboi, razboi, razboi, inainte, la razboi!
Locotenentul de huzari inmarmuri si, in cele din urma, convins ca Apostol isi bate joc de dansul, iesi din odaie trantind usa. Bologa inceta cantecul brusc, parca de-abia atunci si-ar fi dat seama ce face. Ii paru rau si se lungi pe pat, cuprins de o tristete ciudata. Peste cateva minute veni Petre, aprinse lumina si-i intinse o scrisoare, intreband:
― Oare nu-i de-acasa, don locotenent?
Bologa se arunca asupra plicului, dar vazand ca-i de la Klapka, nu se mai grabi sa-l deschida. Presimtea ce cuprinde si, intr-adevar, citind, dadu peste trei randuri incurcate, din care intelese cu o claritate taioasa ca, de o saptamana, in locul rusilor, au aparut romanii. Se uita un rastimp la Petre, ganditor, si apoi zise:
― Nu-i de-acasa E de pe front, de la domnul capitan De-acolo, nu de-acasa
Vorbind, gandurile i se stramutara departe, cuprinzand intr-o fulgerare toata Parva si, deosebit, fiecare fiinta draga, incepand cu maica-sa si cu Marta, fata de care se simtea vinovat pentru ca le-a scris numai de doua ori de cand zace prin spitale si mai cu seama fiindca in noaptea ceea a vrut sa se despatra de ele fara sa-si ia ramas bun.
"Mi s-a inmuiat inima indata ce am vazut ca s-a apropiat ziua plecarii!" isi zise dansul, uitandu-se la Petre.
― Trebuie sa vie si de-acasa, don locotenent, rosti soldatul cu incredere.
― Da da trebuie acasa ingana Bologa, intorcandu-se cu spatele, incet, obosit.
Varga reveni mai tarziu, neimpacat. Apostol tresari din mrejele gandurilor si zise bland: ― Varga nu stiu ce am Iarta-ma!
Locotenentul se insenina imediat si se apropie cu mana intinsa:
― Imi pare rau, prietene draga Dar te-ai schimbat ingrozitor Odinioara ma iubeai, ne intelegeam
― Odinioara! ofta Bologa cu ochii scaldati in lacrimi.
Si mai statura zece zile pana sa plece
2
Trenul gafaia si asuda suind printre muntii cu piscurile carunte inca de zapada.
Soarele inceputului de primavara presara pulbere de argint in vazduh. Padurile si poienele tresareau sub mangaierea razelor fierbinti. Viata noua, tanara, vijelioasa inviora navalnic infatisarea pamantului. Numai trenul, incarcat de oameni si materiale de razboi, lung, scartaind si pufaind, parea un monstru din alta lume, pornit sa infrunte tineretea firii. Locomotiva se tara incet, asteptandu-se parca sa-i iasa in cale vreun dusman, se strecura ca o soparla uriasa pe sub coastele si rapele nepasatoare, ferindu-se de amenintari inchipuite la fiecare cotitura.
Intr-un vagon rezervat pentru ofiteri, Apostol Bologa statea pe coridor, la o fereastra lasata in jos, sorbind nesaturat privelistea muntilor, care-i aminteau valea
Somesului si-l faceau sa uite unde merge acuma. Din clipa cand a pornit la gara, i s-a trezit in suflet o indarjire neastamparata, care-i feconda iubirea si i-o pastra mandra si curata.
Deodata usa compartimentului de la spatele lui se deschise si se inchise cu zgomot si in ureche ii rasuna glasul lui Varga, foarte incantat:
― Stii, Bologa, cine se afla in trenul nostru? N-ai sa ghicesti! Generalul
Karg! Uite acuma ne spuse Gross
Apostol se intoarse. Prin geamurile usii se vedeau in compartiment, in fumul de tigari, cativa ofiteri. Gross ranjea batjocoritor, explicand ceva cu gesturi violente.
― Zice c-a vorbit despre noi cu generalul, urma Varga. Ba zice, pe onoarea lui, ca generalul ar dori sa ne vada, si mai cu seama pe tine, nu stiu de ce In definitiv, n-ar fi decat natural, ca doar am sangerat destul pentru patrie De altfel, Gross a calatorit cu generalul in interes de serviciu, asa ca
Lui Bologa ii era scarba de toti, cu Gross in frunte. Din pricina aceasta nici nu s-a amestecat printre ei, si cu pionierul de-abia a schimbat doua vorbe indiferente.
― Da? Ei vezi? Foarte bine! zise dansul, vrand sa arate curiozitate, cu dispret in privire.
― Sa vezi insa ce m-am gandit eu, relua locotenentul de huzari, cuprinzandu-i de mijloc. Daca izbutim sa vorbim cu generalul, trebuie sa cautam sa-l convingem ca meritam si noi un concediu dupa aproape cinci luni de spital si suferinte, nu-i asa? Eu am mare incredere in Karg, desi e sever si neinduplecat, caci noi, slava Domnului, am luptat vitejeste
― Bine, fireste, n-ar fi rau, raspunse Bologa, convins in sine ca sperantele lui
Varga sunt copilaresti si dornic sa ramana iar singur. Dar daca zice Gross ca s-a interesat de noi generalul, de ce nu ne insoteste si el?
Varga arunca o privire in compartiment si apoi intoarse spatele cu dezgust, zicand:
― M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, draga prietene! Nu poti vorbi trei minute cu el fara sa-si bata joc de tot ce avem noi sfant, tara, credinta, trecut A inceput sa-mi fie greata si frica, zau, Bologa! adauga peste o clipa, iarasi inviorat. Daca as fi nevoit sa stau mult in tovarasia lui, m-as pomeni intr-o buna zi ca mi-am pierdut si eu toate sentimentele patriotice!
― Sentimentele adevarate trebuie sa reziste oricarei ispite! glasui Apostol apasat.
― Asa se zice, dar in realitate nimic nu rezista la infinit! zambi Varga. Asa chiar tu mi-ai spus-o odata, intr-o discutie, la Budapesta, la unchiul meu, si n-am uitat-o.
Picatura de apa gaureste stanca S-apoi tu parca nu te-ai schimbat? Poate ca tu nu-ti dai seama, dar eu, care am stat cu tine, intr-o odaie, aproape doua luni si ti-am inghsitit toate curiozitatile ehe! prietene, intreaba-ma pe mine! Unchiul, care te-a iubit ca pe copilul lui, daca te-ar intalni azi, nici nu te-ar mai recunoaste. Bologa, crede-ma!
Repet, poate ca nu-ti dai seama, poate ca
Apostol Bologa deslusi, parca, in cuvintele huzarului o provocare ascunsa. Ii raspunse cu ura, dar si cu o gravitate in care strabatea trebuinta de a-si dezvalui sufletul, de a-l pune in palma si de a-l purta, mandru si increzator, ca pe un potir in vazul tuturor:
― Imi dau seama prea bine ca m-am schimbat Cum sa nu-mi dau seama, cand schimbarea s-a savarsit in chinuri, ca o noua nastere? Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobandit adevaratele sentimente firesti, cum ziceai tu De-abia, Varga!
Locotenentul de huzari se tulbura. Din tonul lui Bologa simti lamurit ca se afla in fata unui dusman. Ii zise incet, sec, rezemandu-se cu spinarea de usa compartimentului si privindu-l lung:
― Bologa, sentimentele tale mi se pare ca sunt nefiresti Ia seama!
― Ma ameninti? intreba Apostol ironic.
― Sentimentele tale te mana drept in bratele dusmanului
― Care dusman? repeta Bologa mai batjocoritor.
― Dusmanul tarii, oricare ar fi! vorbi Varga, putin mai aspru. In clipa aceasta tu, prietene, esti dezertor in gandul si sufletul tau!
Apostol Bologa tresari scurt, apoi zise repede, cu glas mai cald, apucandu-l de maneca si implantandu-i in ochi privirea hotarata:
― Asculta, Varga Tu ai fost odinioara om si te laudai ca, sub mundirul militar, vei purta vesnic o inima! De aceea iti zic acuma: da la o parte ratiunea cazona si spune ce-ai face tu daca, de pilda, fiind in armata ruseasca, te-ar trimite sa te bati cu ungurii, care au pornit sa te dezrobeasca?
― Stai, stai nu-i asa, prietene! balbai locotenentul rosind. Mai intai patria
― Nu ocoli intrebarea, starui Bologa, triumfator. Raspunde cinstit! In asemenea cazuri nu pot fi doua raspunsuri!
Varga tacu. Intrebarea il incurca, si mai ales curajul lui Bologa. In sfarsit, zise sovaitor:
― Exista o lege pentru toti si o singura datorie, care ne leaga prin juramant. Cand incepe cineva sa le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci
― Lege, datorie, juramant sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta! intrerupse Apostol cu vioiciune. Nici o datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului, iar daca totusi incearca
Bologa sfarsi brusc, cu un gest vag, care spunea orice si nimic. Varga, surprins, ingaima cu ochii mari:
― Atunci banuielile mele Atunci umbli cu ganduri de dezertare?
― Ganduri? murmura Apostol cu un suras straniu. Gandurile sunt schimbatoare,
Varga! Am insa o credinta vie in suflet asta, da! Si daca ea imi va porunci sa trec sa dezertez la inamic, adica la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevarata De altfel, chiar voi, judecand cinstit si fara pornire, imi veti da dreptate si ma veti aproba! Sunt sigur ca si tu, in sufletul tau
― Nu, nu, Bologa, te inseli amar! zise Varga iarasi sec. Eu nu te voi aproba niciodata! Eu dispretuiesc crimele!
― Da? intreba Apostol cu o mirare nepotrivita, adaugand indata cu ton jovial: Fii sigur, Varga, ca n-am sa-ti cer aprobarea! Cel mult, de s-ar intampla sa trec prin sectorul tau si daca as avea ghinionul sa te intalnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba
Dar atunci, cine stie, poate ca am vorbi altfel
― Sa te fereasca Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav si amenintator. Eu te-as aresta, ba te-as impusca daca ai incerca sa te impotrivesti, cu toate ca mi-ai fost prieten!
― Fii linistit! zise Bologa iarasi ironic. Am sa ma feresc de sectorul tau ca de foc
Acuma esti multumit?
― Tu poate glumesti, Bologa, dar eu
― Nu glumesc deloc! declara Apostol, devenind dintr-o data sfidator.
Locotenentul Varga era jignit personal de toate cate auzise. Seninatatea si hotararea cu care Bologa, un ofiter, ii declara ca va dezerta il infuriau. O clipa se gandi sa-l denunte si, astfel, sa-l pedepseasca. Dar politismul ii repugna. Si apoi prea au fost prieteni odinioara ca sa se desparta pentru niste lucruri care, in realitate, il priveau numai pe Bologa. Daca ar putea citi cineva in sufletele tuturor ofiterilor, s-ar ingrozi de ceea ce ar descoperi. Cei multi isi ascund gandurile, pe cand el barem e sincer.
― Astea-s prostii, prietene! zise Varga, dupa o pauza, cu glas schimbat si cu o veselie poruncita pe fata. Mai bine haidem la generalul Karg, sa ne miluim de un concediu!
― Asa-i prostii surase Apostol imblanzit. Prostii sunt toate vorbele omului in ceasurile cele grele ale vietii
Varga porni inainte pe coridorul murdar si plin de soare tanar. Trenul lasase in urma o cotitura si vagonul se clatina parc-ar fi fost sa-si piarza echilibrul. Locotenentul de huzari se sprijinea cu mainile de pereti, injurand furios, in vreme ce Bologa, la cativa pasi inapoi, mergea sigur, linistit, ca pe o carare.
3
Trecura printr-un vagon ticsit de militari si civili, amestecati de-a valma. Pe coridorul stramt se imbulzeau mai ales tarani cu fetele speriate, pazindu-si desagii sau legaturile, vorbind putin si incet, parca s-ar fi temut sa nu-i auda cineva. In coltul dinspre vagonul ofiterilor, un preot roman, inalt, slab, cu o barbuta rara si imbracat saracacios, se sfatuia domol cu trei tarani care, dupa port, pareau unguri.
Apostol, facandu-si loc pe la spatele preotului, auzi vorba romaneasca si intoarse capul o clipa, fara insa a se opri din mers. Zari o fata cunoscuta parca In inghesuiala nu avu vreme sa se mai uite inapoi, dar ii ramase in ochi infatisarea preotului si in minte intrebarea: "Cine o fi si de unde il cunosc?"
In vagonul urmator calatorea generalul Karg. Aici coridorul era ocupat numai de ofiteri de toate gradele taifasuind si asteptand fiecare norocul de a putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul excelentei erau trase perdelele cafenii, si aghiotantul iesise afara, din propria-i initiativa, sa roage pe domnii din coridor sa faca liniste, ca nu cumva sa se supere excelenta-sa Tocmai atunci sosi Varga, lua deoparte pe aghiotant si-i sopti:
― Ne spuse Gross ca mosul doreste sa ne vada, pe mine si pe Bologa Adu-i aminte, dragul meu, te rog!
Aghiotantul dadu mana cu Bologa, pe care nu-l mai vazuse de la audienta cu bucluc, si apoi intra in compartimentul generalului, suspinand grav:
― Sa incercam
Peste cinci minute crapa usa, scoase pe jumatate corpul si zise binevoitor:
― Bologa, vino te rog Excelenta-sa doreste
Intalni ochii lui Varga intrebatori, dar stranse din urechi, cu fata mahnita de regretare ca "asa-i ordinul"
Generalul Karg era vesel si multumit. In sfarsit obtinuse, cu chiu cu vai, sa fie propus pentru ordinul "Maria Theresia". Sedea langa fereastra, cu picioarele-i scurte intinse comod, cu fata-i negricioasa intoarsa spre Apostol Bologa, care intrase si salutase printr-o inclinare militareasca.
― Ei, te-ai facut sanatos? intreba generalul, intinzandu-i alene mana cu multe inele si masurandu-i cu o privire atenta.
Bologa raspunse cu un suras nehotara. Avea fata galbena, supta, cu buzele fara culoare; numai ochii ardeau, mistuin-du-se intr-un foc launtric. Generalul il masura iar din cap pana in picioare si apoi ii oferi un loc langa dansul. Pe bancheta cealalta, in fata excelentei, sedeau un colonel cu figura colturoasa, pe care Apostol nu-l cunostea, si un maior slab, cu ochii scanteietori de inteligenta. Aghiotantul, auzind iar galagie pe coridor, se strecura afara, sa atraga din nou atentia domnilor ca excelenta-sa poate sa se supere
Generalul ii puse fel de fel de intrebari despre cum a fost ranit, prin ce spitale a umblat, cum s-a vindecat, dar Bologa, raspunzand, vedea mereu in privirea lui o intrebare nerostita, care il indarjea intocmai ca adineaori provocarea lui Varga.
Altminteri Karg, prin tonul vorbelor si prin blandetea ce-i indulcea toata infatisarea, ii arata un interes intr-adevar sincer, aproape nefiresc de sincer. Pe urma veni si randul intrebarii asteptate, luand insa o forma glumeata, prietenoasa:
― Ei, asa-i ca nu s-a prabusit lumea fiindca vii cu noi aici?
Apostol vazu limpede in ochii generalului ca cere un raspuns scurt: nu. De aceea nu-si putu stapani o secunda de ezitare, care se stinse singura. Apoi vorbi cu o cutezanta infrumusetata de claritatea glasului:
― Niciodata n-am fost las, excelenta, si deci am sa va marturisesc si acuma ca in sufletul meu s-a prabusit o lume!
Degetele grase si incarcate de inele se agatara nervos de mustata burzuluita, iar sprancenele late se infoira cand generalul, uluit, intreba:
― Adica cum? Ce lume s-a prabusit?
Bologa surase atat de senin, ca incruntarea generalului se transforma intr-o curiozitate nerabdatoare, iar mana indata i se aseza linistit pe bratara canapelei.
― Am citit undeva, excelenta, zise Apostol cu glasul de adineaori, ca inima omului, in primele saptamani ale vietii embrionare, se afla nu in piept, ci in cap, in mijlocul creierilor, si ca de-abia pe urma coboara mai jos, despartindu-se de creier pentru totdeauna Ce minunat ar fi, excelenta, daca inima si creierul ar fi ramas impreuna, ingemanate, sa nu faca niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!
Generalul se uita cateva momente la Bologa, apoi la ceilalti, apoi rase cu pofta, cu gura cascata, cu mustatile zbarlite, incat fata i se increti ca o coaja de nuca stricata.
― Foarte foarte interesant! mormai dansul razand.
Pe urma, potolindu-se cu greutate si cu o vadita rusine pentru ca nu si-a stapanit rasul, isi relua masca obisnuita si serioasa, povestind colonelului cum i-a cerut Bologa sa nu vie pe frontul romanesc si cum el totusi l-a iertat, avand de-a face cu un ofiter foarte capabil si constiincios, desi acuma vede ca e si incapatanat. Colonelul asculta cu respect pana ce sfarsi si apoi, cu acelasi respect, zise:
― Eu, excelenta, nu admit, fireste, pentru ca nu-mi permite legea, dar ma pun in situatia locotenentului si-i inteleg amaraciunea E regretabil ca cei in drept n-au luat masuri generale in privinta aceasta, ca sa evite situatiile delicate, in interesul capacitatii combative a armatei
Apostol se cutremura, ca si cand cuvintele colonelului i-ar fi strapuns ace in inima, caci el astazi nu mai dorea intelegere, ci tocmai motive de ura si indarjire prin care sa-si atate, inflacarata, credinta. Generalul insusi ramase surprins o clipa, si pe urma raspunse convins, ba chiar cu un fel de mandrie:
― Evident, evident ca asa este! Din punct de vedere uman, fireste Dar daca cei de sus nu s-au gandit la posibilitatile acestea? Nici eu nu pot lua asupra mea toate raspunderile Eu cel mult pot sa usurez, in anume cazuri, cum e cazul locotenentului, de pilda Da! Negresit, trebuie sa usuram Cum e inca slabit de boala, vreau sa-l feresc de greutatile frontului si o sa-l intrebuintam intr-un serviciu mai fara osteneli mari Uite, sa treaca la coloana de munitii! Asa-i? Caci noi suntem umani Noi armata noastra Unde aiurea si-ar mai bate capul un comandant sa menajeze asemenea scrupuluri? Ce zici, domnule maior? S-a mai pomenit atata umanitate in vreo armata de cand e istoria? Si totusi pe noi ne acuza dusmanii de barbarie! Ce lume! Ce nedreptate!
Tocmai in clipa aceea aghiotantul se furisa iarasi inlauntru. Generalul isi curma reflectiile si-i zise poruncitor:
― Ia nota ca locotenentul Bologa va fi repartizat la coloana de munitii!
In vreme ce aghiotantul scoase un carnet de insemnari Apostol Bologa se uita la toti pe rand, rugator, intalnind insa pe toate fetele aceeasi compatimire, scaldata doar in zambete diferite. Se simti umil si mic, desi sufletul ii clocotea de ura. A vrut sa starneasca indignare si iata ca a gasit mila si intelegere. Vazu creionul aghiotantului alergand pe hartie si deodata striga:
― Excelenta, as dori mult sa-mi reiau bateria!
― Lasa, murmura generalul ocrotitor si din nou vesel. Trebuie sa te intremezi si sa aduni puteri intr-un serviciu mai usor, mai ferit de primejdii Imi pare bine ca ti-a ramas drag frontul, dar deocamdata sunt silit, in interesul d-tale, sa ma opun si sa te menajez!
Bunatatea generalului, inexplicabila si neasteptata, il exaspera pe Bologa. Vru sa-i mai obiecteze ca serviciul la coloana de munitii e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci isi aduse aminte de preotul roman din coridor si indata ii rasari in inima dorinta de a-l cunoaste. Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se scula, bolborosi cuvinte incurcate de multumire, stranse o mana grasa si moale, se inchina si iesi cu figura luminata
Trecu grabnic in vagonul soldatilor, se inghesui printre taranii de pe coridor.
Preotul era tot unde-i lasase. II vazu de departe si fruntea i se imbroboni de sudori.
Acuma il recunoscu si se tulbura de bucurie.
― Asa-i ca nu ma mai cunosti, parinte? ii striga, insufletit, intinzandu-i mainile.
Preotul ingalbeni, parca I-ar fi surprins intr-o fapta rea. Cand Bologa isi spuse numele, in ochii lui izvori o licarire de insufletire, pe care insa o inabusi repede, uitandu-se imprejur, sa se asigure daca nu-l pandeste cineva. Preotul era Constantin
Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu.
― Si unde vine satul tau, Constantine? intreba Bologa fericit, nerabdator.
― Apoi tocmai langa Faget, unde e comanda cea mare, nu stiu cum ii zice la catanie, raspunse preotul, incurcat si infricosat ca vorbeste romaneste cu un ofiter.
― E romanesc? starui Apostol.
― Parte si parte Noi ii zicem Lunca, dar pe ungureste se cheama
― Lunca? intrerupse Bologa, ca si cand ar fi cautat sa-l opreasca a rosti cuvantul unguresc. Si pe la noi este un sat Lunca Iti aduci aminte?
― Cum sa nu tare bine! zise preotul. Dar pe-aici si romanii stiu ungureste, c-asa-i obiceiul, daca suntem printre unguri De altfel, asa e si bine
― Ce bine, parinte? striga Apostol serios. Nu te gandesti ca asa, maine-poimane, ramai fara parohie?
― Cam asa-i, ce-i drept, murmura Boteanu zapacit, zambind umil. Ce sa facem?
Noi n-avem nici o putere si nici nu ne putem amesteca. Destul ne zdrobeste viata, de ma mir cum o mai putem duce in spinare
― Cand omul are un ideal, infrunta toate greutatile! zise Apostol apasat, cu inteles.
― Idealul nostru e Dumnezeu, raspunse preotul cu o sfiala in care-si ascundea o teama amara. Cand ai suferit ca noi, numai in Dumnezeu mai poti avea nadejde
Pe urma ii povesti lui Apostol cum, la intrarea ostirilor romane, autoritatile l-au ridicat si, impreuna cu trei tarani fruntasi, l-au transportat in Tara Ungureasca, pe langa
Dobritin Nevasta cu doi copilasi au ramas in grija Domnului. Vreo trei luni nici n-a auzit de ei si a crezut ca s-au prapadit in focul razboiului. De-abia cand s-a intors roata norocului a aflat ca sunt sanatosi si-l asteapta sa vie acasa. Au trecut insa pe rand saptamanile, si de intors acasa nici pomeneala. S-a rugat pe la toti, s-a umilit, s-a ploconit In zadar. Ba ca e zona frontului, ba ca romanii sunt suspecti, ba asa, ba altfel In sfarsit a cerut voie sa-si aduca barem si familia acolo, langa Dobritin, pana ce va ingadui Dumnezeu sa se linisteasca vremurile. Apoi, pe neasteptate, i-au dat drumul sa plece acasa, punandu-i in vedere sa se poarte bine
Apostol Bologa zambea din ochi, in suflet insa era ros de nemultumire si de deceptie. Frica preotului si umilinta care-i sublinia toate vorbele si privirile il izbeau ca niste cutite, desi cauta sa le treaca cu vederea. Ii povesti si el cum l-a impins soarta in razboi si pe urma, scuturandu-i mana:
― Apoi sa stii, Constantine, ca am sa vin pe la voi, sa vorbim mai multe!
Preotul raspunse spaimantat:
― Ma rog Chiar mi-a scris preoteasa ca umbla multi militari prin casa noastra, ca doar azi asa sunt vremurile
Bologa vru sa zambeasca, dar gura i se inclesta intr-un ranjet dureros.
4
Biroul coloanei de munitii era in Lunca, pe o ulicioara dosnica, in casa groparului
Paul Vidor. Cladirea privea cu fata spre ulita si avea la mijloc o tinda ingusta, cu usa vesnic deschisa, in dreapta o odaie mai marisoara, in care se instalase cancelaria, iar in stanga, alte doua odaite: in cea din fund se stransese groparul, si in cea dinainte, locuinta comandantului coloanei.
Apostol Bologa lua in primire, de la locotenentul pe care venea sa-l inlocuiasca, biroul cu cele cateva registre si imprimate. Nu putuse dormi in tren si sosind in Lunca trasese direct aci, prapadit de oboseala. Asculta nepasator explicatiile inaintasului sau pana in clipa cand ii desfasura o schita cu planul frontului si cu pozitiile tuturor unitatilor ce tineau de divizie. Atunci se aseza la masa, inviorat, parca i-ar fi dat o bautura fermecata, sorbind din ochi harta cu semnele albastre si rosii, incercand cu degetele tremuratoare sa urmareasca liniile capricioase. Dar capul ii era atat de tulbure de emotie, ca nu se putu dumeri si, sculandu-se iar in picioare, zise nehotarat:
― Nu pricep nimic Imi huruie creierii. Am sa ma orientez mai tarziu
― Desigur, nici vorba, raspunse repede locotenentul. De altminteri si schita e invechita si va trebui s-o completezi Iaca, de pilda, colea, tocmai la margine, la sud, sectorul acesta uite, e ocupat acuma de huzarii descalecati, deoarece umbla zvonul ca romanii se pregatesc sa ne atace In sfarsit, ai sa te orientezi si o sa te familiarizezi cu situatia Fireste, schita e numai pentru orientare, caci pe tine aici nu te intereseaza decat artileria noastra
Ca sa scape de el mai curand, Bologa ii dadu mana cu un suras neizbutit.
― Esti foarte palid si slabit, camarade, zise locotenentul, luandu-si ramas bun. Eu cred ca nici nu esti inca vindecat pe deplin, cel putin dupa infatisare Ar trebui sa te ingrijesti foarte, foarte bine!
Apostol pleca ochii, de-abia stapanindu-si un simtamant ciudat de revolta si umilire. Ramase in picioare, rezemat de dunga mesei. La alta masa lunga, un sergent si un caporal scriau, cu priviri furise spre noul comandant, scartaind zelosi din penite. Ar fi dorit sa le spuna si lor doua vorbe, dar se simtea incapabil si-i era frica sa nu intalneasca si la ei mila. Atunci aparu in prag Petre, salvator, zicandu-i:
― Don locotenent, am pregatit ceva de mancare, ca trebuie sa va fie tare foame
Poftiti dincoace in odaie Auzind glasul romanesc, cei doi gradati ridicara deodata nasurile spre ordonanta, mirati. Bologa observa miscarea lor si raspunse cu o mandrie copilareasca, parca ar fi cautat sa le sfideze uimirea:
― Bine, Petre Chiar mi-e foame, caci in tren mai mult am rabdat decat am mancat!
In tinda, prin usa ramasa intredeschisa, auzi glasul unuia:
― Mi se pare ca si locotenentul e valah
Vorbele acestea aproape dispretuitoare, care alta data l-ar fi jignit, acuma il linistira ca niste laude, incat trecu dincolo inseninat
Odaia lui era curata, cu pat bun, cu ghivece de muscata in ferestre, cu blide inflorite pe pereti. La mijloc masa asternuta il astepta, iar in soba de caramida duduia un foc zdravan. Apostol isi roti privirea, multumit, si se opri brusc vazand langa soba o fetiscana de vreo optsprezece ani, cu naframa rosie-aprinsa in cap, cu niste ochi mari negri, care parca radeau, cu buzele umede si pline. Acuma isi aduse aminte ca a mai vazut-o si adineaori, cand a intrat in ograda, si n-a luat-o in seama, desi fata il cantarise din ochi cu o indrazneala neobisnuita.
― Dar asta? intreba Apostol pe ordonanta, aratand cu capul spre ea.
― E fata gazdei, don locotenent
Bologa se inviora, ii intinse mana si zise pe ungureste:
― D-ta ai facut asa frumos aici?
― Impreuna cu soldatul d-tale, raspunse fata cu suras strengaresc, privindu-l drept in ochi.


Apostol ii simti mana aspra si foarte calda.
― Si cum te cheama pe d-ta?
― Ilona
― Ilona Da Si nu ti-e frica intre atatia militari?
― De ce sa-mi fie frica? zise fata simplu, adaugand repede, cu mandrie: Mie numai de Dumnezeu mi-e frica
In vreme ce el se aseza la masa, Ilona se oplosi langa soba, fara a-l pierde din ochi, parca ar fi fost fermecata. De altfel si Apostol, mancand, o privea pe furis, intai cu curiozitate nerabdatoare, apoi cu un neinteles sentiment de duiosie. A fost totdeauna timid cu femeile, neincrezator si neindemanatic. Mai ales ii era rusine pentru ca niciodata nu stia ce sa vorbeasca cu ele. Chiar Marta, si chiar dupa ce s-au logodit, il incurca de multe ori, de se rosea ca o fecioara. De-abia uniforma si razboiul l-au dezmortit si i-au sters sfiala. De-a treia zi, cand s-a imbracat militareste, a cucerit o casierita sentimentala jurandu-i credinta vesnica si uitand-o pe urma in bratele alteia. Pe unde il ducea soarta, iubirile trecatoare il intampinau si i se ofereau. Si el le culegea fara alegere, aproape grabit, ca si cand ar fi vrut sa se razbune pentru timpul pierdut. Totusi, intr-o camaruta deosebita a inimii, pastra dragostea Martei, intreaga, curata, ferind-o cu ingrijire de orice atingere, mulcomindu-i mustrarile cu fagaduinti solemne de viitor. Ochii tarancutei unguroaice insa patrundeau tocmai in camaruta cea ascunsa, fara ca el sa se poata impotrivi, simtindu-se iarasi timid si zapacit, intaia oara in razboi. Cand isi dadu seama de aceasta, se infurie si se hotari sa nu se mai uite la ea.
"Trebuie sa fie o fetiscana care a tinut de urat tuturor inaintasilor mei din odaia aceasta!" se gandi dansul, ridicand iar ochii spre Ilona, cu sfidare.
Privirea ei vesela il rusina. Ii paru rau ca a jignit-o, fie si in gand
Petre iesi pe afara dupa treburi, facand semn fetei sa plece si ea, sa lase pe locotenent sa se odihneasca putin. Ilona nu se clinti, parca n-ar fi inteles semnele ordonantei. Apostol, cu nasul in farfurie, se silea sa rupa tacerea si se necajea ca nu gaseste ce sa vorbeasca. In sfarsit, o intreba brusc, fara sa o priveasca:
― Romaneste nu stii, fetito?
― Stiu putin, dar pe-aici toata lumea mai mult ungureste vorbeste, c-asa-i obiceiul, raspunse Ilona repede, aproape speriata. Apoi fiindca Bologa tacea, urma mai linistita:
De altfel, la noi biserica e romaneasca si popa in romaneste face slujba totdeauna, numai predica o spune pe ungureste, ca sa pricepem mai bine
Apostol tocmai se mustra ca i-a putut pune o intrebare atat de neroada, raspunsul ei insa il incurca cu desavarsire. Si nu vorbele, ci glasul ei aspru si totusi dulce si mangaietor ca o panglica de matase, cu niste mladieri de copil rasfatat. De-acum nu mai dorea decat sa-i auda glasul si isi chinuia mintea sa injghebe o intrebare potrivita prin care s-o faca sa mai vorbeasca. Toate sfortarile lui fura zadarnice. Trecura vreo trei minute in tacere, uitandu-se disperat in ochii ei, care umpleau casa cu o lumina blanda si ispititoare. Apoi deodata ii veni in gand s-o intrebe de cati ani e, fireste cu ton glumet, ca nu cumva ea sa-si inchipuie cine stie ce. Ii era teama ca-i va tremura vocea si Ilona va intelege gresit rostul intrebarii Pana sa se hotarasca sa deschida gura, se auzi un ciocanit energic in usa. Fata se ridica si sopti:
― A venit tata
Fara sa mai astepte ingaduinta, un taran trecu pragul. Bologa, infuriat, se scula in picioare, gata-gata sa-l alunge. Paul Vidor insa se apropie jovial, cu mana intinsa si-i ura bun sosit in casa lui. Avea fata osoasa, cu zbarcituri multe sub ochii caprui, in care juca desteptaciune si siretenie, si niste mustati putin carunte, dar groase si cu varfurile ascutite, cum le poarta taranii unguri. Infatisarea gazdei potoli scurt mania locotenentului. Ii raspunse linistit si chiar il pofti sa saza. Groparul se uita sa vaza daca toate sunt in buna ordine si dadu peste Ilona, care se apucase sa scormoneasca in foc cu mare ravna.
― Ilona, aide, sterge-o! zise poruncitor, incruntand sprancenele. Ce mai cauti aici?
Alta treaba n-ai decat sa stai pe capul domnului locotenent?
― Parca eu de dragul dumnealui stau! mormai fata, ursuza, fara sa se intoarca.
― Aide, aide, lasa vorba! facu groparul serios, pana ce se inchise usa, si pe urma adaugand blajin catre Bologa: Trebuie s-o tinem de scurt, altfel cum am trai intre atatea catane? E tanara si fara minte, domnule locotenent, si nu pricepe ca d-voastra aveti de lucru si ca n-ati venit pe aici sa pierdeti vremea cu palavre
Paul Vidor era vorbaret din cale-afara, mai ales insa ii placea sa stea la taifas cu domnii, crezandu-se mai destept ca ceilalti sateni si mai vrednic. Isi trase un scaun langa masa, se aseza tacticos si indata se incalzi la vorba, desi Apostol se mohorase, framantat numai de dorinta de-a auzi glasul fetei. Raspunsurile in doi peri nu descurajau deloc pe gropar, ba dimpotriva, il intaratau. Din una, din alta, incepu sa spuie ca el e om cu stare, cu toate ca e gropar. Are pamant destul si bunisor, macar de l-ar putea munci cumsecade in vremurile astea grele. Gropar s-a facut numai de cand i-a murit nevasta, fie iertata, adica de vreo unsprezece ani, de l-a lasat amarat si cu doi copilasi. Altfel meseria lui e tamplaria si a invatat-o la oras, de copil, ca tatal sau a vrut sa-i dea in mana o paine mai buna decat orice avere. Apoi tamplarul merge mana-n mana cu groparul, unul face cosciugul, iar celalalt groapa, asa ca el nu s-a rusinat sa sape si groapa mortului, de vreme ce a invatat sa faca cosciuguri. Caci decat tamplar intr-un sat, mai bine gropar, ca masa si scaune isi mai ticluieste omul si singur, dar pentru groapa tot are nevoie de altul. Nu-i ocara sa muncesti, ci sa lenevesti. Cand ramai vaduv cu un baiat de unsprezece ani si o fetita de sapte, trebuie sa pui osul de vrei sa nu te manance saracia Toate au mers cum au mers, si mai mult bine decat rau, pana ce a dat pacostea razboiului peste bietii oameni. Feciorul era tocmai gata de oaste si s-a dus, ca n-avea incotro, si s-a prapadit nici nu se stie pe unde, prin cele tari muscalesti, inainte de a se implini un an. Cat l-a plans si el, si fata, o, Doamne! Dar parca lacrimile si bocetele au inviat vreodata pe morti? Acuma Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte!
Altfel, pe-aici a fost liniste pana cand au sarit si romanii in batalie. De atunci insa vai si amar! Multi au fugit de frica mai spre inima tarii, care cum a putut. El a ramas acasa, ce-o fi sa fie, caci nu s-a indurat sa-si lase averea de haram. Nici n-au facut romanii multa stricaciune, ce-i drept. Doar de-ale gurii, ca orice catane, si mai cu seama cand sau retras in tara lor. Mai fara mila au fost ai nostri, daca-i sa vorbim cu dreptate, caci indata ce au sosit, una-doua au si spanzurat vreo trei oameni din sat ca, zice, ar fi facut semne dusmanului. Ba cat pe-aci sa dea si el de bucluc, fiindca romanii il pusesera primar in locul celui care fugise. Parca e o vina sa-ti faci datoria! Adica dincolo, in
Faget, in satul vecin, cine-i primar? Cumnatul lui! Atunci de ce sa-i impute lui c-a fost primar cateva saptamani? Au trecut insa toate, numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curand
Bologa il lasase sa vorbeasca in voie. Groparul, dupa ce-si sfarsi povestirea pataniilor, se astepta sa afle si el noutati si, pentru ca locotenentul nu se urnea, il intreba direct, inmuind glasul, misterios:
― Oare ce-o mai fi cu pacea, domnule ofiter? Prin oras nu se aude nimic?
Aseara am fost putin prin Faget, pe la cumnatu-meu, si am prins o vorba cum ca rusul sar fi dat batut si ca vrea sa se impace La cumnatul, chiar in casa lui, sade generalul cel mare in gazda, si alaturi e cancelaria diviziei poate d-ta nu stii, ca esti nou Uite asa umbla vestea pe acolo, printre ofiteri, despre muscali! Ce-o fi, ce n-o fi, Dumnezeu stie, si bine-ar fi sa fie ceva!
― Eu vin de-a dreptul de la spital si nu stiu ce-i prin lume, zise Apostol. Dar bine nu-i, bade, asta o vad!
― Asa-i, chiar asa-i, facu taranul dand din cap, grav. Multa durere si multe necazuri sunt, asa-i! Macar de le-ar da Dumnezeu celor mari mila si intelepciune sa bage sabia in teaca si sa ne scape de pieire! Ca ei stau colo si dau porunci, iar oamenii sufera si se chinuiesc si mor
Fiindca groparul nu se dadea dus, ba parea ca de-abia a prins chef de taifas, Bologa se scula si curma vorba, poftindu-l sa continue cu alta ocazie, deoarece acum il cheama serviciul. Paul Vidor recunoscu bucuros ca asa-i, dar astepta sa plece locotenentul inainte
Apostol Bologa, enervat de staruinta taranului, trecu in cancelarie, lua schita frontului, porunci gradatilor sa-si vada de lucru, pentru ca el are niste treburi oficiale de rezolvat azi, si apoi iesi in ograda in soarele tanar si primavaratic. Lumina si caldura il indemnau sa se uite imprejur, fara sa vrea, parc-ar cauta pe cineva. In usa grajdului, pe pragul inalt, sedea Ilona, cu coatele pe genunchi si cu obrajii in palme. Cand ii intalni privirea, Apostol intelese de ce s-a uitat imprejur si simti ca tot sangele i s-a urcat in obraji. Zambi iar, fara sa vrea, spre Ilona, zicandu-si in aceeasi vreme ca nu trebuie s-o ia in seama si ca are un glas nemaipomenit de ciudat
Pe drum i se paru ca se trezeste dintr-o vraja blestemata. Cotind in ulita mare, spre mijlocul satului, se gandi: daca o tarancuta ar fi in stare sa-i zdruncine credinta si sa-i zadarniceasca hotararea, atunci mai bine sa se impuste. Si-si pipai revolverul, ca si cand ar fi vrut sa-si dovedeasca siesi ca nu va sovai.
In fata bisericii se opri si se intreba: unde merge? Da, umbla sa se orienteze, sub pretext ca se va prezenta superiorilor si camarazilor. Apoi, chiar la noapte, va pleca. Nu trebuie sa piarza nici o zi, nici un minut. Numai cand va fi dincolo va putea fi aievea linistit si fericit
Casa preotului, peste drum de biserica, parea imbracata in bucurie. Apostol isi aduse aminte cum i-a spus Ilona ca popa predica ungureste si pe urma rusinea lui
Boteanu in tren si lasitatea lui umilita Intoarse capul.
Nu stia incotro s-o apuce. Satul, de altfel, n-avea de ce sa-l intereseze, ci numai frontul. Trebuie sa plece dar imediat pe front, sa se prezinte colonelului, sa vaza terenul, sa-si aleaga locul Poate sa se intalneasca si cu Klapka, chiar trebuie sa-i spuie
Dintr-o casa de langa biserica aparu deodata Meyer, imbrobodit intr-o mantie groasa, cu gulerul ridicat, desi soarele umplea pamantul de caldura tinereasca, imbatatoare.
― Doctore, doctore! striga Apostol, vazand ca Meyer merge inainte fara sa-l fi zarit.
Medicul se intoarse ursuz si se insenina putin cand recunoscu pe Bologa, care alerga spre dansul. Se dusera impreuna la spitalul mobil, improvizat in scoala satului.
Pana acolo Apostol ii povesti cum s-a vindecat si, deoarece doctorul, fire tacuta, nu-l inghesuia cu alte intrebari, in poarta spitalului ii spuse ca ar vrea sa mearga pe front, sa se orienteze, si ca n-are cal. Meyer ii oferi calul sau, dar totodata ii zise prieteneste:
― Esti slabit rau, Bologa, ia seama! Mai lasa vitejiile si cruta-te, altfel mainepoimaine iar vii la mine, ca client! Chiar acum sunt sigur ca ai putina febra, fiindca prea iti sticlesc ochii. Ar fi putut sa-ti dea un concediu pana sa te intremezi mai bine In sfarsit, baga de seama si las-o mai domol!
― Ma simt ca un zmeu, doctore! raspunse Bologa cu o veselie nefireasca.
Doctorul mormai ceva in gulerul mantalei, dar Apostol nici nu incerca sa inteleaga, atat ii era sufletul de incarcat cu sperante
5
Apostol Bologa porni calare, cu harta in mana Lunca era sat lung, pe malul drept al unui raulet galagios, strans ca in cleste intre doua randuri de dealuri imbracate cu brazi si fagi, amestecati. Soseaua trecea prin mijlocul satului, iar calea ferata ― prin dosul caselor, prin gradini si livezi ce se urcau pe coastele piezise. Imprejurul garii valea se largea ca un fund de cazan, dar dincolo de sat se stramta iar pana la gura vaii, care coboara dintre munti, in stanga. Calea ferata si soseaua treceau peste parau pe un pod comun, carpit de curand. Bologa mai inainteaza vreo treizeci de pasi, pe urma, pe tarmul paraului descopera drumul spre front. Aici dealurile sunt mai line si casele foarte rare, unele cocotate prin poieni departate, ca niste cuiburi. Drumul urca prelung, si paraul se micsoreaza, devenind tot mai saltaret, ca un copil buiac si neastamparat. In fund albastresc, in curmezis, coamele muntilor, crestate pe alocuri ca niste metereze uriase
Apoi, intr-un loc mai largut, drumul de care se sfarseste, pierzandu-se, impreuna cu paraiasul subtiat ca un fir de argint, printre hatisurile valcelei. In schimb, o cale noua incepe suisul spre miazanoapte, un drum de razboi facut de soldati, pazit pe la cotituri cu cruci albe, intrebatoare. Pe aici Bologa intalnise mai des militari, unii coborand, altii urcand, si cateva carute trase de martoage prapadite.
― In sfarsit, am ajuns, murmura Apostol, aprins de emotie, oprind calul si comparand terenul cu harta. Prin apropiere trebuie sa fie liniile artileriei
Era pe o spinare de deal, latareata, acoperita cu padure rara ca perii in barba unui spin. Drumul se ramifica de aici ca un evantai. Bologa arunca mai intai o privire in urma. Paraul nu se mai vedea, iar magurile si coastele printre care trecuse aveau o infatisare noua, necunoscuta.
"Daca bateriile sunt aici, atunci infanteria o fi pe dealurile de colo, se gandi dansul, intorcandu-se repede si cercetand cu mai mare atentie sirul de coame care inchidea zarea in fata. Iar putin mai incolo, poate chiar pe coasta cealalta, sunt"
Primprejur domnea liniste alba, peste care plutea surasul soarelui, ca o pulbere de aur. Brazii nici acele nu si le clinteau, sorbind incremeniti bucuria primaverii. Apostol isi auzea bataile inimii, iuti, fierbinti, stapanind cu galgaitul lor viu toata lumea dimprejur.
"Am venit trei ore si ceva S-a facut amiaza!" isi zise el uitandu-se deodata la ceas si pornind apoi, la intamplare, drept inainte, fiindca din schita lui nu putea intelege mai nimic. Un artilerist il calauzi la postul de comanda al lui Klap-ka, numai la cativa metri de drumul pe care apucase Bologa. Capitanul tocmai se asezase la masa, singur, in casuta de barne, destul de buna si de spatioasa pentru imprejurari. Cand aparu Apostol in usa, salutand cu un zambet putin confuz, Klapka scapa cutitul din mana si bolborosi niste cuvinte cehe sperioase. Isi veni in fire indata, se repezi la el si-l imbratisa, si-l saruta, plangand de bucurie:
― Bine-ai venit Sanatos? Adevarat? Ia sa te examinez! De ce esti asa de palid? O sa-ti reiai bateria, fireste Maine-poimaine vom incepe lucrul, stii, serios!
Dar stai, aseaza-te colea, sa mancam impreuna si sa-mi povestesti tot, tot, din fir in par Sa incepi din noaptea ceea, tii minte? Ehe, cat ti-am purtat de grija Ai avut noroc, ai avut ghinion? Dumnezeu stie! De platit insa ai platit scump incercarea si cu grele suferinti, draga Bologa Ei, te rog, treci colea Aide A, daca ai sti ce vesela mi-e inima ca te vad teafar! Caci doctorul Meyer ne spunea si ne asigura, fireste cu parere de rau, ca dintr-o gramada de carne tavalita prin noroi, cum ai fost tu cand te-a vizitat dansul, indata dupa respingerea atacului, e imposibil sa se mai ticluiasca un locotenent de artilerie, chiar de si-ar aduna stiinta toti medicii din lume, si ca numai mila lui Dumnezeu mai e in stare sa te faca iar om ca oamenii Pe urma, cand am aflat ca esti pe cale de vindecare, tot Meyer a zis ca trebuie sa-ti fie nespus de draga viata
Capitanul tutuia parca n-ar mai fi vorbit de un secol si ar tine sa-si verse acuma tot sufletul. Apostol Bologa primi bucuros invitatia la masa; era obosit de drum si nesomn, si-apoi acasa, obsedat de privirile stranii ale unguroaicei, mancase ca si cu gura altuia.
Avu numai o clipa de ezitare, gandindu-se ca va trebui sa povesteasca si lui Klapka aceleasi lucruri pe care le-a povestit de atatea ori pana astazi. Presimtirea i se implini intocmai. Mai bine de o ora capitanul il suci si il rasuci ca un judecator de instructie, cerandu-i amanunte asupra ranilor, asupra intalnirii in tren cu generalul
― Foarte rau imi pare ca nu ramai aproape de mine, dar pentru tine e mult, mult mai bine in sat, la coloana de munitii, zise Klapka. De altfel, sunt sigur ca te-ai saturat de visuri, adauga mai domol, parca s-ar fi temut sa nu-i rascoleasca vreo rana. Soarta tia dat un avertisment atunci
― Da, atunci soarta m-a dusmanit, fiindca, drept sa-ti spun, nici sufletul meu n-a fost pregatit indeajuns! raspunse Bologa fara patetism, dar cu vadita multumire ca poate vorbi cu cineva despre aceasta pe fata. Atunci eram convins pana in maduva oaselor ca credinta mea e desavarsita si totusi ma ingrozeam doar la gandul mortii. Suferintele miau infrant mandria, incat azi stiu bine ca numai credinta careia ii jertfesti fara sovaire insasi viata ta, numai aceea te poate mantui! Si acuma dragostea de viata e mai puternica in inima mea decat credinta, imi dau seama Am ajuns sa-mi fie frica de mine insumi! Credintele si hotararile se macina daca le cantaresti mult, si eu nu pot sa nu le cantaresc! De aceea trebuie sa plec repede, inainte de-a avea vreme sa le controlez prea de aproape, altfel, cine stie, poate ca Numai cand e singur omul cu sufletul sau, numai atunci exista un echilibru intre lumea lui cea mica dinlauntru si restul universului; indata ce intervine realitatea de-afara, omul devine o jucarie neputincioasa, fara vointa adevarata, mergand incotro il mana puteri si hotarari straine de fiinta lui
― Te-ai facut mai lung la vorba chiar decat mine, il intrerupse Klapka, surazand nerabdator. Toate bune si frumoase, draga Bologa, desi consideratiile tale mi se par cam copilaroase, ca sa nu zic mai rau. Idealul ramane ici, la inima, si realitatea e realitate, Bologa! Realitatea e revolutia dincolo, la muscali, intelegi? De-aseara forfoteste vestea prin telefoane. Azi e confirmata oficial. In Rusia a izbucnit revolutia
Vasazica, sperantele noastre, uite-asa, in vant! Plecam grumazul si continuam,
Bologa!
Apostol isi aduse aminte ca si groparul i-a vorbit de revolutia ruseasca, dar nici atunci si nici acuma, nici barem n-a tresarit. Raspunse mai nervos:
― Ce ma intereseaza pe mine ce se petrece acolo? Nu vreau sa stiu si nici n-am incercat niciodata. Tocmai necunoscutul ma ispiteste, necunoscutul in care locuiesc toate posibilitatile S-apoi eu nu caut in lume, aici ori dincolo, decat mantuirea sufletului meu
― Nu te-ai lasat de visuri, Bologa, deloc deloc
― D-tale ti se par visuri goale, pe cand pentru mine in visurile acestea palpita tot rostul fiintei mele, zise Apostol cu o privire atat de sfredelitoare, incat Klapka se feri ca dinaintea unei sulite de foc. N-as vrea eu sa nu ma mai gandesc la nimic si sa traiesc asa multumit? Uneori imi zic ca sunt ridicol si totusi nu ma pot opri Asta-i nenorocirea!
Klapka se simtea foarte bine aici. Se imprietenise aievea cu colonelul. Toata iarna luptele contenisera, asa ca nici o primejdie nu-l mai amenintase. Se mai gandea, chiar deseori, la inflacararile sale nationale si se stima in sinea lui din pricina lor, dar avea grija sa le ascunda si sa le pastreze pentru alte vremuri Si acuma, cu Bologa, dupa intaile izbucniri de bucurie, mai ales insa de cand a inteles ca n-a renuntat la gandurile de dezertare, socotea ca ar fi cuminte sa nu se amestece prea mult in niste planuri primejdioase. De aceea profita de o tacere a lui Apostol si schimba vorba, intrebandu-i daca s-a prezentat colonelului, si apoi spunandu-i ca postul de comanda al regimentului e foarte aproape, nici patru sute de metri. In curand iesira afara si Klapka se grabi sa-i arate unde vine coliba colonelului.
Fireste, si colonelul vru sa auda pataniile lui Bologa, si Bologa trebui sa i le insire pe indelete. Totusi, peste o jumatate de ora, se intoarse iarasi la Klapka, putin plictisit ca a pierdut vremea, in loc sa recunoasca frontul si sa-si pregateasca plecarea cea mare.
Cum sa porneasca noaptea prin munti pe care nici macar nu i-a vazut?
In dosul postului de comanda insa zari o furnicare neobisnuita: un grup de prizonieri romani, inconjurati de huzari descalecati, ofiteri de pe la bateriile vecine si de la divizion, artileristi Apostol isi simti genunchii moi si totusi nu se putu opri. De altfel, in acele clipe, prin minte ii trecea numai gandul ca nu va gasi calul doctorului si nu va putea pleca mai repede in sat.
Cand ajunse mai aproape, il vazu Klapka si ii facu semne cu mana sa se grabeasca.
In mijlocul artileristilor se afla un ofiter roman, oaches, cu o mustacioara neagra, mica, tunsa, cu capul gol si uniforma plina de noroi, iar mai departe, pazit de patru huzari inarmati, stateau vreo sapte soldati, cu fetele strambe de groaza, uitandu-se nauc la grupul care cuprindea pe ofiterul lor.
― Bravo, bine ca vii sa ne scapi din incurcatura! striga Klapka cu o curiozitate feminina pe fata, aratand spre sublocotenentul prizonier. Uite, de vreo zece minute incercam sa ne intelegem cu camarazii acestia, si nu-i chip. Domnul nu stie sau nu vrea sa vorbeasca decat romaneste, iar pe aici n-avem talmaci
In vreme ce Apostol Bologa se uita zapacit cand la ofiter, cand la soldatii prizonieri, un locotenent de huzari, zacut de varsat, cu nas mare, incepu sa istoriseasca poate a zecea oara cum s-a pomenit cu patrula romaneasca in spatele liniilor, ratacita, se vede, din cauza necunoasterii terenului; se pare ca a vrut sa se strecoare intre infanterie si cavaleria care ocupa tocmai aripa stanga a frontului diviziei Apostol auzea vorbele huzarului ca prin vis, caci ochii si inima lui erau cu prizonierii, citind gandurile lor gandite in romaneste, imbratisandu-i si spunandu-le ca-i iubeste si la noapte va fi negresit acolo de unde au venit ei Apoi, cutremurandu-se ca de frig, se apropie de sublocotenentul captiv si zise romaneste, cu un inceput de zambet in colturile buzelor supte: ― Acuma ai cazut prins, trebuie sa
Prizonierul nu se mira deloc auzind graiul romanesc; intoarse niste ochi furiosi spre
Bologa si ii curma vorba cu ura:
― Aici va purtati cu prizonierii ca niste salbatici. O bruta de ofiter m-a lovit cu un par peste sale pentru ca n-am putut si n-am vrut sa-mi tradez armata si tara! Asta-i barbarie, domnule asta-i
Revolta prizonierului rasuna mai violent, ca intr-un microfon, in inima lui Apostol.
Obrajii i se rosira, privirea i se induiosa Simtea o nevoie cumplita sa-si apropie sufletul prizonierului. Vru sa-i intinda mana si ridica putin bratul, nehotarat insa, zicand cu glas tremurat de dragoste:
― Da, da, asa-i chiar asa, caci si eu sunt roman
― Daca ai fi adevarat roman, n-ai trage in frati, raspunse repede sublocotenentul cu atata dispret, incat i se schimba deodata infatisarea. Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule Dar romani ca d-ta
Bologa pali. Bratul i se zgarci si pumnii se inclestara. Lumea intreaga parca se rostogolea vertiginos intr-o prapastie. Ii fulgera prin gand sa se arunce asupra sublocotenentului, sa-i smulga din inima dispretul. Dar, in aceeasi miime de secunda, isi mai zise ca prizonierul il face de batjocura ofiterilor. Uluit, intoarse spatele romanului si se uita cu un suras nedumerit la ceilalti, asteptand acum de la ei salvarea din situatia aceasta ingrozitoare. Glasul capitanului Klapka ii curma chinul cu o intrebare ingrosata de curiozitate:
― Ce spune, ce spune?
― Nimic nu vrea sa vorbeasca murmura Apostol usurat, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un cosmar; dupa doua momente, mai adauga, cu o privire ingrozita spre prizonierul care se uita, mormaind revoltat, in alta parte: In sfarsit eu eu mi-am facut datoria si am incercat sa
Prizonierii fura escortati mai departe, la alt comandament, iar grupul de curiosi se risipi in cateva minute. Klapka ramase pe loc, putin incurcat, simtind ca Bologa vrea sai vorbeasca.
― Stii ce mi-a spus prizonierul? zise deodata Apostol, cu fata crispata intr-un ranjet. M-a insultat si m-a dispretuit, capitane, auzi? M-a scuipat! Acuma vezi bine ca trebuie sa plec numaidecat ca nu mai am nici un minut ca deseara O, cat il iubeam si el cum m-a umilit!
Klapka se uita la dansul, intelese ca doreste un raspuns sau barem un cuvant, dar ii fu frica sa vorbeasca. Bologa astepta cu ochii implantati in tacerea capitanului, apoi sopti: ― Adio!
Ordonanta lui Klapka aduse calul si Apostol incaleca si porni fara sa mai intoarne capul. ― La revedere, Bologa! striga capitanul, vazandu-l ca se departeaza.
Lui Apostol i se paru ca si Klapka isi bate joc. Dadu pinteni calului. Trebuie sa ajunga in sat cat mai repede, sa se pregateasca si sa sfarseasca. In suflet i se zvarcolea un iad cu limbi de foc atat de sfasietoare, ca in fiece clipa amenintau sa-i istoveasca toate izvoarele vointei. Simtea iarasi cum alearga pe dunga prapastiei si ispita prabusirii il pandea si-l invaluia intr-un nour de ceata in care mintea nu mai poate inchega nici o hotarare. De aceea trebuie sa se grabeasca, trebuie!
Pe la mijlocul drumului isi aduse aminte ca a venit sa recunoasca frontul, sa-si aleaga calea si, iata, a pierdut vremea degeaba. Un moment se gandi sa se intoarca inapoi, apoi isi zise ca schita cu pozitiile e destula calauza si arata golurile de care dansul are nevoie. Pana la primele linii va putea patrunde oricand, iar de acolo il va indrepta norocul.
Sosi in Lunca aproape de asfintitul soarelui, cu calul leoarca de sudoare. Vru sa multumeasca doctorului, dar nu-l gasi la spital, nici acasa. Trecand prin fata bisericii, vazu peste drum, in cerdac, tolanit intr-un jilt, pe preotul Bote-anu, care se sorea fericit, plimbandu-si privirea asupra satului, ca si cum ar fi fost o mosie a lui. Din casa rasuna glasul catranit si ascutit al preotesei, ocarand pe slujnica, iar in ograda o ceata de copii se jucau de-a razboiul, impodobiti cu sepci lepadate de soldati gazduiti prin vecini. In clipa cand zari casa parohiala, Bologa uita pe doctorul Meyer si simti o nevoie nebiruita sa vorbeasca cu preotul. Se repezi spre portita si intra atat de grabit, parca de fiece minut de intarziere ar fi atarnat o soarta de om.
Popa Constantin, scufundat cum era intr-o bucurie vaga si molesitoare, se pomeni deodata cu un ofiter urcand cele cinci trepte de piatra ale cerdacului. Un fior de spaima il ridica in picioare. Recunoscu pe Apostol, dar spaima ii ramase in inima si-l facu sa-l intampine pe ungureste:
― Bine-ai venit la noi, domnule ofiter.
Bologa era atat de miscat, ca nici nu observa atunci vorba ungureasca. Fata lui parea aprinsa si buzele invinetite ii tremurau intr-un suras nervos. Vorbind, ii clantaneau dintii si glasul lui avea o asprime aproape ragusita:
― Parinte Constantine am venit la tine sa ma spovedesc.
Cand isi auzi glasul, i se paru strain si, instinctiv, se uita imprejur daca nu a vorbit intr-adevar altcineva.
― Poftim inlauntru poftim, zise Boteanu mirat si sovaind.
Patrunsera intr-o odaie alba, in care Apostol vazu pe perete, intre doua icoane, un loc gol, de unde fusese scos cine stie ce tablou. Atunci se gandi la intampinarea ungureasca, intoarse ochii la Constantin si se zapaci, ca si cum ar fi inteles o taina. Preotul il pofti sa seaza pe o canapea, dinaintea careia se afla o masa ovala, acoperita cu o scoarta brodata. Bologa se aseza nehotarat, infricosat ca nu-i venea deloc in minte ce vroia sa-i spuna si nici macar cum sa inceapa vorba, desi in sufletul lui totul era foarte limpede. Popa ramase in picioare cateva clipe, asteptand banuitor, apoi se lasa pe un scaun de paie, la o distanta potrivita, si murmura:
― Aici putem vorbi, Apostole, in tihna
― Si fara primejdie! adauga Bologa, vesel ca a izbutit sa-si smulga un crampei din cuvintele care-i strangeau in chingi sufletul.
Preotul se rusina de propria-i banuiala si zise cu o amaraciune sincera:
― Omul care a suferit cat am suferit eu are dreptul sa se fereasca si de umbra lui,
Apostole!
― Dar atunci eu, care am fost adus aici sa-i ucid din departare, eu ce trebuie sa sufar? Nu te gandesti, Constantine? striga Bologa deodata, parca i-ar fi plesnit inima.
Apoi vorbi un sfert de ora, necurmat, cu o lacomie infricosata. Se tangui si se revolta, revarsandu-si durerile si zbuciumul intr-un puhoi de fraze. Preotul asculta cu ochii in pamant. De altfel, nici Apostol nu-i cauta privirea si s-ar fi infuriat daca
Boteanu ar fi indraznit sa-l opreasca sau macar sa-l intrerupa. Vorbea pentru a-si alina sufletul prea incarcat, intocmai cum plangi ca sa-ti mulcomesti o durere prea mare.
Numai dupa ce se racori, se adresa direct preotului, dar cu vocea schimbata si cu o lucire noua in ochi:
― Acuma s-a umplut paharul, parinte! Acuma nu mai pot! O ura istovitoare imi roade inima. Urasc tot ce-i aici, pe toti oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine! Aerul de-aici mi-e nesuferit si ma inabuse Daca voi mai sta in lumea aceasta, simt ca ura ma va pierde, trebuie sa ma piarza, caci va trebui sa izbucneasca odata, chiar impotriva vointei mele! Si atunci
Boteanu facu o miscare involuntara: puse amandoua mainile, incrucisate, pe masa.
Apostol se opri un moment, intrebator. Dar fiindca preotul incremenise iarasi, urma mai grabit, parca si-ar fi adus aminte ca vremea e scumpa:
― Asculta-ma bine, parinte! Eu la noapte voi pleca de aici Voi trece dincolo
Tu stii unde, caci si inima ta trebuie sa Da! Sunt pregatit! Numai pe mama n-am cum s-o vestesc Sa-i scriu, nu pot; scrisorile mele vor fi examinate, si cine stie ce ar patimi din pricina mea De aceea vreau sa te insarcinez pe tine sa-i dai de stire,
Constantine mai tarziu, cand va fi posibil Am sa-ti las adresa mamei, iar tu vei gasi o forma sa-i comunici ca am trecut Poate prin cineva, prin vreun om de incredere, pe urma, cand se va ivi ocazia
Fata preotului se umflase de groaza, si cateva clipe nici nu putu vorbi, mozolindu-si doar buzele neputincioase. Apoi deodata, ca dupa o sfortare crancena, rabufni cu glas lacrimat, ridicand bratul drept intr-o protestare fricoasa:
― De ce vrei sa ma nenorocesti, Apostole? Eu abia azi-dimineata am sosit acasa din internare stii bine, doar ti-am spus in tren Am fost nevinovat, si totusi am ispasit Cum sa ascult acuma planurile tale, si inca sa ma fac partasul tau? Am si familie, si necazuri grele si tocmai eu sa
― Dar esti roman, parinte, fratele meu! zise Bologa inmarmurit.
― Sunt numai om astazi, Apostole, raspunse preotul Constantin mai linistit. Un biet om mancat de nevoi, cu frica vesnic in san si cu credinta in milostenia cereasca.
Noi nici nu putem fi decat oameni, si numai in Dumnezeu avem nadejde sa ne poarte de grija, daca soarta ne-a aruncat aici si ne-a oropsit
Apostol Bologa se sculase in picioare, naucit, si lasase capul in pamant, ca nu cumva vorbele preotului sa-l loveasca in obraz. Urechile insa ii vuiau, si intelesul raspunsului i se invartea in creieri ca un sfredel.
― De aceea tu sa faci cum te indreapta Dumnezeu si sa nu ne amesteci pe noi intru nimic! urma Boteanu hotarat. Ca noi avem destule primejdii si greutati
Bologa ridica repede fruntea, atat de schimbat era acum glasul preotului, si in infatifarea lui citi limpede o indarjire care-l spaimanta. Casca de otel o pusese pe masa; intinse mana masinal si o apuca de curelusa. Pe urma si-o potrivi in cap, incet, cu luareaminte, murmurand pierdut:
― Bine zici, Constantine foarte bine bine
Si iesi din odaie cu pasi de inmormantare, lasand usa deschisa, cobori treptele cerdacului, trecu prin ograda, unde copiii, veseli si galagiosi, isi urmau jocul. Boteanu, vazandu-l ca pleaca, facu doi pasi, fara sa-si dea seama daca vrea sa-l opreasca sau numai sa-l petreaca pana la poarta. In prag se razgandi de tot, se inchina si multumi
Atotputernicului ca l-a invrednicit sa se impotriveasca ispitei
In ulita Apostol nu mai stia unde sa se duca, parca ar fi uitat pe ce lume se afla.
Picioarele mergeau insa singure, si asa se trezi in ulicioara dosnica Se simtea atat de sleit de puteri, ca, din tot sufletul, nu mai ravnea decat un ceas de odihna. Acasa, in ograda, sergentul de la cancelarie il primi cu o salutare inlemnita. Vru sa-i zica ceva, dar oboseala ii risipi vointa. In pragul casei vazu pe Ilona rezemata de uscior, ca si cum ar fi asteptat pe cineva.
― Domnule ofiter, d-ta esti bolnav! zise fata, schimbandu-se la fata.
Bologa, fara sa-si dea bine seama, se opri intrebator.
― Esti galben si ostenit Trebuie sa te odihnesti, adauga Ilona, staruitor.
Glasul i se paru atat de alinator, ca tresari de bucurie. In aceeasi clipa insa ii fulgera prin inima o frica ciudata, care il indemna sa raspunda manios:
― I-asculta, fetito, alta treaba n-ai decat sa te tii de capul meu?
6
Apostol socotise sa intre in cancelarie, sa vaza ce-au lucrat oamenii toata ziua, dar se pomeni deschizand usa odaii sale. Amurgul cenusiu batea in geamurile impodobite cu muscata. In tulburarea de lumina peretii parca se indoiau si lucrurile din casa tremurau foarte straniu. Bologa inchise pleoapele si se pravali pe un scaun ca o gramada de carne. Leganarea ametitoare ii bajbaia in suflet, insotita de un vajait chinuitor, incat se apuca cu mainile de masa, simtind ca altfel s-ar prabusi.
― Don locotenent, traiti, v-am asteptat cu masa toata ziua, zise Petre de langa soba, crezand ca stapanul sau asteapta sa inceapa el vorba.
Bologa se cutremura, parca graiul ordonantei i-ar fi intepat tocmai nervii bolnavi.
Se uita la el totusi ca la un necunoscut si in acelasi timp mirandu-se ca a fost in odaie si nu l-a vazut. Vru sa-l intrebe ceva, dar pe cand i se nastea in creieri intrebarea, un gand nou, poruncitor, il sili sa mormaie:
― Potriveste-mi patul, Petre, si trage-mi cizmele sa ma odihnesc un ceas numai un ceas ca peste un ceas trebuie sa
Tragandu-i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu intelese nimic. Ii umbla prin minte sa-i spuna ca e foarte ostenit si nu gasea cuvintele, ca si cum n-ar mai fi avut puterea sa exprime nici un gand. Pe urma se ridica de pe scaun, isi tari picioarele si se lungi in pat Indata ce puse capul pe perna, avu senzatia ca trupul i-a amortit. In schimb, creierii pornira intr-o goana salbatica. Mii de franturi de ganduri scanteiau in aceeasi secunda, se ciocneau, se amestecau, se inlantuiau. Si printre ele, ca un bondar rosu, bazaia de ici-colo, cand mai tare, cand in soapta si mereu sub forme noi, obsesia ca, in noaptea aceasta, trebuie sa se sfarseasca, negresit. Ii era somn, ravnea sa doarma, dar cu cat incerca sa-si mulcomeasca zvarcolirile sufletului, cu atat gandurile izvorau mai furtunoase. Apoi, obosit de sfortari, le lasa in voia lor, si atunci i se paru ca toate alearga intr-o intrecere vertiginoasa, spre o tinta luminoasa, stralucitoare, ca spre un liman de odihna adevarata. Isi dadea seama ca, in goana aceasta naprasnica, timpul ramane in urma, destramandu-se ca o panza incolora, si simtea foarte deslusit o nemarginita multumire, ca si cand incetul cu incetul intreaga lui fiinta s-ar fi topit intr-o imensa revelatie.


In sfarsit, brusc, fara nici o trecere, aparu iarasi gandul rosu ca un noaptea aceasta trebuie sa plece, si iarasi zigzaguind in valmasagul altor mii de crampeie nelamurite.
Acuma insa toate parca erau stranse in clestele fierbinte al unei pareri de rau usturatoare. Simtea ca inca n-a adormit. I se parea ca vremea s-a oprit in loc ca un ceasornic stricat si de aceea nu poate dormi si nici nu va mai dormi niciodata. Pe urma auzi glasul Ilonei, aproape de pat, intr-o amestecatura de romaneste cu ungureste:
― Bolnav, nu vezi? Du-te la doctor Stau eu langa el, n-ai grija
Raspunsul ordonantei nu-l pricepu, dar in curand auzi scartaitul usii si un fosnet domol. Atunci se gandi: "Te pomenesti ca sunt bolnav si" Gandul i se curma, neispravit, si pe frunte simti o mana usoara, putin rece si aspra. Sub atingerea aceasta, clocotul mintii se mulcomi repede, ca sub puterea unui farmec, si somnul cobori ca o alinare dulce
Cand se trezi, auzi un glas strain langa dansul. Simtamantul de grea osteneala ii zacea si acum in oase, incat nici nu ridica pleoapele, caznindu-se doar sa recunoasca glasul care-i mormaia in urechi:
"E doctorul Meyer! se gandi apoi dumerit. Vasazica, sunt bolnav"
Deschise ochii sa se convinga. Privirea lui intalni pe Ilo-na, care statea la picioarele patului si care, vazandu-i miscarea, striga cu o izbucnire de bucurie:
― Domnule doctor, uite, uite ca s-a desteptat!
Doctorul Meyer se pleca asupra bolnavului, il batu prieteneste pe obraz si intreba cu o imputare blanda:
― Ei, ce-i, amice? Ce-ai patit? Asa te vindeci d-ta? Asta ti-e voinicia? Cand tiam spus sa te cauti si sa
― Cate ceasuri sunt, doctore? sopti Bologa cu o presimtire trista.
― E dimineata, prietene Ce-ti pasa? Stai linistit, nu-i nimic grav nimic
Epuizare si surescitate nervoasa, atat! Dar iti trebuie liniste multa, multa liniste
Pleoapele lui Apostol se impreunara ca si cand s-ar fi umplut de plumb. In suflet simti o zdruncinare, urmata de o dorinta vaga de nimicire. Peste un rastimp murmura de-abia miscand buzele:
― Doctore, vreau sa mor
― Ce, ce? striga Meyer cu vioiciune neobisnuita. Sa mori? Zi mai bine ca ai vrea un concediu, precum ti se si cuvine!
Apoi, facandu-si de lucru la masa, adauga mai incet, cu tonul natural si ca pentru sine:
― Ce ticalosie! Sa trimiti pe front oameni bolnavi! Uneori parca intr-adevar iti vine s-o iai razna si sa dai dracului toate!
In inima lui Bologa disperarea rodea ca pecinginea. Pretul vietii e viitorul si viitorul lui i se parea zavorat ca o poarta de fier in care si-a zdrobit pumnii batand zadarnic. Neputinta in fata vietii acuma mai mult il ingrozea decat il revolta. Constiinta ca toate nazuintele si stradaniile lui sunt tot asa de neputincioase si fara rost ca si zvarcolirile unei rame ii napadea din ce in ce sufletul, impreuna cu constatarea amara ca viata omului e insuportabila daca n-are un reazem solid, care sa tie vesnic dreapta cumpana intre lumea dinlauntru si cea de afara
Cand deschise iar ochii, intr-un tarziu, vazu iarasi, la picioarele patului, pe fata groparului, cu fruntea plecata, pe ganduri. Ca si cand ar fi simtit privirea lui, Ilona avu o tresarire si se apropie, sprintena si bucuroasa, intrebandu-i:
― Ti-e mai bine? Asa-i ca te-ai mai usurat?
― Da, foarte bine, zise Apostol in soapta.
Veselia aprinsa in ochii ei, tinereasca, visatoare, ii alunga gandurile care-i chinuisera toropeala bolnava. In glasul ei straniu i se parea ca vibreaza o vraja noua, ca si cum de ieri pana azi s-ar fi schimbat si s-ar fi implinit cu niste mladieri mai blande, poate de credinta ori poate de pasiune. Vazand-o cum statea, zapacita de privirea lui staruitoare, cu bucuria incremenita pe fata, Bologa simti un suras cald in inima si vru so indemne sa vorbeasca. Si Ilona, parca i-ar fi ghicit dorinta, incepu sa povesteasca repede, oprindu-se uneori in mijlocul cuvintelor, aproape infricosata ca de o primejdie necunoscuta. Ii spuse ca doctorul a umblat sa-l duca la spital, si numai ea s-a impotrivit, fiindca tot mai bine poate fi ingrijit aici, ca-i singur, decat acolo, unde-s multi. S-a jurat ca nu se va misca de langa patul lui, si chiar nu s-a clintit. Nici nu prea are ea multa treaba de facut, ca tatal sau n-o pune la greu, ci doar pe langa casa, cat poate. Tatal sau e om tare bun la inima, desi ii place sa se arate aprig cu ea. Dar ei nu-i pasa de strasniciile dumnealui, ca ea stie sa se pazeasca.
― Iaca, eu te-am vazut ca esti volnav de cand ai intrat alaltaieri in ograda si i-am spus ordonantei sa aiba grija. De-acuma insa, daca ai incaput in seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonantei. De treaba este dansul, nu-i vorba, si cu dragoste de stapanul lui, dar barbatii nu se pricep la bolnavi, oricat si-ar da silinta. De azi incolo deci sa stii ca eu sunt mai mare si ca trebuie sa faci tot ce-ti zic pana cand ti-oi spune eu ca esti sanatos, altfel
Aici se opri brisc, lua o sticluta cu medicamente si o lingurita, veni langa pat si-i zise:
― Acuma trebuie sa bei din zeama asta, ca-i dulce am gustat-o si eu
― Lasa, Ilona mai vorbeste! raspunse Apostol rugator.
Fata se facu rosie ca muscata din fereastra si, o clipa, sovai. Apoi numaidecat zise iarasi, cu o suparare dragalasa:
― Daca nu iai doctoria, sa stii ca nu-ti mai povestesc niciodata, na!
Bologa inchise ochii cateva secunde, ca si cand ar fi vrut sa-si inchida in suflet dragalasia ei. Ilona umplu lingurita si i-o duse la gura. Degetele ii tremurau usor si
Apostol isi puse mana pe mana ei. Obrajii fetei se imbujorara din nou si, ca sa-si ascunda emotia, ingana:
― Vai, ce calda ti-e mana
Apostol nu simti gustul doctoriei. Impreuna iar pleoapele, cuprins de o fericire in care i se inecau toate gandurile. Auzi pe Ilona cum aseaza sticluta pe masa, cum sterge lingurita, cum paseste in varful picioarelor si se lasa pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urma simti mangaierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze Si nu cuteza sa clipeasca, de frica sa nu-si risipeasca bucuria inimii
De-aci incolo Apostol Bologa pierdu socoteala vremii. Doctorul Meyer venea de cate doua ori pe zi, ii spunea ca n-are nimic, dar sa stea in pat pana ce-i va aduce el o doctorie miraculoasa, care imediat il va vindeca aievea. Apoi, intr-o dimineata, doctorul sosi mai voios si striga din prag:
― Aide, jos din pat! Cred ca poimaine am sa-ti aduc ce ti-am promis Pana atunci insa n-ai voie sa iesi din casa, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, deloc! Rabdare!
Cum ai rabdat zece zile, vei mai rabda doua Si fiindca atunci, stii, mi-ai soptit o prostie, afla acuma de la mine, tinere prietene, ca viata nu e niciodata o povara si ca moartea e povara cea mai grea! Asa! Tine minte ce-ti spune un doctor ursuz si amarat: moartea cea mai eroica nu pretuieste in realitate cat viata cea ticaloasa!
A treia zi, ca niciodata, doctorul Meyer veni la amiaza, triumfator, fluturand o hartie in mana.
― Uite leacul-minune, prietene! zise dansul cu o exuberanta atat de nepotrivita cu firea lui, incat parea silita. O luna concediu de convalescenta! Asta-i sanatatea ta!
Crezi c-a mers usor? Ehe. Dar nici eu nu m-am lasat pana ce n-a capitulat excelenta. In sfarsit, poftim! Mi se pare ca la patru pleaca un tren Vasazica, ai vreme sa-ti faci bagajele si sa o stergi! Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim recunostinta militara! Ma bucur eu, om bosumflat, si dumnealui face mofturi! Bravo! A, sa nu uit: acasa trebuie sa te asterni pe o cura de mancare si de odihna, stii, eroica! Acuma aide, sa nu scapi trenul!
― Dar oare se mai intoarce aici, domnule doctor? intreba atunci Ilona, fara sange in obraji si cu o ingrijorare rau ascunsa in ochi.
― Desigur, fetito, facu medicul jovial, luand-o de barbie. N-ai grija, ca nu fuge!
― Nu de-aceea, dar asa! balbai Ilona, rosind pana-n varful urechilor.
Petre intelese atata ca e vorba de urlab si, spre multumirea doctorului, indata se apuca, plin de fericire, sa adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase dupa usa si nu se urni de acolo pana ce Meyer ura drum bun si petrecere frumoasa lui Bologa.
In odaita alba, in razele albe ale soarelui tanar, care radea la toate ferestrele cu muscata insangerata, un val de tristete isi tremura panzisul. Apostol statea langa masa, cu hartia de concediu in mana, uitandu-se cand la Petre care, de bucurie, mormaia rugaciuni si strangea de zor bagajele, cand la fata groparului, care intepenise in dosul usii, privind afara, departe, cu o expresie imobilizata de o teama chinuita. Bologa se credea dator sa-i spuie ceva, dar o frica nelamurita parca-i strangea gatul ca un lat. In cele din urma izbuti sa rosteasca cu o voce aproape poruncitoare:
― Ilona
Fata, ca si cand atata ar fi asteptat, raspunse cu o privire intunecata si apoi o zbughi afara, trantind usa, alergand undeva, sa-si ascunda inima.
― Fac si eu singur, don locotenent, zise Petre, crezand ca Apostol ceruse fetei sa le dea o mana de ajutor. Bine ca ne-a ajutat Dumnezeu sa ne mai tragem si noi pe acasa din cele strainatati
Apostol Bologa numai acuma isi dadu seama ca nu se bucura de concediu.
"Nici nu-mi bate inima ca merg acasa, nici rau nu-mi pare ca mi-au cazut in balta planurile, se gandi el abatut. Si ma prapadesc cu firea din pricina unei tarancute"
Arunca pe masa foaia de concediu si incepu sa se plimbe de ici-colo, cu mainile la spate, pipaindu-si degetele in nestire. Atunci simti verigheta de logodna in inelarul stang si se opri trasnit. De cata vreme nu si-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Si nici macar inelul nu l-a luat in seama, desigur tot din pricina fetei groparului
Pleca din vreme la gara. Groparul cu Ilona il insotira ca pe un musafir drag. Cand sosi trenul, Apostol dadu mana cu Vidor si apoi cu fata. Mana ei ardea, iar in ochi ii licarea o intrebare. Pe urma se urca in vagon si se uita pe fereastra pana ce porni trenul.
Groparul se intoarse indata spre iesire, Ilona insa ramase pe peron, nemiscata, cu privirea lipita pe pervazul ferestrei in care Apostol zambea uitat Pe urma o coroana inmugurita a unui cires batran acoperi si fereastra si vagonul si trenul
7
Aleea de fagi din Parva, dreapta si ingrijita, de la gara pana-n mijlocul oraselului, parea noaptea un tunel nesfarsit.
Pasii lui Apostol Bologa scrasneau harnic pe prundisul umed, incat Petre, impovarat cu doua geamantane, de-abia se tinea dupa dansul, gafaind din greu. Piata patrata era pustie, toate casele dormeau O luara pe strada principala, in sus, si nici pe acolo nu intalnira tipenie de om.
― Am ajuns la domnu avocat Domsa, de-acu nu mai avem mult, baigui Petre din urma, sufland ca un taur si aratand cu capul spre o casa mandra, pe dreapta.
Apostol nu raspunse, parca n-ar fi auzit nimic, desi vorbele ordonantei ii atinsera urechile ca o mustrare, fiindca tocmai in clipa aceea se uitase si el spre casa in care acuma, ca si odinioara, stapanea Marta, fiinta iubita. Se simtea atat de vinovat fata de logodnica lui, ca de-abia astepta ziua de maine, sa alerge la ea, sa-i cada la picioare si sa-i ceara iertare
In curand se zarira in bezna sclipirile turnului bisericii si Apostol isi iuti mai tare mersul. Casa parinteasca era scufundata in noapte Cand deschise portita, un dulau batran ii sari in cale, hamaind furios. Apostol il domoli cu o soapta si cainele i se gudura la picioare, batand pamantul cu coa-da-i stufoasa, parca i-ar fi fost rusine ca nu l-a recunoscut mai curand
Zgomotul portitei si latratul dulaului dezmortira casa intunecata. O licarire galbena rasari in dosul unui geam, disparu si se ivi iar in antreu, apropiindu-se de usa dinspre curte. Apostol urca treptele si batu. Lumanarea se opri sovaind Din alta odaie se auzi glasul doamnei Bologa, si apoi cheia se invarti de doua ori in broasca, pe dinauntru.
Mana lui Apostol apasa clanta, si lumina tremurata il izbi drept in fata. Servitoarea tipa ca si cand ar fi vazut o aratare:
― Tulai, doamna, tulai si vai de mine, c-a venit domnisorul!
Apostol intra vesel, iar Petre inchise usa. In pragul odaii din fund aparu doamna
Bologa, in capul gol, cu fata alba ca hartia, uitandu-se parca n-ar fi indraznit sa dea crezamant ochilor, apoi izbucni printre lacrimi:
― O, dragul mamei, scumpul mamei
Se imbratisara indelung, murmurand in acelasi timp vorbe si crampeie de fraze fara legatura, in care bucuria si induiosarea isi gaseau descarcarea trebuincioasa. Dupa ce se mai potoli, d-na Bologa se intoarse spre servitoarea ce inlemnise cu lumanarea in mana:
― Rodovico, ce stai ca o toanta? Pune sfesnicul pe masa si du-te fuga de atata focul, sa pregatim ceva de imbucat domnisorului Fuga, Rodovico! Iar tu, Petre, aseaza colo langa usa bagajele si odihneste-te oleaca, sa mananci si tu, ca pe urma o sa pleci acasa
― Ba eu, doamna, mai bucuros as porni la drum, sa nu ma apuce moleseala ― zise ordonanta stergandu-si sudorile ce-i curgeau pe frunte si pe obraji ― ca mai am o postata buna pana peste apa.
― Asa-i, bine zici, ca tu esti de peste Somes, din Ierusalim Te-am uitat, Petre, uita-te-ar necazurile atunci du-te cu Dumnezeu!
Doamna Bologa conduse pe Apostol in iatacul ei, in fund, cu o singura fereastra, si aceea oblonita. Din tavan atarna lampa cu abajur de portelan. Patul era asternut. Aici sia petrecut Apostol copilaria, pana ce a trecut in Nasaud. Aici fusese patuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu captuseala roasa la colturi, si aici zicea cu glas tare rugaciuni fierbinti, dimineata si seara, in genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care sade pe nouri albi, pe tron de aur Toate au ramas cum au fost odinioara, numai maicuta a caruntit putin si a dobandit cine stie cate zbarcituri fine in colturile ochilor plini si azi de focul credintei, pe cand el, Apostol, parca-i un strain ori parca a cazut intr-o lume straina.
Doamna Bologa ii ceru sa-i povesteasca numaidecat toate cate a patit de cand n-a mai fost pe acasa, zi cu zi, mai ales suferintele din spitale. Pana sa vorbeasca insa
Apostol, care devenise ganditor in odaita grea de amintirile copilariei, doamna Bologa, intai ca sa-si deserte inima si apoi fiindca cu cat imbatranea, cu atat se facea mai vorbareata, prinse a-i istorisi, la nimereala, fel de fel de amanunte din viata ei si a targusorului:
― Parca-mi spunea Dumnezeu ca ai sa vii, dragul mamei, ca vai, cata grija ti-am mai purtat de cand am aflat prin ce-ai trecut Tot asteptam, asteptam scrisori de la tine si tot nimic, de chiar Marta s-a minunat, ce sa fie? Apoi m-am sfatuit si cu Domsa, ca el e tare de treaba si cuminte, ei, si am socotit ca ai trecut in tara, la ai nostri, doar auzisem pe-aici ca ati venit sa va bateti cu romanii, Doamne, fereste-ne si iarta-ne Bine insa ca te-a luminat Dumnezeu si ai stat pe loc, ca de puneau mana pe tine, mandrul mamei, vai, Doamne! Pateai si tu ca bietul protopopul nostru, ba poate si mai rau Ce noroc ca nu ne-am culcat, zau asa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi parca
Dumnezeu ne-a soptit sa mai stam Si uite asa vorbeam cu toanta asta de Rodovica si o mustruluiam, ca tocmai azi-dimineata a plecat si maiorul cel polonez si am robit toata ziua ca sa curatim in odaia unde a stat aproape sapte luni, stii, in odaia ta si care a fost a tatalui tau, fie iertat Ce-i drept, maiorul a fost om de omenie, dar acuma a trebuit sa plece ca, zice, iar o sa porneasca bataliile cele mari Degeaba, nu se arata a pace S-a tot vorbit vreo doua saptamani ca vine pacea, ca muscalii asa si pe dincolo as, palavre! De altfel, de pe aici s-au dus mai toate catanele, de-abia au mai ramas de samanta, din pricina depozitelor poate le-ai vazut, baraci de scanduri, un oras intreg, langa drumul Feleacului
O intrerupse Rodovica, rumena de sprinteneala, aducand mancarea domnisorului.
Pe cand asternea masa, gasi si ea de cuviinta sa zica:
― Vezi, doamna, cat de adevarate-s semnele la om? Toata ziulica mi s-a batut ochiul drept si iata ca Dumnezeu ne-a trimis bucurie in casa!
― Ia mai taci, Rodovico, ca semnele-s de la diavol! hotari doamna Bologa, nemultumita ca slujnica i-a luat vorba din gura. Mai bine da fuga si fa patul domnisorului in odaia dumnealui
In vreme ce Apostol manca cu pofta, doamna Bologa, dupa cateva intrebari, la care raspunse tot ea, incepu iar despre Palagiesu, despre greutatile gospodariei, despre protopopul
Groza Cand ispravi masa, Apostol ii puse o singura intrebare:
― Dar Marta ce face, mama?
― Face bine, dragul mamei, ca-i sanatoasa si tanara, zise doamna Bologa putin incurcata, ca si cum ar fi asteptat intrebarea si ar fi uitat raspunsul pregatit. Ce sa-ti mai spui eu, ca ai s-o vezi tu, si Esti gata, Rodovico? adauga repede catre servitoarea care se ivise in usa. Asa ca domnisoru-i ostenit si-i trebuie odihna buna!
Il petrecu in odaia lui si-l saruta pe frunte, ca odinioara, cand dormea in iatacul cu
Dumnezeu pe perete. Apoi Apostol ramase singur. Pe mescioara de noapte falfaia flacara portocalie a unei lumanari scufundata intr-un sfesnic inalt de arama. Umbre moi jucau pe podele, pe ziduri, in tavan, ca niste visuri de om necajit.
"Noapte buna!" isi zise Apostol, dezbracandu-se la iuteala, varandu-se in pat si sucindu-se in dreapta si-n stanga pana sa-si potriveasca bine culcusul.
Sufla in lumanare. Voia sa adoarma indata, fiindca intr-adevar calatoria il zdrobise "Dar oare de ce s-a incurcat mama cand am intrebat-o de Marta?" ii trecu prin creieri, fulgerator. Fireste, doamna Bologa n-o prea iubeste si s-a impotrivit pana la logodna, totusi pe urma s-a impacat Degeaba, e vinovat fata de Marta si negresit va merge chiar maine O iubeste si trebuie s-o iubeasca numai pe ea In locul ei insa aparea Ilona, cu naframa rosie pe cap, cu ochii in care joaca rasete stranii, cu glasul care mangaie si zgarie Si fara sa vrea, simtea o placere nemarginita stiind cu siguranta ca departe, intr-un sat, exista o fiinta care si in vis il poarta numai pe el in inima Dar asta nu se poate! Marta! Unde-i Marta? Maine neaparat va merge la ea
A doua zi se destepta in sarutarile soarelui vesel de aprilie, in odaie parca intrase iarasi primavara, cu valurile albe de lumina, cu indemnuri de bucurie. Pe masa, pe o tava asternuta cu servet inflorit, astepta ceasca lui de odinioara, plina de cafea cu lapte, si o halca zdravana de cozonac. In sufletul lui salasluia o multumire mare. Ii era draga toata lumea.
"Daca as fi izbutit, acum cine stie unde as fi", se gandea cu o infiorare ca un junghi.
Dar gandul se stinse ca si cum n-ar fi putut rezista bucuriei de viata ce ii clocotea in inima. Din odaia aceasta o usa dubla dadea in cerdacul din fata, inconjurat de gradinita cu flori. Acolo, intr-un jilt invelit cu o scoarta veche, Bologa se tolani tihnit, ca un burghez fara griji, dupa o masa bogata. Avea de gand sa se odihneasca putin si apoi sa plece la
Marta.
Umbrele de-abia infiripate ale nucilor din gradinita, saditi In ziua in care s-a nascut el, ii gadilau obrajii alintati de razele calde. Din cerul foarte albastru si curat cobora liniste, precum din casele imprastiate, din copacii inmuguriti, din campurile spintecate de pluguri, din dealurile galbui, din padurile negre batand in verde se inalta in unde nevazute viata cea mare, atotputernica, neindurata si totusi nesfarsit de ademenitoare. In vazduh plutea dragostea de viata cu tremurari de aripi argintate, cantand imnuri de slava, care picurau in inimi fericire adevarata si mii de sperante.
Sufletul lui Apostol sorbea vraja primaverii, nesaturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decat chemarile care falfaiau in ceruri. Oamenii treceau pe ulita, ii dadeau binete, si el nu-i lua in seama, imprejurul sau roiau amintirile copilariei, care parca-l stramutau in trecut. Si vremea trecea peste dansul, nemasurata si nepatrunsa, cum trece peste oamenii lecuiti de ispitele fericirii.
Apoi deodata ii plesni auzul o voce cunoscuta, vesela, putin prea ascutita, cu sclipiri de ras zglobiu. Apostol intai avu impresia ca a cazut de pe o culme si se ridica in picioare ca muscat de sarpe. In strada, in dreptul portii, se oprise Marta, care nu-l vedea si vorbea ungureste cu un ofiter de honvezi, aratandu-i casa. Cand intra in curte si-l zari, ii striga "buna ziua" tot pe ungureste, in vreme ce ofiterul, la spatele ei, duse mana la cozoroc, zambind jenat. Peste cateva clipe Marta ajunse in fata lui Apostol. Purta o bluza alba dantelata si o palarie mica, de sub care se zbarleau carliontii castanii. Ii erau obrajii aprinsi, si in ochii de veverita scanteia o veselie nestapanita.
― Rodovica a umplut orasul c-ai sosit azi-noapte, ciripi ea, apropiindu-se. Te-am asteptat sa vii, dar am pierdut rabdarea si iata-ma!
Vorbea tot ungureste si cu atata placere, ca buzele-i putin carnoase tremurau.
Apostol era buimacit auzind-o, se silea sa zambeasca si se feri sa stranga mana mica intinsa spre el. Peste o clipa insa ii apuca degetele cu o miscare masinala si raspunse de asemenea ungureste:
― O, domnisoara nici nu ma asteptam sa Iarta-ma, sunt zapacit!
Pentru ca nu i-a sarutat mana cum obisnuia si i-a zis "domnisoara", Marta avu o sovaire si chiar surasul i se vesteji un moment. Dar isi reveni repede si, intorcandu-se spre insotitorul ei, ii vorbi cu o veselie mai zgomotoasa, ca si cum ar fi vrut sa-si risipeasca umbra de nemultumire:
― Uite logodnicul meu, pe care il cunosti din cate ti-am povestit despre el! Sa stii, adauga apoi iar catre Apostol, ca dumnealui mi-a tinut tovarasie toata iarna, altminteri m-as fi prapadit de urat!
Ofiterul de honvezi, ferches, spilcuit, pudrat, iesi la iveala, mai indraznet. Pe bratul stang purta pardesiul Martei. Saluta ceremonios, zanganindu-si pintenii:
― Locotenent Tohaty
Urma o pauza, fiecare asteptand sa inceapa cellalt vorba. Tot Marta curma tacerea, cu o vioiciune atat de exagerata, ca amandoi barbatii plecara ochii:
― Am fost in piata pentru cumparaturi si acolo I-am intalnit pe domnul
Se intrerupse, rase cu mici hohote scurte si continua tot razand:
― Atunci ce mi-am zis? Hai sa-l iau cu mine, sa-l prezint lui Apostol, ca nu cumva sa fie gelos! Si uite asa I-am luat De altfel si el e logodnic, asa ca
Iar rase. Acuma insa cei doi, incurcati, zambira cu cate o usoara plecaciune. Marta, incurajata, deveni mai sincera, arunca la o parte rasul silit si urma cu glas moale:
― N-ai fost deloc sarguincios cu scrisorile Dar eu nu m-am suparat, ci am plans mult din pricina din pricina ta, mai ales de cand am aflat ce-ai suferit Cinci rani si cinci luni de spital, ingrozitor! Dumnealui m-a asigurat mereu ca o sa vii acasa, in concediu de boala, si nu I-am crezut deloc. Acuma i-a iesit dreptatea Bine ca n-am pus ramasag, ca era cat pe-aci sa
Intalni privirea lui Bologa si nu mai sfarsi, cuprinsa de o frica pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultand-o, ii trecea intruna prin creieri gandul ca a vrut sa-i ceara iertare. In cele din urma, gandul acesta ii tasni in ochi ca o stralucire de ura si se statornici intr-o privire dusmanoasa, care frigea. Cand tacu Marta, isi dadu si el seama si se cutremura, parca s-ar fi trezit cu un pumnal in mana, gata sa loveasca. Se rusina si se uita la locotenentul de honvezi, intrebator. Apoi se uita la Marta si surase, speriat putin el insusi de spaima ei.
― Sezi, M m Uite fotoliul! bolborosi dansul, necutezand a-i zice pe nume si tragand jiltul mai aproape de ea.
Atunci interveni ofiterul cu intrebari grabite despre lupta in care a fost ranit
Apostol, despre noutatile frontului, despre perspectivele pacii Si Bologa, dobandindusi stapanirea de sine, ii raspunse prompt, cu amanunte tehnice, chiar cu oarecare emfaza, care-i sedea rau. Marta, asezandu-se in fotoliu, se linisti curand si se amesteca in convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspine fara rost Nici nu mai tacura deloc, de frica sa nu se reintoarca atmosfera de gheata de adineaori. Iar in clipa cand totusi se ivi o pauza, Marta sari din jilt, cu vioiciunea silita de la inceput, gata de plecare. Toti trei scapara cate un oftat de usurare.
― Dar pe la noi cand ai de gand sa vii, ursuzule? ii zise ea, la despartire, romaneste, aranjandu-si faldurile bluzei pe piept, ca sa nu fie nevoita a se uita in ochii lui. Si tata te asteapta daca de mine nu ti-e dor defel! adauga apoi, dupa doua secunde, cu ton mai strengar.
― Desigur trebuie sa vin, murmura Bologa, stapanindu-si cu greu o revolta subita. Dar mai tarziu putin Nu ma vezi in ce hal sunt?
― Pana la noi faci tocmai vreo treizeci de pasi, replica Marta, vesela de-a binelea si ridicand ochii cu o sfidare dragalasa. Si-apoi nu esti asa de slab sa nu poti iesi in lume Te-ai facut doar mai rece si mai morocanos, incolo nu prea te-ai schimbat!
Siguranta ei il uimi intr-atata, ca raspunse aproape umilit:
― M-am salbaticit
Marta insa pornise prin gradinita, parca iarasi s-ar fi speriat, si Tohaty dupa ea, ca o umbra credincioasa. In strada o bunii curiozitatea si intoarse capul, sa vaza ce face
Apostol. Il vazu rezemat de stalpul cerdacului, cu fata cumplit de schimbata. Ea totusi zambi si-i trimise o sarutare, cu o cochetarie inconstienta.
Apostol Bologa cuprinse stalpul cu amandoua bratele, ca si cum ar fi primit un junghi in inima. Dar ii urmari din ochi, ii vazu razand si mai ales pe ea leganandu-se din solduri in cadenta pasilor. Apoi, cand ii pierdu din vedere, prinse deodata sa hurduce stalpul cerdacului, din toate puterile, cu o disperare ingrozitoare, ca un smintit, scrasnind neincetat, cateva minute, fara sa-si dea seama:
― Afara! Afara! Afara!
Pe urma, tot asa de brusc, se potoli si-i fu rusine ca a zgaltait stalpul si a baiguit
"afara", ca un prost. In piept ii mai horcaia ura, dar mintea incepea sa cumpaneasca. Se lasa in fotoliu si zise ca trebuie sa judece bine, fara pripire, ce s-a intamplat, altfel il ameninta cine stie ce urmari. In realitate ea se mandreste cu vina, pe cand el a vrut sai ceara iertare. El a purtat-o in fundul inimii si i s-a inchinat ca la o icoana, in vreme ce ea isi omora plictiseala cu honvedul.
― Ingrozitor, ingrozitor! ii murmurau buzele singure.
Acuma era absolut sigur ca numai din pricina ei a pornit la razboi, numai ca sa-i implineasca un capriciu si-a pus inima in fata gloantelor Pentru un capriciu! Atat de mult a iubit-o!
Peste drum crucea din turnul bisericii stralucea cu fulgerari de aur. Ochii lui
Apostol se incapatanau sa infrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parca lumina lor orbitoare si triumfatoare ar fi incercat sa-l sfideze sau sa-l dojeneasca tocmai in momentele cand creierii lui se framantau cu necredinta fiintei care i-a frant in doua viata. Apoi deodata privirea lui cobori de la cruce, jos, in cimitirul de langa biserica, si descoperi piatra cu inscriptia aurita, insemnand mormantul si amintirea tatalui sau. I se parea ca literele s-au cam sters si se gandi sa cheme pe pietrarul cel batran, sa reinnoiasca poleiala. In aceeasi clipa insa isi aduse aminte, atat de clar ca si cum le-ar fi auzit acuma intaia oara, cuvintele pe care i le-a spus tatal sau odinioara, in Nasaud: "Sati faci datoria totdeauna si nu uita niciodata ca esti roman!" isi amintea perfect nu numai glasul, ci si intonatia exacta: "niciodata" si "roman" le-a rostit apasat, ca o subliniere, iar in "roman" a pus cel putin trei "r"
"Adica ce rost are amintirea aceasta acuma?" se intreba Apostol, luandu-si seama si negasindu-i rostul, nici legatura cu ceea ce-l preocupa pe el in momentele acestea.
Mai statu vreo jumatate de ora in cerdac, fara sa gaseasca solutia. Intra in odaia sa, abatut, nehotarat, cu gandurile imprastiate. Se puse sa caute ceva, apoi se repezi la birou, scoase tremurand hartie de scrisori si asternu, foarte grabit, cateva randuri catre avocatul Domsa, anuntandu-l ca considera logodna cu Marta ca o nesocotinta copilareasca si de aceea ii inapoiaza verigheta.
"Uite ce simplu si cum nu mi-a venit in minte!" isi zicea scriind adresa, multumit, parca ar fi gasit o comoara.
Scotoci prin sertare si in sfarsit dadu peste ce cautase adineaori: o cutiuta captusita cu catifea albastra. Isi scoase verigheta din deget si o puse in cutiuta, iar cutiuta o impacheta frumos si o sigila cu ceara rosie.
Apoi chema pe Rodovica si o trimise cu scrisoarea si cu pachetelul la domnul avocat Domsa, poruncindu-i sa i le dea chiar domnului in mana.
Apoi iesi iar in cerdac si iar vazu inscriptia pe mormant si iar isi aminti vorbele tatalui sau: "nu uita niciodata ca esti roman!"
8
Doamna Bologa pregatise o masa imparateasca in cinstea lui Apostol. Pe cand se aflau tocmai la friptura, navali in casa avocatul Domsa cu fata rosie si asudata si cu ochii rotunzi de o agitatie puternica, strigand din antreu:
― Iarta-ma, draga doamna, ca viu asa te rog din suflet
Speriata de infatisarea lui, doamna Bologa sari de la masa, sigura ca i s-a intamplat o mare nenorocire cu Marta: ori c-a fugit cu ungurul, ori ceva mai rau Dar Domsa urma grabit, aruncandu-si palaria pe un scaun si stergandu-se pe obraji cu batista:
― Nu m-as fi asteptat sa-mi faca Apostol una ca asta, pentru nimica-n lume, doamna, iti jur! Atata incredere am avut intr-insul, in cumintenia si in cinstea lui, ca acuma parca mi-a dat cu barosul in frunte, zau asa, draga doamna!
Cu cat vorbea, se aprindea si asuda mai tare, fiind cam grasun de la Dumnezeu.
Cauta sa se linisteasca, indulcindu-si glasul din ce in ce, dar ingrijorarea din ochi tot nu izbuti sa si-o potoleasca, mai ales ca Apostol ramasese locului netulburat, continuand a se lupta cu un picior de gaina, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Doamna Bologa se zapaci de tot auzind ca Apostol e pricina supararii avocatului, caci ei nu-i spusese
Apostol c-ar avea vreo neintelegere cu viitorul sau socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grabit sa-i sopteasca, la bucatarie, cum a trimis-o domnisorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut ca e vorba de vreun "suvenir" din razboi, pentru Marta. De aceea acum nici nu stia ce sa zica si, ca sa iasa din incurcatura, pofti pe Domsa sa ia loc si sa-i faca cinstea de a gusta putina friptura. Invitatia ei si raceala lui Apostol provoca o noua abureala de sudori pe obrajii avocatului. Multumi doamnei printr-un suras disperat si se intoarse spre Apostol:
― Stii bine cat de mult te pretuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca in fata unui necunoscut. Altfel nici n-as mai fi venit, dupa scrisoarea ta In sfarsit, dupa gestul care m-a jignit, Apostole, foarte foarte rau
― Era datoria mea sa fac gestul, domnule Domsa, raspunse Apostol, ridicand ochii la el si privindu-l cu o liniste neclintita.
― Dar ce-i, ce s-a intamplat? intreba atunci d-na Bologa, mai venindu-si in fire si adaugand: Ia loc ia loc, uite colea O, Doamne-Dumnezeule, ca m-am si speriat, si nici barem nu stiu de ce!
― Cum? nu stii nimic, nu ti-a spus Apostol? se mira Domsa cu o scaparare de nadejde in toata infatisarea. A, zi, nu stii? Apoi stai, draga doamna, sa auzi si sa te crucesti, nu alta!
Ii povesti foarte amanuntit, caci Domsa avea darul de a lungi vorba, cum tocmai asteptau pe Apostol, dupa ce Marta a avut atentia delicata sa vie sa-i zica ea bun sosit, fara sa se uite la etichete si la mofturi, cand colo, in locul lui, apare Rodovica. Ce-o fi, ce n-o fi? In sfarsit, a rupt plicul, nerabdator, a citit si cat pe-aci sa-i vie rau. Marta chiar a lesinat, si cu drept cuvant, caci asemenea palma poate sa stirbeasca reputatia unei fete si sa-i compromita viitorul. Cutiuta nici n-au mai desfacut-o, au uitat-o
Dintru-ntai el a fost decis sa ia act pur si simplu, sa-i inapoieze si Marta inelul de logodna si sa incheie pentru toata viata socotelile cu Apostol. Pe urma totusi s-a gandit ca baiatul e tanar, si tineretea-i nabadaioasa: cine stie ce i s-o fi nazarit lui si, pentru o copilarie, ar fi pacat sa se desparta o pereche asa de potrivita A venit deci sa afle cauzele "gestului" si sa-i atraga luarea-aminte asupra gravitatii unei hotarari neindreptatite, cand e in joc onoarea unei domnisoare
― Hotararea mea e nestramutata, domnule Domsa, ii raspunse Apostol cu acelasi calm imperturbabil, dupa ce, in vremea cat vorbise avocatul, mancase tacticos, ciugulind cu mare bagare de seama toate oscioarele de pe farfurie. Si e nestramutata fiindca nu mai iubesc pe domnisoara Marta!
― Cum n-o mai iubesti? De ce? intreba Domsa, cascand mari ochii.
― De ce! Pentru ca n-o iubesc! zise Apostol, stergandu-si gura cu servetul si uitandu-se surazator la doamna Bologa, care sedea naucita pe scaun, parca nu si-ar fi crezut urechilor.
― Asta nu se poate! striga avocatul. Nu se poate! Asta nu-i cauza serioasa! Pentru inchipuiri copilaresti nu se poate zdrobi norocul unei fete! Spune si d-ta, doamna, ca doar esti femeie inteleapta si ai vazut multe in lume, spune: se poate?
Intrebarea gasi pe doamna Bologa nepregatita. In adancul sufletului era multumita ca Apostol a ajuns la vorbele ei. Purtarile Martei o indignasera pe ea, care niciodata n-a cunoscut cochetaria.
Nu ca ar fi banuit-o de lucruri prea grele, dar pe nevasta feciorului ei n-o putea vedea decat ca o fiinta de jertfa, cum a fost si dansa. Sa-i mai arda de petreceri si de nebunii, cand logodnicul ei isi risca viata in fiece minut, in razboi, asta doamna Bologa n-o putea ierta. Nu i-a scris baiatului despre aceasta pe sleau, ca sa nu-l mai amarasca: se hotarase insa sa-i spuie tot cand va veni acasa Totusi, acum ii era mila de "bietul
Domsa, om tare de treaba", si chiar de Marta putin, gandindu-se la rusinea ei daca va prinde lumea de veste. Ii si zise lui Apostol indata sa chibzuiasca bine ce face, ca nu-i gluma si nici jucarie o logodna stricata
Aproape un ceas hartuira amandoi pe Apostol, incat Rodovica se arata de cateva ori prin jurul mesei, cu semne deznadajduite ca i se fac scrum mancarile pe foc. Doamna insa se incalzise la vorba si nu mai voia sa stie de mancari, spre fericirea avocatului, care, devenind mai elocvent, cerea mereu lui Apostol indeosebi "cauzele si motivele" unei fapte atat de inexplicabile Apostol ramase neinduplecat, refuza darz alte lamuriri, multumindu-se sa repete ca nu mai iubeste pe Marta. Astfel, in cele din urma, Domsa, perplex, abatut, fu silit sa se intoarca acasa precum venise, cu mainile goale, fara vreo speranta de impacare.


In realitate si Domsa observase si condamnase in sinea sa usurintele Martei, dar niciodata n-a avut puterea sa le reprime sau macar sa le puie frau. Isi iubea odrasla unica mai mult ca lumina ochilor, cu o iubire pacatos de ingaduitoare, a carei tinta era una singura: Marta sa se simta fericita Si tocmai fericirea ei sa se zdruncine din temelii? Se sfatui acasa cu Marta cum sa se apere, caci era evident, in cateva zile, tot targul va sti si va comenta intamplarea aceasta extraordinara. Deci important, foarte important este ca vina desfacerii logodnei sa cada asupra lui Apostol, caruia nu-i putea strica nimic, pe cand fata Din vorba-n vorba, Marta ajunse la convingerea ca toata supararea logodnicului ei s-a iscat, cu siguranta, din pricina conversatiei unguresti.
― Acuma sunt absolut sigura, taicutule! striga ea triumfatoare. Am si observat in privirea lui o incruntare ciudata, de m-a si speriat Dar spune si tu, taicutule, se poate oare sa vorbim noi doi o limba pe care al treilea de fata n-o pricepe? Ar fi fost cuviincios?
― S-o fi trezit intr-insul sovinismul tatalui sau, ca si ala a fost turbat rau, zise
Domsa, aproband. A si stat doi ani in temnita, cu Memorandul
― Urat e sovinismul, tata! vorbi Marta dupa un rastimp. Nu-i asa? Omul sa-si iubeasca neamul, fireste, insa nu cu ura pentru celelalte neamuri, nu-i asa?
Fraza aceasta i se paru avocatului atat de "adanca", incat nu-si putu stapani admiratia si imbratisa furtunos pe Marta, strigand:
― Ce desteapta-i fetita tatei, ia te uita! Si pe tine sa te paraseasca un
Vru sa zica un "ticalos", dar nu zise, ca si cum i-ar fi fost rusine, sau ar mai fi pastrat in rezerva o spuza de nadejde ca Apostol isi va lua seama si toate se vor sfarsi bine. Pentru orice eventualitate, si ca nu cumva sa rasufle de aiurea vestea, Domsa povesti dupa-amiaza doctorului, si seara, la "cazina", judecatorului ungur ce-a patit cu tanarul Bologa, incheind cu aceeasi reflexie:
― Si ce-ti inchipui, dragul meu, de ce? N-ai sa crezi, atat e de absurd: pentru ca fetita a vorbit ungureste! Asa-i ca-i fantastic? Adica e o crima atat de grozava sa vorbesti ungureste, mai ales cand e si un ungur de fata, care nu stie alta limba? Nu, nu, sunt roman si eu, am chiar pretentia sa ma cred foarte roman, dar asemenea exagerari sunt bolnavicioase, hotarat bolnavicioase, ca sa nu zic periculoase
A doua zi toata Parva stia ca Apostol Bologa a stricat logodna cu fata avocatului fiindca a auzit-o vorbind ungureste. Si toata lumea compatimea pe "sarmana Marta", proorocind ca Apostol are sa-si franga gatul daca a apucat-o, in plin razboi, pe urmele raposatului Bologa. Seara, la "cazina" romaneasca, unde se adunau azi toti domnii, deoarece in "cazina" ungureasca se instalase popota ofiterilor, se vorbi numai despre
Apostol, cu aceeasi pasiune ca despre revolutia ruseasca acum doua-trei saptamani.
Cand veni, pe la sapte, avocatul Domsa, altfel nu prea iubit, toti il asaltara cu intrebari, la care el raspunse cu multa modestie si tot atata indulgenta pentru tineretea si usurinta
"baiatului". Senzatia cea mare fu insa aparitia lui Apostol Toti se asteptau sa se petreaca ceva nemaipomenit, poate chiar un scandal Spre regretul general, nu se intampla nimic. Apostol dadu mana cel dintai cu Domsa, care-i zambi amical, apoi cu totii, pe rand, pana si cu practicantii de la judecatorie, niste baietandri piperniciti si scutiti definitiv de armata. Nimeni, fireste, nu indrazni sa aduca vorba despre buba zilei.
Intr-o atmosfera de jena, isi exprimara parerile asupra mersului vremii si asupra greutatilor de trai, unii staruind mai mult asupra ratiilor de faina si a scumpetei nenorocite care ucide entuziasmul cetatenilor. Apostol nu zabovi decat vreo zece minute, spunand la plecare ca a venit doar sa le stranga mainile. Dupa plecarea lui, directorul bancii "Parvana" obs-erba ca locotenentul n-avea decoratiile pe piept, iar contabilul, ca n-a suflat nici un cuvant despre razboi
Zilele urmatoare fierberea in orasel se inteti, mai cu seama din pricina unor zvonuri ciudate. Pe de o parte, se spunea ca lucrurile se vor impaca in curand, fiindca cineva a vazut pe Apostol, chiar in mijlocul pietii, intalnindu-se cu Marta si vorbind; pe de alta parte insa se zicea ca afacerea ar putea sa ia o intorsatura neasteptata in urma interventiei notarului Palagiesu, care ar fi declarat, la "cazina", in fata catorva domni, si cu glas semnificativ, precum ca el nu va permite nimanui, nici tatalui sau, sa tulbure linistea cetatenilor.
Intr-adevar, Palagiesu, ingrijorat de valva starnita, se crezu dator sa raporteze solgabiraului, care de altfel era in curent si deopotriva de alarmat. Se sfatuira cum sa
"pastreze ordinea" periclitata. Constatara ca afacerea e foarte delicata, intai pentru ca e vorba de o neintelegere de natura intima, in care statul n-are nici o chemare sa se amestece, apoi pentru ca in cauza se afla un ofiter, asupra caruia autoritatea civila nu-si poate exercita puterile. Dar in acelasi timp, diferendul provoaca nedumerire in ordinea publica prin cauza initiala, anume strecurand in suflete credinta condamnabila ca n-ar putea fi roman onorabil cel ce intrebuinteaza limba statului cu predilectie. Vina e cu atat mai primejdioasa cu cat autorul si purtatorul ei este un ostas care, tocmai dimpotriva, ar avea sfanta obligatie de-a ridica moralul cetatenilor, mai ales azi, cand tara lupta pe viata si moarte pentru binele si fericirea tuturor. Notarul, intr-un avant de indignare, observa ca afacerea aceasta e mai grava chiar decat predicile care au prilejuit internarea protopopului Groza. Asupra masurilor de luat li se impartira parerile. Palagiesu ar fi dorit o reclamatie la superiorii lui Bologa, cerand, in interesul ordinii si al linistii, rechemarea lui pe front. Solgabiraul s-a gandit la aceasta, ba a si vorbit cu comandantul batalionului ce se mai afla in Parva. Capitanul, betiv si dispretuitor fata cu civilii, i-a spus ca n-are vreme sa se tina de mofturi. Vasazica militarii considera drept mofturi tot ce nu e inarmat cu pusca sau cu tunuri! Mai recomandabil ar fi sa se incerce, barem deocamdata, o aplanare pasnica, printr-o interventie amicala.
― D-ta esti prieten cu locotenentul, zise solgabiraul. Ati copilarit impreuna De ce nu cauti sa-i vorbesti?
9
In ziua cand a rupt logodna cu Marta, Apostol Bologa s-a simtit foarte fericit. In fericirea lui era si mandria pentru fermitatea hotararii luate, si multumirea ca a lamurit o situatie suparatoare. Dupa plecarea lui Domsa a mai avut o explicaie lunga cu maica-sa care, convinsa de argumentele avocatului si mai cu seama gandindu-se la durerea
Martei, se silea din rasputeri sa salveze logodna, intocmai cum odinioara incercase s-o impiedice, si-i parea rau ca nu-i acasa si bietul protopop sa-i dea o mana de ajutor
Linistea lui Apostol insa nu avu viata lunga. In aceeasi seara, retragandu-se indata dupa cina, ca sa evite alte discutii cu doamna Bologa, fu cuprins de indoieli din toate partile. Acuma isi dadu seama ca toata ziua gandurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca si cum acolo ar fi cautat sprijin. Oare daca n-ar fi fost Ilona in inima lui, s-ar mai fi grabit sa inapoieze Martei inelul de logodna? Nu s-a revoltat ca Marta a venit insotita de un barbat strain, ci fiindca a venit cu un ungur si a vorbit ungureste.
Atunci nu din gelozie n-o mai iubeste, ci numai pentru ca i-e draga cealalta, iar revolta lui impotriva ungurului si a limbii unguresti a fost o comedie. Ba comedia a inceput mai demult de cand nu i-a parut rau deloc ca boala l-a oprit a doua oara sa treaca la romani Mai rau i-a parut cand a plecat incoace, acasa, parca axa vietii lui ar fi ramas acolo, in Lunca Si chiar viitorul nu-l mai intereseaza decat intamplator Desi peste o luna va trebui sa se intoarca tot pe frontul romanesc, nu mai e ingrozit defel, ca si cum i-ar fi indiferent sau Atunci poate ca iubirea e pricina tuturor zbuciumarilor omului si a tuturor fericirilor? Si totusi iubirea femeii nu poate multumi sufletul decat uneori si cateva clipe. Odinioara a crezut ca intr-o privire a Martei se ascunde tot cerul si pamantul si toate tainele universului. De dragul ei ar fi facut orice prostie, orice sacrificiu, ar fi murit fericit daca i-ar fi cerut, precum dorinta ochilor ei a cazut hotaratoare in cumpana indoielilor lui cand a fost vorba sa plece la razboi. Iubirea ei traia inca in clipa cand i s-au sfredelit in inima privirile spanzuratului, la Zirin, la a carui moarte contribuise si dansul cu un "da" foarte convins, si totusi n-a fost in stare sa-i potoleasca zbuciumarile, pana ce a dobandit o credinta noua "Sufletul are nevoie de o merinde vesnica, isi zise Apostol, plimbandu-se in odaia de culcare, imbracat, neindraznind sa se aseze in pat de frica gandurilor. Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, in lumea simturilor. Numai inima poate s-o gaseasca, fie in vreo tainita a ei, fie in vreo lume noua, mai presus de vederea ochilor si de auzul urechilor"
Indoielile ii roasera creierii toata noaptea. Cand stinse lampa, prin perdelele albe tremurau zorile Se simtea iar vinovat fata de Marta si adormi planuind cum ar putea repara nedreptatea ce i-a facut-o
Peste gandurile lui insa se napustira, chiar de a doua zi, zvonurile targusorului.
Doamna Bologa ii servea la fiecare masa ba ca cutare spune cutare, ba ca toata lumea il condamna, cu drept cuvant, fiindca un barbat nu trebuie sa-si bata joc de o biata fetita fara minte, ba ca locotenentul ungur o sa-i ceara socoteala Apostol asculta linistit si chiar zambind toate vestile, aratandu-se nepasator si hotarat. Numai in sufletul sau se revolta: cum se amesteca niste straini intr-o afacere care-i priveste numai pe ei doi, pe
Marta si pe el?
Peste cateva zile doamna Bologa se aseza la masa cu ochii rosii de lacrimi si cu atata spaima in priviri, ca Apostol se tulbura si, presimtind ceva rau, uita s-o intrebe de ce a plans, incat doamna Bologa fu nevoita sa-i povesteasca neintrebata cum a aflat de la oameni ce primejdie il paste, cum toata Parva spune c-a facut de rusine pe Marta numai fiindca a vorbit ungureste si cum intamplarea aceasta nu va putea ramane fara urmari grele, Dumnezeu singur stie cat de grele Numai inchipuindu-si urmarile, doamna Bologa izbucni iarasi intr-un hohot de plans. Ca s-o linisteasca, Apostol ii zise:
― Adica, mama, eu n-as avea dreptul sa cer logodnicei mele sa-mi vorbeasca romaneste, crezi d-ta? Iti faci sange rau de pomana! Pe inima si pe gandurile mele numai eu sunt si voi fi stapan cat voi trai!
Doamna Bologa, fara sa-si mai stearga lacrimile, raspunse:
― Vai, Doamne, cum poti vorbi asa, dragul meu? Apoi doar nu uita ca e razboi si nimeni nu mai e stapan pe nimic Moartea si groaza stapanesc azi peste toti oamenii, dragul mamei! Tu esti mai invatat si trebuie sa stii mai bine Nu-i vremea acuma sa ne aratam dusmanilor inimile, altfel patim ca bietul protopop Ca Palagiesu ce asteapta, decat sa faca rau si necaz oamenilor Tu, ca tatal tau, fie iertat, te uiti numai inainte, dar in razboi omul se strecoara cum poate Pana va trece primejdia trebuie sa urlam cu lupii, altminteri ne mananca Asa face toata lumea, asa se cuvine sa facem si noi, dragul mamei Sa nu te superi ca te invat si te sfatuiesc, ca-s mama si numai inima mea stie cat rabda de grija ta Toti domnii spun ca nu-i bine ce faci, ca esti ofiter si s-ar putea sa ai mari neplaceri pentru asemenea indrazneli nesocotite. Chiar directorul de la
"Parvana", si doar ce roman a fost el totdeauna, mi-a spus pe fata sa te povatuiesc sa te astamperi. Dansul a fost prieten bun cu bietul tatal tau, dar azi isi vede de banca lui si nu cracneste, cum nu cracnesc nici ceilalti, aici si pretutindeni
Ascultand pe maica-sa, gandurile lui Apostol ravaseau prin colturile celor zece zile de cand e acasa, descoperind deodata lucruri peste care a trecut fara sa le ia in seama. A iesit putin prin targ, un ceas-doua pe zi, s-a intalnit cu mai toti surtucarii si toti i s-au parut schimbati si speriati, desi cu nici unul n-a vorbit decat nimicuri, cum zicea dansul.
Acuma intelegea si schimbarea, si spaima lor, acuma simtea ca toti s-au ferit de el pentru ca n-a ingaduit Martei sa graiasca ungureste. Pleca ochii in farfuria goala, ca si cum n-ar mai fi putut indura privirea mamei sale. Din clipa aceasta insa toate cuvintele ei i se incuibara in inima ca niste spini si ramasera acolo, incremenite intr-o durere amara. Apoi, cand glasul doamnei Bologa tacu, el sopti atat de domol, parca i-ar fi fost frica sa nu trezeasca pe cineva:
― Rau imi pare, mama, c-am mai venit acasa
Pentru doamna Bologa soapta aceasta a fost ca o lovitura de maciuca. Demult, inca de pe vremea cand Apostol, in loc sa urmeze cariera preoteasca, s-a dus la Budapesta, a banuit ea ca lumina ochilor ei, toiagul batranetilor ei n-o mai iubeste cum a iubit-o odinioara. I se parea rece, inchis si mai ales o infricosa cu necredinta lui Si iata azi ii pare rau ca a venit acasa, pana intr-atata s-a instrainat de ea! Se porni pe niste bocete asa de sfasietoare, ca Apostol numai cu chiu, cu vai reusi s-o ostoiasca.
Totusi, de atunci Apostol Bologa se simti strain in Parva. Statea ceasuri intregi in cerdac, in soare, sorbind albastrul vazduhului, in care isi plimba neincetat gandurile.
Deseori ochii lui incercau sa se odihneasca contempland crucea inflorita cu raze din turnul bisericii. Dar sufletul lui era indata apucat in clestele unor remuscari stranii si, dornic numai de liniste, fugea spaimantat mai departe Mai mult zabovea imprejurul mormantului de piatra al tatalui sau. Stia inscriptia pe de rost si totusi, de cate ori o privea, cauta s-o silabiseasca, pentru ca in vremea aceasta ii venea mereu in minte linia dreapta pe care a urmat-o batranul in viata. O linie dreapta a ravnit si el cu patima. In zadar. Intre inima si mintea lui era un zid asupra caruia toate sfortarile lui se frangeau neputincioase. Cand credea ca l-a daramat, atunci ii simtea mai dureros fiinta, oricat cauta sa se insele.
Apoi, intr-o dupa-amiaza, tocmai pe cand se pregatea sa iasa in cerdac, se pomeni cu notarul Palagiesu, cu care se intalnise o singura data, in prima zi, si de-abia schimbase, in piata, cateva vorbe. Peste prietenia lor dinainte de razboi se intinsese, pe nesimtite, un val cenusiu. De altfel, de cand ajunsese notar, Palagiesu isi luase, incetul cu incetul, o purtare sfidatoare chiar fata cu surtucarii mai in varsta. Fecior de taran din
Nasaud, sarac si umilit prin scoli, s-a indoit si s-a caciulit pana si-a ajuns tinta, devenind mana dreapta a solgabiraului ungur care, la izbucnirea razboiului, a intervenit sa ramaie pe loc, desi era voinic, spatos si doar la mers avea putin betesug, calcand prea in afara si aruncand picioarele din genunchi in jos, ca un cal imparatesc la parada. Fata falcoasa se mandrea parca cu mustatile umflate, pleostite care-i ascundeau gura foarte larga, cu buzele duble si cu dintii lati, strungaresti. Parul lung, negru, vesnic nepieptanat, ii atarna peste fruntea brazdata adanc, acoperindu-i aproape de tot urechile. In infatisarea lui te izbea indata o incredere in sine impunatoare.
Doua saptamani a amanat Palagiesu intrevederea cu Apostol. Ar fi fost mai bucuros sa-l fi intalnit undeva intamplator, ca sa se achite de insarcinarea ce si-o luase fata de solgabirau. Desi era cu vreo trei ani mai batran, pastrase lui Apostol Bologa o stima instinctiva de pe vremea cand discutau impreuna probleme filozofice, pe care el, biet practicant de notar, nu prea le pricepea si care de aceea il impresionau profund.
― Fiindca tu nu mai vrei sa stii de prieteni, iata ca vin prietenii la tine! zise
Palagiesu intrand, cu un zambet care-i dezveli toti dintii de jos, impreuna cu gingia.
Apostol se uita la el, uimit. Era atat de neasteptata vizita aceasta, ca isi pierdu cumpatul si nici nu-l pofti sa seaza. Notarul insa ii apuca voios amandoua mainile, i le stranse puternic si pe urma lua loc, nepoftit, cu o siguranta de stapan.
― Ma rog cum ce vant te aduce pe la noi? baigui Apostol, in picioare, privindu-l mereu cu mirare.
― Ti se pare asa de ciudat ca vine sa te vaza prietenul tau din copilarie si de mai tarziu? intreba Palagiesu cu o clipire sireata, care lui Apostol ii scapara in suflet o scanteiere de ura. Ehei, strasnic te-ai schimbat, frate De acum trei ani te-ai schimbat de nici nu te mai recunosc!
Siguranta notarului transforma mirarea lui Apostol intr-o nerabdare ascutita ca briciul.
― Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? zise deodata cu o sticlire in ochi.
― Eu, raspunse Palagiesu, trecandu-si degetele prin par si dezvelindu-si fruntea.
Eu ce vreau? Nimic adica mai nimic! Intai sa te vad si apoi sa vorbim! Ma asteptam insa, spun drept, la o primire mai
― Iarta-ma, Alexandre, te rog! murmura Apostol imblanzit brusc. Daca ai sti cate chinuri imi zdrentuiesc sufletul de cand am venit acasa
― Cine-i de vina, Apostole? intreba notarul cu alt glas. Crezi ca eu nu stiu? Eu?
Crezi ca se misca ceva aici fara stirea mea? Dar tocmai de aceea trebuie sa repari,
Apostole! Negresit trebuie sa repari, in interesul tuturor
Schimbarea tonului si cuvintele notarului incurcara iarasi pe Bologa, incat se opri la coltul mesei sa asculte mai bine.
― Prin dibacia mea, prin munca mea am creat aici o atmosfera patriotica absolut necesara in vreme de razboi, ca si de pace, urma Palagiesu privindu-l scrutator, ca si cum ar fi vrut sa-i zdrobeasca orice impotrivire. Acuma cazusi tu ca un bolovan intr-o apa linistita si ai tulburat-o. Ai dat prilej de flecareala, de aprobari si dezaprobari, in sfarsit, tulburare si iar tulburare Un ofiter care vine de pe front nu poate sa aiba atitudinea ta fara a demoraliza pe unii si a atata pe altii, iti dai seama, cred, ce inseamna asta? Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui e e jignitor si pagubitor!
― Asa ai glasuit si cand ai trimis in internare pe protopopul Groza? il intrerupse
Apostol, vorbind numai din buze, fara sa miste dintii inclestati.
― Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare, caci crima poarta in pantecele ei pedeapsa, zise notarul mai aspru. De altfel, eu niciodata nu ma justific, pentru ca inainte de a face un pas, judec Eu niciodata, mai ales daca as fi ofiter in armata, n-as rupe logodna cu o fata numai fiindca a vorbit ungureste, Apostole!
― Nu? facu iar Bologa, cu buzele albe si cu ochii aprinsi, parc-ar fi avut friguri.
― Nu! relua Palagiesu energic, sculandu-se in picioare ca sa-l domine pe deplin.
De aceea esti dator sa dregi ce-ai stricat prin nesocotinta! Suntem prieteni si te sfatuiesc prieteneste sa
Notarul se dadu in dosul scaunului si se rezema de speteaza cu mana dreapta. Parul ii cazuse iar pe frunte si un smoc i se misca pe spranceana stanga, gata in fiece clipa sa-i acopere ochiul. Vorbind, pielea i se intindea pe falci, iar tepile nerase de doua zile se tot culcau si se ridicau Apostol Bologa insa ii vedea numai gura si mai cu seama buza de jos, umflata putin, incat de-abia se mai cunostea ca e dubla. Glasul notarului suna atat de triumfator si de increzut, parca ar fi impartit cand palme, cand mustrari, cand laude
Apostol ocoli masa, apropiindu-se de Palagiesu, palid la fata ca un cadavru, dar cu privirile ca doua pumnale. Isi musca buzele, invinetindu-si-le si murmura foarte inabusit, parca si-ar fi stavilit respiratia aprinsa:
― Tu? Tu?
Ajunse langa notar, la doi pasi. Apoi, cu o iuteala fulgeratoare, ii repezi un pumn ingrozitor in gura, soptind ca iesit din minti:
― Tu? Tu? Miselule! Mise
Notarul se clatina ca si cum I-ar fi trasnit din senin. Lovitura a fost atat de neasteptata, ca l-a buimacit cu desavarsire. Barba i se insangera din buza plesnita. O secunda ramase cu ochii holbati la Apostol si cu gura cascata.
― Iesi, mise iesi! gafai Bologa, uitandu-se imprejur dupa ceva.
Glasul infundat destepta pe Palagiesu din aiureala si-l facu sa inteleaga brusc ce cauta Apostol. Pe o mescioara zari un revolver de care atarna in jos o curelusa galbena.
Se intoarse repede, deschise usa si iesi bolborosind in nestire.
― Bine Bine Bine
In antreu isi lua palaria din cuier si vazu pe Rodovica, speriata. Din urma usa se tranti cu zgomot asa de mare, ca se cutremurara peretii casei
10
Doamna Bologa, care nu fusese acasa, afla de la Rodovica, spre seara, ca s-a intamplat ceva si ca notarul a plecat cu barba plina de sange. Desi o muncea curiozitatea, nu avu curajul sa intrebe pe Apostol, perpelindu-si ingrijorarile numai cu servitoarea si varsand impreuna multe lacrimi ascunse, fiind sigura ca "buzatul" (asa poreclise lumea demult pe PalagiesU) n-are sa se astampere pana nu-i va face cine stie ce rau domnisorului. Apostol se dusese putin sa se miste, dar n-a apucat-o spre piata, ci spre capatul targusorului. Se intoarse tocmai la vremea cinei, senin, ba gasi de cuviinta sa si glumeasca, la masa, cu Rodovica, amintindu-i cum s-au batut odata, in copilarie, ca orbetii, pe malul Somesului. Slujnica se zapaci, rase, vru sa umble mai sprintena si scapa jos farfuriile murdare, langa doamna Bologa, facandu-le tandari. Ca sa nu strice cheful domnisorului, stapana isi retinu dojenile aspre ce-i stateau pe limba pentru
Rodovica, sperand in taina ca Apostol ii va povesti din fir in par ce-a patit cu notarul.
Apostol fu grabit tot timpul, taifasui cu ea pana tarziu, dar numai despre intamplari din trecut, staruind mai cu seama asupra vedeniei lui in biserica, odinioara, intru bucuria mamei, care indata ii improspata toate amanuntele acelei "minuni ceresti", gasind si prilejul sa observe, in treacat, ca "o, Doamne, cu cat invata oamenii mai mult, cu atata se departeaza de Dumnezeu" Apostol nu intarzie sa raspunda cu ton de gluma:
― Dar si Dumnezeu se invecheste, maica draga, ca toate in lumea asta!
Cuvintele acestea spaimantara atat de mult pe doamna Bologa, ca se inchina de trei ori si de-abia pe urma zise cu glas grav, in care se zvarcolea evlavia ranita:
― Dumnezeu e vesnic nou in sufletul bietului om, dragul mamei Numai cand ai pierdut credinta cea adevarata poti vorbi asa despre cele sfinte Dar deodata cu
Dumnezeu se pierde si linistea sufletului, si sufletul pe urma se chinuieste si se zdrobeste fara reazem in valtorile vietii si bajbaie in bezna, intocmai ca un copilas care ar porni singur in lumea larga, in miez de noapte
Apostol isi daduse seama, in chiar clipa cand rostise gluma, ca va jigni inima mamei si ii paru rau, dar nu se mai putuse opri. Raspunsul ei ii rasuna ca un glas inabusit din insusi sufletul lui, ingrozindu-l. Ii apuca repede mana, peste masa, si i-o mangaie si i-o saruta, murmurand rusinat: "Iarta-ma" Doamna Bologa, surprinsa de pocainta lui, fu cuprinsa si ea de rusine, ingana cateva vorbe neintelese, pana ce-si veni in fire, si apoi continua povestirea din copilaria lui Apostol, fara a mai nimeri tonul de adineaori si ocolind privirile lui intrebatoare, care o tulburau cumplit si parca o mustrau.
In sfarsit se intrerupse in mijlocul unei fraze si zise brusc, foarte bland si cu ochii muiati intr-un zambet ciudat:
― De aceea te chinuiesti si te topesti, dargul mamei numai de aceea
El, ca si cum ar fi asteptat si ar fi priceput mai dinainte cuvintele ei, raspunse cu mare usurare in glas si de asemenea zambind:
― Cand ma gandesc ce am suferit si am patimit in viata mea, desi scurta, mi se pare ca am trait destul si ca maine as putea muri fara nici o parere de rau! Unii oameni traiesc zeci si zeci de ani si totusi, cand inchid ochii, nu pot spune ca au trait aievea, caci au fost simpli trecatori prin viata sau spectatori straini de intelesul lumii. In schimb pe altii soarta ii impinge in vartejurile cele mai crunte si-i sileste sa indure toate torturile vietii, toate, si niciodata sa nu gaseasca aici odihna adevarata, linistea trainica
Urmara trei zile ploioase, urate, cernand tristete in lume. De dimineata pana seara,
Apostol sedea in cerdac, inconjurat de cartile lui vechi, in care odinioara isi pusese toate sperantele si care, de cate ori a avut nevoie in viata de sprijin, l-au parasit ca niste prieteni neputinciosi si fricosi. Se plimba grabit prin sistemele falnice de intelepciune, batea la toate portile, din ce in ce mai infricosat, dar indata ce se oprea si ridica ochii spre strada biciuita de ploaie si manjita de noroi, spre campurile si dealurile inverzite si spalate, spre vazduhul cutreierat de nouri bulbucati, simtea deodata cum in sufletul lui se prabuseau toate cladirile monumentale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de adevaratul inteles, nelasand in urma lor nici macar ruine, ci numai un gol sterp, cenusiu si nesfarsit de necacios. Si atunci avea impresia clara si sugrumatoare ca ii fuge pamantul de sub picioare si ca ramane plutind in neant, agatandu-se cu disperare de crucea din turnul bisericii.
Deseori, cu cartea pe genunchi, gandurile i se intorceau in urma, scrutand momentele traite, scormonind cauzele Atunci toate faptele, gesturile si dorintele lui ii apareau meschine, egoiste, chiar ridicole. Cum l-au indignat, in spital si dupa aceea, vorbele si intamplarile care nu se potriveau cu asteptarile lui! Cum a impartit lumea intreaga in doua felii, una de iubire si alta de ura! Acuma isi da seama ca iubirea adevarata, adanca, mantuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme I s-a parut ca-i sunt dragi toti cei de un neam cu dansul si, indata ce n-a gasit in inimile lor ura lui, dragostea s-a imprastiat ca pulberea in adierea vantului Iubirea adevarata nu moare niciodata in sufletul omului, ba il insoteste si dincolo, pana in sanul nemarginirii Dar iubirea nu poate prinde radacina in inima manjita de ura, si in el ura traia mereu, ca un cui ruginit, uitat in carne vie
Ploaia rapaia pe acoperisul cerdacului, aspru, poruncitor, ca niste ciocanituri grabite la o poarta zavorata. Ascultand pierdut, Apostol Bologa se pomeni deodata cu o intrebare infricosatoare, pe care stia deslusit ca a purtat-o in suflet toata viata, fara sa o priveasca vreodata drept in fata, ca si cum i-ar fi fost rusine si groaza de ea. Straniu era insa ca intrebarea cuprindea si raspunsul pe care Apostol il dorea cu patima si de care totusi se ferea, ca un copil incapatanat care a savarsit greseli peste greseli si nu mai indrazneste sa apara in ochii parintilor, poate tocmai fiindca e sigur de iertarea greselilor. Vru sa se fereasca si acuma, inchise pleoapele, dar atunci intrebarea ii aprinse in suflet o flacara alba, in jurul careia se insiruira toate gandurile vietii lui, de la crampeiele cele mai infime ce i-au murit in creieri inainte de a se limpezi, pana la cugetarile grele, ordonate, mandre, pe care el le alesese cu incredere drept calauze de viata, si toate deopotriva de palide si de supuse, ca niste robi imprejurul stapanului atotputernic
Simtaminte stranii, nelamurite, se trezeau si se topeau in inima lui, invaluindu-i toata fiinta intr-o multumire calda In mintea lui incerca sa mai ridice capul un gand, sa-i reaminteasca cuiul ruginit de ura, dar flacara misterioasa nu-i dadu ragaz sa se nasca
Apoi i se paru ca rapaiala picurilor de ploaie se mulcomeste, treptat, prefacandu-se intr-un zgomot dulce, fasaitor, ca zborul porumbeilor, din ce in ce mai dulce, strecurandu-i in inima o vraja dureros de alinatoare. Apoi deodata incepu sa se clatine si sa se inalte, purtat parca pe aripi de cantece. Ochii lui priveau fara mirare, desi cerdacul disparuse, si campurile de asemenea, si tot pamantul, si numai crucea din varful bisericii lucea foarte bland si aproape, incat, daca ar fi intins mana, ar fi atins-o. In acelasi timp flacara ardea mai alba in sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul si-i zamislea viitorul Linistea si misterele cerului si ale pamantului se intalneau si falfaiau in inima lui, si-i picurau roua bucuriei eterne, in care straluceau miliardele de lumi vazute si nevazute. Isi simtea sufletul legat prin mii de firisoare cu nemarginirea, palpitand fermecat in ritmul imensei taine unice ca intr-o mare de lumina.
Apoi o fericire fierbinte ii umplu fiinta intreaga, mai puternica decat bucuria vietii si mai dureroasa decat suferinta mortii. Si isi dadea seama ca o clipa din fericirea aceasta e merindea tuturor vesniciilor
Apostol Bologa tresari, ca si cand s-ar fi trezit dintr-un farmec. Ochii insa ii erau deschisi si mari si umezi, iar pe buzele scaldate in zambet simtea neincetat sarutarea fericirii. Cartea ii alunecase de pe genunchi si zacea la picioarele lui ca o zdreanta fara pret. Ploaia dramaluia mereu tiglele cerdacului cu sunete moi, apatoase. Sus, in spatele crucii palmuite de stropi navalnici, intre nourii suri, radea o geana albastra-luminoasa, vestitoare de soare nou.
Apostol ramase un rastimp cu privirile obosite. Franturi de ganduri ii rasareau in creieri si se stingeau repede, netrebuincioase. Pieptul ii era greu de un simtamant nou si de o nazuinta nelamurita si totusi poruncitoare Il insufletea o pofta mare sa imbratiseze lumea intreaga, sa planga de bucurie si sa imparta lacrimile cu toti oamenii.
Se scula in picioare si intinse bratele, si deodata lacrimi imbelsugate i se varsara pe obrajii uscati, in vreme ce ochii si buzele lui suradeau de bucurie. Inima ii tremura bland, impovarata de iubire si setoasa de a iubi. Si pe fiece clipa simtea tot mai deslusit radacinile flacarii albe in sufletul sau, patrunzandu-i toate fibrele, topindu-se cu izvorul vietii si stapanindu-i fiinta pentru toata viata si in vecii vecilor
Apoi toate simtamintele, cele tulburi, ca si cele clare, se adunara intr-un manunchi solid, puternic, si indata ii aparu in creieri un gand viu ca un trasnet:
"Sufletul meu a regasit pe Dumnezeu!"
O dara de raze albe scanteia pe crucea udata de furtuna. Flacara din sufletul lui
Apostol se unea cu razele scanteietoare, cu zgomotul ploii, cu verdeata campurilor, cu albastrul care parea un ochi al infinitului, cu infinitul insusi, intr-o armonie fierbinte.
Simtea in sufletul sau pe Dumnezeu, precum sufletul sau se simtea in Dumnezeu
11
Ploaia inceta in amurg, vazduhul inghiti nourii si noaptea toate stelele se aprinsera pe cer ca in ajunul unei sarbatori mari. A doua zi oraselul se trezi invesmantat numai in flori albe si trandafirii, care imbalsamau intreg pamantul
Apostol, iesind in cerdac si vazand atata bogatie de frumusete, tresalta ca in fata unei minuni. Nu mai avea stare si se mira cum a putut atata vreme sa mocneasca pe jiltul din cerdac in loc sa alerge in lume, printre oameni sau in mijlocul firii, bucuranduse de fiece clipa a vietii. Acuma era dornic sa-si poarte, in vazul tuturor, fericirea, sa vesteasca umil ca a gasit taina cea mare, sa-si imparta iubirea cu altii, caci toti oamenii au nevoie de iubire si sunt vrednici de ea. Apoi azi nu-i mai era frica de nimica in lume, nici de singuratate si nici de multumire, doar pretutindeni sufletul lui gasea pe
Dumnezeu viu, in toate minunile si in toate maruntisurile vietii. Poftea mereu din adancimile inimii sa se umileasca si sa ceara iertare oricui a gresit vreodata cu gandul ori cu fapta.
In fiece minut descoperea prilejuri noi de bucurie si iubire, ca un copilas, in fata caruia lumea si viata de-abia incep a-si dezvalui tainele. Statea de vorba mai ales cu taranii, afland in inima sa vorbe de mangaiere prin care sa le castige increderea si sa le daruiasca in schimb iubire.
Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignata, ii aduse vestea ca blestematul de
Palagiesu l-a facut "talhar" si "tradator" in fata tuturor domnilor, seara, la "cazina", ba sa laudat ca are sa-l invete minte si omenie, de sa-l pomeneasca cat va trai. Apostol, fara sa spuna un cuvant, isi lua chipiul si porni grabit spre piata, lasand pe maica-sa ingrozita, "ca acuma de buna seama o sa omoare pe afurisitul de buzat", regretand ca i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un ceas spaimantator, frangandu-si mainile, plangand si mai dojenind pe Rodovica asta, care "sa obraznicit si s-a lenevit de tot, ca nu-i chip sa mai traiesti cu ea" Pe urma Apostol sosi, senin si multumit.
― Ce-ai facut, dragul mamei? il intreba doamna Bologa tremurand.
― I-am cerut iertare, mama raspunse Apostol cu bucurie in glas si cu o flacara de fericire in ochi.
Trei zile inainte de implinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telefonic sa se prezinte imediat la serviciu.
― Se vede ca se ingroasa lucrurile de au inceput sa suspende concediile, zise
Apostol, linistit si increzator, catre maica-sa, comunicandu-i stirea.
― Ba mare minune daca aici n-o fi mana "buzatului"! striga doamna Bologa revoltata, mai ales gandindu-se ca Apostol s-a si umilit inaintea blestematului.
De mult simtea Apostol ca mai are o datorie de implinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma isi dadu seama ca a trecut vremea sovairii. Dupa-amiaza batu la poarta avocatului Domsa, gasi pe Marta acasa, ii saruta mana, o privi in adancul ochilor si o ruga sa-l ierte cu atata patima, ca fata se zapaci, zambi rusinata, apoi izbucni in lacrimi, murmurand ca numai ea a fost vinovata
Doamna Bologa il petrecu la gara, pe jos, in zori, caci trenul pleca foarte de dimineata. Petre, cu povara in spinare, gafaia mai tare ca odinioara Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maica-sa, plin de duiosie, si-i zicea mereu:
― Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mama, si pretutindeni te insoteste
Dumnezeu! Acuma stiu, mama, si acuma mi-e croita cararea vietii, dreapta si luminoasa
Cand suiera sirena, doamna Bologa, langa scara vagonului, ii sopti cu grija:
― Ia seama, dragul mamei, ca maine intram in Saptamana Patimilor Du-te si la biserica, du-te si nu uita pe Dumnezeu! Apostol zambi bland si-i raspunse cu o privire fierbinte de credinta. Trenul porni incet. Doamna Bologa ramase pe peron, sorbind privirea lui increzatoare, ca o mangaiere cereasca. Apoi coroana in floare a unui mar o invalui ca intr-o haina de mireasa, in clipa aceea prin inima lui Apostol trecu o unda de amaraciune, ca o presimtire neagra in mijlocul unei mari veselii

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2023 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.