Personajul
Ion este unul de referinta in literatura romana, concentrand tragea istorie a taranului ardelean din primele decenii ale acestui secol.
Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, tn slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa", spre deosebire de George Calinescu ce considera ca "lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calma Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse." inca de la inceputul romanului, la hora satului se evidentiaza dintre jucatori feciorul lui Alexandru Pop Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut", apoi o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand (), fata vaduvei Iui Maxim Oprea." Desi ii era draga Florica, Ion e constient ca "Ana avea locuri si case si vite multe."
Conflictul interior care va marca destinul flacaului este vizibil inca de la inceputul romanului. "Iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, Ion simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acesta ii zice "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu suporta ocara si reactioneaza violent. De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima acestor doua patimi.
,. Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap".Toata fiinta lui era, mistuita de "dorul de a avea pamant mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil () de pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama. IFiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean. Ion isi urzeste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata indeplinirii scopului de a avea pamant: "glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-1. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-1 calci in picioare." Alta data, Ion exclama impatimit: "cat pamant, Doamne."
*Dupa ce planul ii reuseste datorita "inteligentei ascutite, vicleniei procedurale si mai ales vointei imense"(LovinescU), l*AŤ, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar fata "ii zambea cu o placere nesfarsita". Este a doua ipostaza a Iui Ion, cand se vede "mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori".
Pamantul inseamna pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea, harnicia si priceperea. Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion e rece, distanta, cinica, refuza sa vorbeasca cu ea si-i spune sa-1 trimita pe taica-sau sa discute. Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra situatiei si ca-1 poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise. Cand s-a insurat cu Ana, Ion s-a insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devnind o povara jalnica si incomoda. Capitolul "Nunta" il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa gandeasca in sine cu dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere".
Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai .diverse: de la brutalitate, violenti, la prefacatorie si incantare. Calinescu afirma ca "in planul creatiei Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovata este insa si societatea care determina o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre oameni. insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca, sfarsitul lui fiind perfect motivat moral si estetic. George Bulbuc, flacau bogat ar fi vrut sa se insoare cu Ana, bogata ca si el, dar, intrucat ea il iubeste pe Ion, acesta se va casatori in cele din urma cu Florica.
Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorat de George, care ii prinde pe cei doi in flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica ramane singura si de rusinea satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand linistea unui camin, linistea unei intregi colectivitati. Dupa dramele consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanulului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca totul reintra in obisnuit.