Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Padurea spanzuratilor - CARTEA 3 de Liviu REBREANU



Cand vazu cea dintai casa din Lunca, dupa o cotitura de deal, Apostol Bologa tresari iarasi, parca fara veste i s-ar fi mohorat sufletul. Dar impunsatura de ac se stinse ca o scanteie, lasandu-i in inima un nou belsug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grabit, avand siguranta ca il asteapta cineva. Din departare descoperi ciresul batran care, in cinstea sosirii lui, se impodobise cu o minunata cununa de flori albe in locul coroanei de muguri plapanzi de acum o luna
In gara palcuri de soldati se napustira asupra trenului ce pufaia si se smucea cu inversunare inainte de a se opri. Ochii lui Apostol insa alergau nerabdatori printre oameni, mereu de ici-colo, cercetand aproape cu frica pana ce, cu o lucire de fericire nestapanita, se poticnira. Pe peron, in acelasi loc unde ramasese, ca si cum vreme de patru saptamani nici nu s-ar fi clintit de acolo, statea Ilona, scormonind, cu priviri din ce un ce mai ingrijorate, prin toate vagoanele, pe rand, incat fata ei, in incordarea asteptarii, parea mai aspra si slabita. Apoi deodata, zarind pe Bologa, i se aprinse in ochi o flacara salbatica, si buzele ii incremenira intr-un suras speriat
Apostol Bologa sari jos, miscat si zapacit, nestiind ce sa faca. In inima ii ardea pornirea de-a se repezi la Ilona si de-a o strange in brate in fata lumii intregi. Dar o natangie stapanitoare il tinu langa vagon, sa astepte pe Petre cu bagajele.
― Hai, baiete, hai mai repede! murmura el catre ordonanta care se lupta pe scara vagonului cu soldatii grabiti sa se urce.
Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gandindu-se cu teama ce nenorocire ar fi daca ar pleca tocmai acuma, inainte sa-i auda el glasul. Totusi, cand ajunse in fata ei, se opri mirat, prefacandu-se ca de-abia acuma a vazut-o, si-i zise cam rece:
― Ce cauti aici, Ilona?
Fata se facu de asemenea a nu-l fi zarit si raspunse cu uimire:


― Uite, uite, domnul locotenent! Ai si venit? Tata zicea ca mai ai vreo trei zile De altfel, pe dumnealui il asteptam, ca s-a dus la oras dupa niste Dar poate c-o sa soseasca cu cellalt tren
Isi sorbira o clipa privirile cu atata infrigurare, parca intre ochii lor s-ar fi intins un fir de matase rosie. Apostol ii dadu mana si vazu ca Ilona coboara pleoapele si ca buzele zambitoare ii tremura; mana era insa rece.
Apoi Bologa trecu inainte, repede, sa nu faca vreo prostie daca nu se va grabi. In ulicioara garii, intoarse capul. Fata se ciorovaia cu ordonanta, cerandu-i sa duca si ea un geamantan, iar Petre refuza cu mandrie, explicandu-i ca n-are nevoie de ajutorul nimanui si ca de altminteri bagajele sunt mai usoare fiindca domnul locotenent a lasat acasa multe maruntisuri nefolositoare la razboi. Apostol nu se putu stapani sa nu se amestece:
― Lasa, Ilona De ce sa te ostenesti tu? Poate duce soldatul si mai greu
Fata groparului zambi multumita, parca numai atata ar fi asteptat, si pe urma, in vreme ce Bologa isi continua drumul, incepu sa descoase pe Petre, pe ungureste, cum au petrecut acasa, desi Petre nu-i prea intelegea intrebarile. Apostol cu vreo cativa pasi inaintea lor, auzea bine intrebarile ei, stia ca ea de la el ar dori raspunsurile, si inima il durea de bucurie.
Pana acasa, din toate gradinile le radeau pomii infloriti, iar pe marginile ulitelor li se scuturau in cale numai petale usoare, ca la nuntile din povesti. In odaia lui, Apostol gasi atata miros de floare, ca se tulbura, suspina si se uita recunoscator la Ilona care, deodata, incurcata, ii zise, ca si cum ar fi raspuns la o intrebare:
― De cand ai plecat d-ta, m-am culcat eu aici, c-a vrut sa se culce ofiterul care a venit in locul d-tale, dar si tata a zis ca mai bine sa ma culc eu, ca d-ta tot trebuie sa te intorci si de ce sa o ia un strain si s-o strice, cand d-ta azi-maine
Se opri, rosie foc, parca i-ar fi spus o taina grozava. Bologa avu aceeasi impresie, vru sa-i multumeasca, dar simti ca, de va rosti o singura vorba, nu-si va mai putea stapani lacrimile de bucurie si se va face de rasul soldatului, care se apucase sa-i descarce bagajele si sa aseze toate cum au fost acum o luna Atunci, ca o salvare, ii veni in minte serviciul si trecu grabnic in cancelarie. Cei doi gradati se sculara in picioare, iar el, ca sa-si mai reverse generozitatea ce-i umplea sufletul, le stranse mana zambind si intrebandu-i cum merge slujba si ce s-a intamplat mai de seama in lipsa lui.
Sergentul dadu sa-i explice ceva, dar Apostol, aruncandu-si ochii prin niste hartii indiferente, nu-l asculta deloc, fiindca toate gandurile ii fugeau inapoi, in odaia unde ramasese Ilona si de unde Petre nu se mai urnea, ca si cum anume n-ar fi vrut sa-i lase singuri. Apoi, inainte ca sergentul sa sfarseasca lamuririle, se intoarse dincolo si, fara sa se uite la Ilona, zise nerabdator catre ordonanta zeloasa:
― Bine, Petre ajunge Lasa ca mai faci si alta data Acuma ajunge
― Apoi am si ispravit, don locotenent, raspunse Petre, usurat, iesind indata, sa-si potriveasca si culcusul lui din tinda.
Cand se pomeni singur cu fata, Bologa rosi mai rau ca adineaori Ilona. Isi zicea ca atat Petre cat si fata au inteles gandurile lui si-i era rusine, parc-ar fi planuit o crima. In acelasi timp insa simtea o trebuinta arzatoare sa-i spuie ca i-e draga si tot atunci isi dadea seama ca ar fi ridicol sa faca declaratii de amor unei tarancute care nici nu l-ar intelege, ba poate ar si rade de dansul. Ilona parea si mai tulburata. De unde cat a fost si
Petre aici, s-a mai miscat si ea, asezand cate ceva, acuma statea langa pat, nestiind ce sa faca cu mainile, uitandu-se la Apostol cu o curiozitate infricosata si mai ales asteptand din clipa in clipa sa se intample o minune.
In sfarsit, dupa o tacere apasatoare, Apostol Bologa se aseza pe lavita, intre ferestrele dinspre ulita, si vorbi deodata cu glas rece si strain, cum ar fi vorbit cu un soldat oarecare:
― Dar tatal tau ce-a mai dres de cand am plecat?
Ilona se repezi asupra intrebarii parc-ar fi fost chiar minunea asteptata si raspunse cu o mandrie grabita si aproape jignitoare:
― Tata ce-a facut, zici? Apoi, munca si necazurile, ce crezi ca-i nimic? Ca doar avem si noi niste pamanturi, ca oamenii de treaba, si trebuie sa muncim cum putem daca vrem sa traim Numai Dumnezeu stie
Apostol o privea si o asculta cu mare luare-aminte si totusi nu pricepea nimic.
Glasul ei insa, cu undularile aspre ca un cantec salbatic, i se prelingea in suflet prin toti porii, ii alina toti nervii. Si in aceeasi vreme ochii lui se odihneau pe buzele ei, putin carnoase, rosii-inchise si umede, care se miscau convulsiv, indarjite si cu un fel de imputare tainica.
Cand tacu Ilona, Bologa se zgudui, ca si cum i s-ar fi rupt ceva in inima. Ii intalni ochii si zari acolo infricosarea ce se incuibase brusc si in sufletul lui. Apoi in tacerea dintre ei cazu, ca o izbavire, un strigat gros din ograda si deodata se inviorara amandoi, iar fata, cu glas mai dulce si cu ochii razatori, intreba:
― Dar d-ta ce-ai mai facut pe-acasa, bine? E frumos pe la d-voastra?
― Ca si pe aici, Ilona doar ca la noi e mai departe razboiul putin mai departe
― De noi stiu ca nu ti-a fost dor, vezi bine Cum sa-ti fie dor, ca acasa omul urma Ilona ascunzandu-si intr-un zambet intrebarea
― Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zambind, dar cu o voce mai groasa ca de obicei, care se silea sa coboare in inima ei.
Ochii fetei palpaiau cu luciri nervoase, in vreme ce buzele raspunsera cu graba:
― Vai, Doamne, am avut o presimtire grozava ca ai sa te intorci inainte de-a se implini vremea si de trei zile am asteptat toate trenurile, nu stiu de ce toate, toate trenurile, toata ziua
Pe fereastra dinspre gradina batea soarele din asfintit. O fasie de aur tremura piezis, peste masa, pe podeaua galbuie, pana aproape de usa, despartind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecata. Fericirea tresalta in inima lui ca niste junghiuri dureroase si prin creieri i se invartea in cerc acelasi gand: daca Ilona si-ar da seama ce vorbeste, i-ar fi rusine si l-ar parasi. Se scula brusc in picioare, vrand sa o roage sa nu plece, desi fata vorbea mereu, cu aceleasi strafulgerari ciudate in ochi. Balta de lumina dintre ei radea si-si oglindea rasul parca numai in obrajii Ilonei. Atunci Apostol uita de ce s-a ridicat si se gandi cum sa treaca el prin pata de soare fara s-o tulbure. Si, tot gandindu-se, se pomeni c-a si pasit in suvoiul razelor poleite si se opri buimacit, fiindca si fata se apropiase, ca si cum ar fi ademenit-o cine stie ce putere tainica. Buzele ei se mai miscau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Sopti ragusit:
― Multumesc Ilona pentru ca
O privea si se vedea in ochii ei ca intr-o oglinda. Ridica bratul putin, parc-ar fi dorit sa-i stranga mana, si deodata ii cuprinse mijlocul. Fata se lasa moale in imbratisarea lui, cu o ramasita de protestare supusa:
― Vai de mine ca si d-ta, zau asa
Impreunandu-se, buzele lor fierbinti se crampotira, cu o patima furioasa, cateva clipe. Apoi Ilona isi veni in fire, se smulse ca o soparla, isi potrivi naframa pe cap dintro singura miscare si pieri pe usa afara
In acelasi moment vraja din odaie se stinse ca un vis. Apostol se uita imprejur cu frica si i se paru ca s-a trezit intr-o casa straina. Panza de soare ramasese pe loc, dar avea o melancolie de amurg in sclipirile-i tremurate. Pe urma toata odaia se umpluse parca numai cu gandurile lui, ca un stol de pasarele scapate dintr-o colivie.
"Ce inseamna romantismele astea caraghioase de licean amorezat? isi zise cu o revolta pe care o simtea el insusi falsa si care totusi credea ca o sa-i mulcomeasca parerea de rau ce i se gramadea in inima. Atatea mofturi, atata zbuciu-mare pentru"
In vremea aceasta insa, in alta parte a creierului ii fierbea intrebarea tot mai atatatoare: "Unde s-a dus Ilona?"
Isi aluneca mainile prin parul castaniu, ca si cum ar fi incercat sa-si ostoiasca gandurile. Apoi se apropie de fereastra stanga, sa-si mai racoreasca sufletul privind afara. Ograda era ingradita cu uluci, si peste drum, intr-o gradina, albeau pomii infloriti, inviorand inserarea. Ici-colo coperisuri de case, dranite mucezite insemnau pete negre la poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase. Langa poarta, razimat de uluci, statea un infanterist foarte murdar si zdrenturos, cu casca pe ceafa, cu o mutra paroasa de maimuta, vorbind cu cineva din tinda, vesel si multumit si aratandu-si mereu dintii albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru sa-l ignoreze, dar inima lui intreba: "Cu cine vorbeste infanteristul?" Era sigur ca taifasuieste cu Ilona, si fata i se stramba de manie, aproape fara sa-si dea seama. Soldatul il zari in fereastra si deodata i se stinse rasul, si dintii cei albi se ascunsera intr-o seriozitate putin speriata; lua pozitie, isi indrepta casca, saluta grav si pe urma, fara graba, uitandu-se pe furis spre geamul primejdios, se tari mai departe in ograda, pana ce disparu din ochii locotenentului.
"Adica ce-mi pasa mie cu cine a vorbit badaranul, chiar daca a vorbit cu ea? raspunse Bologa intrebarii care-i tot sfaraia in minte. Am sa ajung de rasul lumii cu asemenea" ― adauga apoi nervos, asezandu-se iarasi pe lavita, unde statuse adineaori cand fusese si Ilona in odaie.
Cauta sa se gandeasca la altceva, dar simti ca nu e in stare, iar din fundul inimii auzi un glas limpede: "Ilona mi-e draga" Apoi nu se mai impotrivi glasului si sufletul i se insenina si i se umplu de o noua bucurie mare, ademenitoare, in care Ilona intruchipa toata lumea. Si el se lasa in bratele acestei bucurii cu sfiala si uitare de sine, ca o fecioara in bratele primului iubit. Avea impresia ca inima i se topeste incet-incet, raspandind in jurul lui fiori de dragoste. Amurgul cenusiu ploua pe geamuri, printre muscatele somnoroase, invaluindu-l intr-o retea de fericire
Intr-un tarziu se smulse din ispita visarilor, isi puse chipiul si iesi. In usa tinzii, infanteristul murdar statea mereu de vorba cu un artilerist in capul gol, iar Bologa, vazandu-i, se bucura. In tinda se mai gandi la Ilona, dar nu se opri si nici n-o cauta din ochi. In ograda de asemenea se gandi la ea si totusi nu intoarse capul. Racoarea amurgului parca-l dezmeticea dintr-o betie.
Ajunse in ulita si nu coti spre mijlocul satului, ci tocmai dimpotriva, ca si cand ar fi avut sa fuga de o primejdie. Merse vreo cinci minute, si ulicioara se imparti brusc in doua pe malul garlei galagioase. Pe cer, chiar in varful magurii ale carei poale se scaldau aici in apele raului, se ivi luceafarul alb, rece ca un ochi din alta lume. Bologa, parc-ar fi regasit o comoara uitata, sorbi cu lacomie lumina cereasca
2
A doua zi Apostol Bologa, reluandu-si serviciul, isi aduse aminte de obligatiile reglementare si instiinta, prin telefon, pe aghiotantul regimentului ca, in urma ordinului telefonic, ieri dupa-amiaza a sosit in Lunca.
― Vasazica ai luat cunostinta, camarade, si nu mai e nevoie sa ma prezint in persoana, fiindca ni s-au aglomerat lucrarile pe aici, sfarsi Apostol, dar cand sa inchida telefonul, ii veni ceva in minte si adauga cu putina imputare: Apropo, era sa si uit Inca un moment! Ia spune-mi, prietene, de ce mi-ati mancat trei zile din concediu? N-as putea afla si eu?
― Habar n-am, raspunse, grabit, aghiotantul. Intreaba si tu la divizie, daca te intereseaza
Bologa sovai. In creieri retraia clipa cand a aratat doamnei Bologa cuprinsul telegramei si siguranta ei ca ordinul de chemare a fost provocat de denuntul lui
Palagiesu. De ce s-a dus el oare tocmai atunci sa-i ceara iertare? Si de ce s-a simtit atat de fericit cand notarul s-a lasat rugat pana a binevoit sa-i intinda mana? Acum se rusina putin in sinea sa de umilinta de atunci, dar rau nu-i parea, ci mai degraba c-ar fi savarsit o fapta buna prin care si-a usurat inima si a curatit-o. Atunci nici o clipa nu s-a gandit la denuntul lui, atat de putin ii pasa de lume si de toate cele ce erau afara de sufletul sau. Azi Palagiesu a sarit brusc deasupra. Daca intr-adevar a fost denuntul notarului la mijloc? Aghiotantul generalului e un las cu spinarea de trestie si poate ca nu-i va spune nimic, totusi n-ar strica sa-l descoase putin, sa faca lumina, orice s-ar intampla pe urma. Drumul drept e totdeauna cel mai bun.
― Ordinul excelentei personal al excelentei Eu nu cunosc motivul, zbarnai aghiotantul generalului Karg in telefon.
― Atunci sa ma prezint excelentei? intreba Apostol.
― De ce? Tu vezi de serviciu si taci mulcom! Daca va fi nevoie, te vom chema, nai grija Acuma sunt in perspectiva evenimente mari, foarte! Toata lumea trebuie sa fie la datorie!
Apostol Bologa nu-si putu stapani o strambatura de dispret cand lepada receptorul, caci aghiotantul care nu fusese niciodata in transee si care ar fi fost in stare sa perie in fiece zi pe toti generalii armatei, numai sa nu intre el in foc, pomenind despre
"evenimentele foarte mari", isi ingrosase vocea ca un viteaz de cafenea.
Peste un minut Apostol se trezi studiind cu o atentie incordata harta noua, sosita in lipsa lui, cu situatia exacta de pe front. Nu mai era o schita aproximativa si invechita, ca odinioara, ci harta adevarata, precisa, in care se putea citi locul tuturor unitatilor, incepand de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Ii placea mai ales ca azi se orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atat de miscat, atat de infrigurat din pricina hotararii de-a trece negresit. Sau poate din pricina boalei? Daca nu cumva din pricina lasitatii, fiindca orice clipa petrecuta aici ii slabea increderea in propria-i vointa si-i rodea insasi credinta Urmari cu creionul drumul de atunci, pana la adapostul capitanului Klapka. A, dar de aici mai e cale buna pana la infanterie! Si ce aproape i s-a parut "pe teren"! Fireste, pentru ca uite ce mai cotituri pana la primele linii Daca tii drumul principal, uite, dai tocmai la huzarii descalecati Dar escadronul lui Varga? Al treilea Uite-l! Ce curios e aici frontul Ei pe o muche, ceilalti pe alta muche de munte, si la mijloc, gol gol peste o mie de metri Oare de ce s-a fixat asa linia, de ce nu s-au apropiat, fie huzarii, fie ceilalti? "Iaca, pe aici as fi putut trece atunci daca as fi stiut Si daca ma intalneam cu Varga? Mi-a spus doar ca m-ar aresta si"
"Acuma imi pierd vremea degeaba, fiindca numai Dumnezeu stie ce va fi!" isi zise deodata Bologa, ca si cum s-ar fi speriat de ceva necunoscut.
Ridica ochii de pe harta. In fata lui, la masa cealalta, printre vrafurile de registre si hartoage, vazu capul sergentului, cu fruntea incretita si cu crestetul tuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuita, cadea o lumina de argint vechi. Afara, in ograda, si mai departe, pana la picioarele dealurilor ce inchideau zarea, stapanea atata liniste si pace, ca sufletul lui Apostol se umplu iar de nadejdi, si mai ales de o incredere adanca. Ii parea rau numai ca nici un petec de cer nu-i infrumuseta orizontul.
Tocmai cand inima ii era stapanita de multumire, in ograda aparu Ilona, care venea de undeva, imbujorata, obosita, cu ochii scaparand de manie. Si parca ar fi cazut de pe o culme ametitoare, Apostol simti ca din suflet i s-au desertat brusc impacarea si linistea, iar in locul lor s-a ivit o ingrijorare ciudata si o dorinta darza. Dadu sa sara de pe scaun, sa alerge la Ilona, s-o ia in brate si sa n-o mai lase sa plece de langa dansul. De aseara, de cand a fugit din odaie, n-a mai vazut-o deloc Unde a umblat si de ce n-a venit?
Ramase totusi la birou, coborandu-si privirile iarasi pe harta cu pozitiile trupelor.
Pe buze il frigea sarutarea de aseara si in suflet i se zvarcoleau umbrele linistii de adineaori, in creieri insa ii clocoteau ganduri si intrebari frumoase. Isi dadea seama vag ca intre Dumnezeu si iubirea lui e o prapastie, si nu era in stare sa inteleaga ce rost are prapastia aceasta? Daca Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde intr-insul?
3
Dupa-amiaza Apostol Bologa pleca la depozitul general de munitii, sa ia o intelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gara, intr-o cocioaba darapanata, ca sa fie aproape de depozitul sapat in pantecele dealului. Acolo dadu peste locotenentul
Gross. ― Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strangandu-i mana cu bucurie.
― Lucrez, cu un mic detasament, la amenajarea depozitului, de vreo patru zile, raspunse pionierul, de asemenea bucuros.
Comandantul era dus undeva si Bologa se hotari sa-l astepte, mai ales ca avea pe
Gross sa-i tina tovarasie. Dupa cateva intrebari insa, locotenentul zise deodata:
― Sa nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioara, stii, in curtea generalului, in Zirin!
― Ce imputare? facu Apostol nedumerit.
― Ei, nu-ti aduci aminte? urma Gross, aproape batjocoritor. Apoi da, fireste, atunci numai de frontul romanesc tremurai si poate nici nu ti-ai dat seama ce mi-ai spus Dar eu n-am uitat, amice! Uite, si acuma e aici imputarea ta, ca un cui, aici, in suflet Si totusi n-ai avut dreptate! Sapte luni am rumegat vorbele tale si de atunci te astept cu raspunsul Mi-ai spus, mai pe subtire, ca sunt las pentru ca una vorbesc si alta fac
― A, da, murmura Bologa, rusinat. Da adica nu tocmai las In sfarsit, atunci aveam atata venin in inima, dragul meu
― Sunt las, sunt chiar ipocrit, recunosc! sasai Gross aprig, infuriat parca de sfiala camaradului. Fiindca nu mi-a sosit inca vremea! Dar cand va sosi vremea, voi fi cumplit, Bologa, n-ai grija! Acuma primesc ordinele, crasnesc din dinti si execut Nu ma plang si nu plang pe nimeni, ci adun picaturile de ura pentru ziua care va veni negresit, care se apropie! Aici orice sinceritate intampina numai gloante. Astfel lasitatea mea e o arma de lupta si de rezistenta Trebuie sa rezistam pana cand va rasari soarele nostru, trebuie sa rezistam si sa traim daca vrem sa rasara soarele!
Bologa se buimaci de ura ce ardea cu flacara in ochii locotenentului si zise cu tristete:
― N-ai sa fii fericit niciodata, Gross, din pricina urii tale!
― Nici n-am nevoie de fericire cel mult de razbunare! Fericirea e pavaza lasitatii, pe cand razbunarea
― E tot un fel de fericire, zambi Bologa, intrerupandu-l.
― Fireste, daca intelegi asa fericirea, se supara Gross. Atunci cand ti-e sete, fericirea e un pahar de apa!
― Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-l cu o usoara mustrare.
― Si iubirea e Dumnezeu, adauga Gross razand ironic. Da, da, cunoastem!
Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde mergem si, prin urmare, inlocuim intunericul cu un cuvant mare si gol
― Cand simti pe Dumnezeu in sufletul tau, nu mai ai nevoie nici de explicatii, nici de trecut si viitor, zise iar Bologa, linistit. Cand crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vietii! ― Ce-i, Bologa, ai nebunit? intreba brusc locotenentul, foarte serios.
― Toate stiintele trecute si viitoare nu vor putea inabusi in sufletul omului glasul lui Dumnezeu! urma Apostol cu o inflacarare umila. Pretutindeni te izbesti de intrebari, numai in Dumnezeu gasesti impacarea fara indoieli! Vesnic te chinuieste rostul vietii daca n-ai pe Dumnezeu in suflet si niciodata nu stii unde-i binele si unde-i raul, caci cea fost bine azi, maine va fi rau In clipa cand Dumnezeu ar parasi pe om, definitiv, fara speranta, lumea ar deveni o imensa masina fara conducator, osandita sa scartaie infinit, fara rost, ingrozitor de fara rost In asemenea lume viata ar fi un chin atat de cumplit, ca nici o fiinta simtitoare nu ar mai putea trai! Ar fi intr-adevar sfarsitul lumii
Gross il privi cu dispret, zambitor mai intai, apoi cu mirare si in sfarsit izbucni adanc indignat:
― De mii de ani se zbuciuma omul implorand binefacerile Dumnezeului iubirii, si din an in an mai rau! Fiindca iubirea e zestrea fricosilor si a neputinciosilor Martirii intru Hristos primeau moartea preaslavind pe Dumnezeul iubirii, si totusi Dumnezeu
Victoria crestinismului a fost dobandita prin umilinta si lasitate, de aceea a intronat pe pamant domnia falsitatii, prefacatoriei, nedreptatii Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalti zei impreuna!
― Iubirea n-a ucis niciodata, Gross, zise Apostol netulburat. Numai oamenii ucid in numele ei! Dar cand va veni adevarata stapanire a iubirii
― Dragul meu, il intrerupse Gross, mai agitat, stapanirea iubirii adevarate nu poate veni niciodata, pentru ca ar fi o absurditate. Cand s-ar convinge omul ca, in afara de viata de aici, de viata noastra pamanteasca, il asteapta aievea dincolo de moarte o viata noua, fericita, in clipa aceea, da, cu adevarat s-ar sfarsi rostul nostru pe pamant. De ce as trai eu aici, in ticalosie, cand, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge, intr-o secunda, in imparatia fericirii? Cine crede sincer in viata de apoi si totusi tanjeste aici, e imbecil, prietene!
― Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca si dincolo, raspunse Bologa. Daca
Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie sa alergi la el fortand zavoarele mortii!
― Da, da Asa vorbiti de doua mii de ani! murmura locotenentul de pionieri, iar dispretuitor. Mereu cu iubirea in gura si cu sabia in mana! Mereu ipocrizia Si nu ipocrizia ocazionala si temporara a luptatorului, ci ipocrizia dogmatizata, devenita instinctiva si inconstienta!
Plimbandu-se de ici-colo, prin odaita stramta, Gross se uita din cand in cand la
Bologa, parc-ar fi sovait sa-i dezvaluie toare gandurile. Apoi se opri hotarat. Ochii lui mici scaparau, iar glasul i se incalzi si capata mladieri stranii:
― Iubirea a dat faliment, ca si umilinta, smerenia Omul vrea sa fie acuma mandru si stapan si egoist, sa lupte si sa-si biruiasca vrajmasii, oricare si oriunde ar fi ei De aceea trebuie sa maturam ruinele din sufletul omenesc si sa pregatim venirea zeului nou, care nu cere inchinare si injosire, ci lupta si inima darza! Pana azi ne-a fost rusine de ura din sufletul nostru, desi e sora buna cu iubirea Pana azi am ascuns-o si am inabusit-o ca pe o biata cenusareasa sau ca pe o ramasita animalica! De azi incolo va trebui sa-i dam locul de cinste in viata omeneasca, fiindca oamenii nu mai vreau sa moara, ci sa traiasca si sa lupte Cand mori luptand, moartea e rascumparata, si cand izbutesti prin lupta, victoria e mai dulce In locul ipocriziei trebuie sa vie franchetea, chiar brutala! Numai ura va zdrobi minciuna care otraveste lumea!
Apostol Bologa, uluit, aproape spaimantat de inflacararea locotenentului, ingana:
― Bine, Gross, credeam ca esti socialist si ca
― Ca sub eticheta mea se piteste tot un fel de fatarnicie? zise Gross, luandu-i vorba din gura, cu vocea iar aspra si neplacuta. Dar meritul cel mare al socialismului in istoria omenirii este tocmai indrazneala de a propovadui pe fata ura, de-a imparti pe oameni in doua tabere, care sa se urasca in veci! Pe cand diversele forme ale crestinismului macelaresc omenirea in numele iubirii, noi am declarat fara ipocrizie ca uram pe cei puternici si pe cei mincinosi, ca vom lupta impotriva lor fara crutare pana ii vom dobori.
Voi vorbiti de iubire si Dumnezeu, dar numai ca, sub scutul lor, sa puteti urmari mai lesne alte scopuri, nemarturisite! Tu insuti esti o pilda vie, de aceea te-am si observat de cand te-am cunoscut. Pentru mine esti un caz interesant, Bologa, sa nu te superi! Tu, in strafundul sufletului tau, esti un mare sovinist roman, nu protesta, c-asa e cum zic!
Imprejurarile te-au aruncat in razboi, ca si pe altii, si sovinismul tau a fost nevoit sa puna, rand pe rand, diferite masti ca sa poata scapa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe si fapte pana cand razboiul sau soarta sau dracul, dorind sa-si bata joc de tine, te-a trimis deodata in fata romanilor tai N-am sa uit niciodata disperarea ta cand te-am intalnit in curtea generalului, pe frontul rusesc, iti aduci aminte Bietul tau sovinism te chinuia, iti sfasia inima si cauta ceva! Ai fi ucis bucuros si cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai sa nu fii silit a trage in ai tai Aici ti s-ar parea o crima sa omori, pe cand aiurea, oriunde, ti-ar fi indiferent sau ai socoti ca ai facut o vitejie Ei, si acuma ai nascocit iubirea si pe Dumnezeu, in dosul carora sa poata dainui sovinismul, linistit pana se va ivi un prilej bun sa-ti iei talpasita! Si toate acestea, in numele iubirii, Bologa! Apoi nu vezi ca e e oribil? Si nu atata sovinismul tau, ci tocmai ipocrizia, poate inconstienta, in care se cocoloseste!
Apostol se clatina, parca l-ar fi palmuit. O manie nebiruita ii imbujora o clipa obrajii si pe urma se pierdu intr-un val de scarba. Buzele subtiri ii tremurau raspunzand:
― Ura te orbeste, Gross, si te face sa vezi naluciri!
― Acuma ma urasti, Bologa, zise locotenentul cu un suras satisfacut. Daca insa ai fi sincer cu tine insuti, s-ar cuveni sa-mi multumesti ca ti-am recunoscut taina cea mare.
Nu stiu daca altii vor fi tot atat de intelegatori ca mine, Bologa! Eu nu ma supar ca aici imi vorbesti de iubire si Dumnezeu, iar acasa atati pe bietii oameni nu impotriva razboiului in sine, ci impotriva ungurilor Eu cel mult te voi compatimi cand generalul
― Ti-a spus generalul tie ca eu? Intreba Apostol necrezator.
― Generalul nu sta de vorba cu mine decat despre afaceri de serviciu A spus-o insa deunazi, la popota, aghiotantul, prietenul tau
― Mie aghiotantul imi spuse, adineaori, la telefon, ca nu stie nimic! facu iar
Bologa cu putina ingrijorare in glas.
Gross stranse din umeri, dispretuitor, acuma cu spatele la Bologa, care, din ce in ce mai tulburat, ar fi dorit lamuriri si nu cuteza sa i le ceara. Dupa un rastimp, locotenentul de pionieri se intoarse si continua linistit, mangaindu-si barbisonul retezat:
― S-apoi, dragul meu, te-as jigni daca as lua in serios metamorfoza ta religioasa, fiindca, pentru mine, adevaratii credinciosi sunt sau prosti, sau sarlatani! Prost si sarlatan nu esti, prin urmare ar trebui sa te cred smintit ca pe Cervenko Si inca
Cervenko, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decat oricare altii. El iubeste asa de mult omenirea, incat, in realitate, uraste pe toti oamenii, convins ca numai el e om adevarat L-am vazut ieri si m-a miscat E aici, in spital, cu un glonte in plamani Sa-l vezi cu ce pasiune sufera! Parca ar fi Mantuitorul, care voieste sa rascumpere pacatele omenirii intregi a doua oara Si doctorul Meyer crede ca, cel mult in zece zile, trebuie sa moara, sarmanul mantuitor!
Apostol Bologa se simti deodata foarte obosit, nu mai raspunse nimic, ci, sculanduse, se uita imprejur, parca n-ar fi vazut pe Gross si intrebandu-se cum a ajuns aici. Pe urma zise incet, in soapta, ca pentru sine:
― Nu vine capitanul si nu mai pot astepta trebuie sa plec
Porni spre usa deschisa, in prag isi aduse aminte de Gross, care il privea dispretuitor, se intoarse, ii dadu mana fara o vorba si iesi afara, in soarele primaverii, in vreme ce locotenentul ii striga din urma batjocoritor:
― Noroc, Bologa, si drum bun!
"De ce-mi ureaza drum bun?" se intreba Apostol peste cateva minute, strecuranduse printre vagoanele din gara, ca si cum de-abia atunci i-ar fi sosit in creieri cuvintele lui
Gross. Inainte de-a cauta macar un raspuns, il fulgera o noua intrebare: "Dar daca are dreptate?"
Acuma stia ca intrebarea aceasta, sub alta forma, si mai cu seama ceea ce se ascundea in dosul ei, i-a incoltit in minte din clipa cand a zarit in gara, ieri, pe Ilona. I se clatina sufletul ca in bataia unor vanturi neimpacate si in suflet i se rascoleau alte intrebari, mereu altele. Iesi in ulicioara garii si se pomeni deodata cu Ilona In secunda cand o vazu, gandurile i se risipira, ca alungate de o putere irezistibila, si in inima ii ramase numai bucurie.
― Unde umbli pe aici, Ilona? ii zise el cu lacomie, parca ar fi vrut sa-si verse tot sufletul in niste vorbe care altfel n-ar insemna nimic. Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai aratat de aseara?
― Mi-e frica de d-ta, murmura fata plecand ochii si ocolindu-l.
― Sireato, sireato! facu Apostol, fericit de raspunsul ei. Dar eu tot te-am vazut adineaori, din cancelarie Veneai de undeva si erai manioasa, si-ti sedea bine
Ilona trecuse, fara a mai scoate un cuvant, iutindu-si mersul si disparand degraba, in vreme ce Bologa, intorcandu-se pe loc, o urmarea cu ochii aprinsi.
Apoi, de dupa cotitura care inghitise pe Ilona se auzi huruit de roti grele si in curand se ivi o caruta incarcata zdravan cu lazi de munitii. Apostol tocmai voia sa-si urmeze calea, cand, langa vizitiu, recunoscu pe locotenentul de huzari Varga care, sosind aproape, opri caruta si nu se dadu jos. Schimbara cateva vorbe si intrebari, cantarinduse din ochi cu o curiozitate ciudata. In sfarsit, Varga zise, in gluma si totusi cu o privire iscoditoare:
― Te-am asteptat sa te arestez, Bologa Se vede insa ca ti-ai mutat gandul
Apostol ii simti in inima privirea ca un cutit. Zambi incurcat si raspunse, de asemenea cu ton glumet, dar neputandu-si ascunde o tremurare a buzelor:
― A, n-ai uitat inca convorbirea de atunci? Ei da, am lipsit la apel Crezi ca de aci incolo e prea tarziu?
― Nu stiu Tu trebuie sa stii! zise Varga, devenind indata serios.
― Asa-i? S-apoi frontul e mare, prietene De ce numaidecat pe la tine? urma
Bologa cu acelasi zambet.
― Fireste negresit Dar eu te-am asteptat, nu stiu de ce asa Ingana locotenentul de huzari cu o licarire in ochi. Hai, da-i drumul, baiete! adauga catre vizitiu, intinzandu-i mana lui Apostol si zicandu-i: La revedere Am sa te mai astept,
Bologa! Fii sigur, am sa te astept
Caruta porni cu zgomot scartaitor, in care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdura ca intr-o prabusire. Apostol Bologa merse pe urmele carutei, cu surasul zugravit pe obraji, parca ar fi vrut sa mai spuna ceva huzarului.


Tocmai in fata spitalului isi dadu seama ca doreste sa vada neaparat pe Cervenko, ca si cum numai Cervenko ar fi in stare sa-i dezvaluie taina linistii adevarate si sa-i dea un leac impotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat in localul scoalei avea doua sali cu vreo treizeci de paturi. In cea dinspre ulita, intr-un colt, zacea capitanul Cervenko.
Un doctoras cu obrajii pamantii explica lui Bologa, inainte de a-l introduce, ca
Cervenko e de doua saptamani aici, cu un glonte, ricosat, in piept "Glontele, patrunzand de-a curmezisul, a frant doua coaste, si-a pierdut forta de penetratie si s-a oprit in plamanul stang, in apropierea inimii, asa ca ni-e peste putinta sa-l ajungem si sa-l extragem Pe bolnav il jeneaza ingrozitor si, afara daca o intamplare norocoasa nu va interveni, poate sa-i provoace o hemoragie mortala In sfarsit, noi speram In ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie crutat si mai ales n-are voie sa vorbeasca
De altfel, are dureri cumplite si"
Apostol Bologa se apropie de patul lui Cervenko in varful picioarelor. Capitanul, foarte palid, cu fata in sus, avea ochii verzi tintiti in tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscati, cu pielea lucioasa, intinsa pe oase, si atat de alba, ca barba cafenie, resfirata peste invelitoarea sura, parea neagra. In ochi ii ardea o lumina cu palpairi de suferinta si exaltare si umilinta, ca niste tainice respiratii sufletesti.
Bologa se opri la vreo trei pasi de pat, dar bolnavul nu intoarse privirea spre dansul, parca n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia cand ii rosti numele, ochii lui Cervenko raspunsera cu o lucire de bucurie.
Pe urma Apostol se aseza la picioare si rosti cateva cuvinte care nu cereau raspuns.
Capitanul bolnav zambi cu buzele si cu ochii, bland, cu atata bunatate, ca inima lui
Apostol incepu sa tremure repede, fricoasa, ca o pasare speriata, simtind deodata mustrari dureroase si incredere mare. Si Bologa statu acolo, in fata bolnavului, aproape un ceas, fara a scoate o vorba, sorbindu-i privirile din ce in ce mai insetat, ca si cum din ele ar fi vrut sa-si adune un manunchi de sprijin. N-ar fi fost in stare sa-si lamureasca simtamintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca patruns de o taina nemarginita.
Cand se ridica de plecare, vazu bine ca buzele lui Cervenko se misca fara glas. El totusi intelese ce-i spune si, drept raspuns, il saruta pe amandoi obrajii. Si ochii bolnavului il petrecura pana la usa si mai departe, prin zidurile salii, pana in ulita
4
Spre seara, groparul Vidor sosi acasa din oras, unde fusese cu cumnatul sau, si indata vru sa afle de la Bologa cum sta pacea, ca pe aici iar se aud vesti de batalii.
― Noi vom afla cei din urma pacea, zise Apostol, fiindca pacea o fac cei ce n-au cunoscut razboiul!
In aceeasi seara, trecand din cancelarie in odaia sa, gasi acolo pe Ilona care, fara sfiala, aproape sfidator ii zise:
― Te-am asteptat sa-ti spun ca nu-s suparata, dar mi-e rusine
Apostol o lua in brate si ea isi ascunse obrajii pe pieptul lui.
― Ilona Ilona murmura Apostol, strangand-o nebuneste si sarutandu-i gura.
Dar fata se smulse brusc din mainile lui si fugi afara, parca s-ar fi spaimantat de ceva Peste cateva clipe veni intr-adevar Petre sa aprinda lampa.
Cele doua zile urmatoare Apostol Bologa le petrecu intr-o agitatie cumplita.
Serviciul in birou il chinuia, ca si cum ar fi stat pe cuie. In mintea lui se stinsera toate gandurile care nu priveau pe Ilona, precum inima si toata fiinta lui numai pe ea o ravneau in fiece clipa cu o patima disperata. Din cinci in cinci minute trecea in odaia de dincolo, mereu cu speranta de a o vedea macar pe Ilona. De cateva ori incerca sa se gandeasca la Cervenko, la Dumnezeu, la iubirea omului Nu era in stare si de altfel era convins ca, prin asemenea incercari, ar jigni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toata ziua si de-abia se stapanea sa nu intrebe chiar pe gradatii din cancelarie ce parere au de "fata gazdei". Cu Petre insa statea mai linistit de vorba, il iscodea ce face
"fetiscana ceea", unde se culca, pe unde umbla. Amanuntele cele mai marunte i se pareau nespus de fermecatoare. Groparul nu-l mai plictisea, ba il cauta si-l starnea la taifas si mai ales se bucura afland de la el cate ceva din copilaria "fetitei".
De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea si-si facea mereu de lucru pe acasa, sa fie mereu in ochii si in calea lui. Totusi, se ferea sa intre in odaia "domnului ofiter", sa n-o prinda tatal sau, dar mai cu seama fiindca ii era frica sa n-o gaseasca Apostol iar acolo si sa nu se intample cumva sa nu mai poata scapa din imbratisarile lui. Numai de doua ori a trecut pragul in cele doua zile si de amandoua ori Apostol a simtit-o, a alergat si nu i-a dat drumul pana ce n-a sarutat-o cu atata foc, ca era sa-si piarza si ea capul, ba a doua oara a dat si ordonanta peste ei.
A treia zi, dupa asfintitul soarelui, groparul spuse locotenentului ca se duce la
Faget, unde va zabovi tocmai pana sambata dupa pranz, ca are acolo o "tabla" de porumb si ar vrea s-o are maine cu uneltele si vitele cumnatului, sa ispraveasca cu munca pamantului si sa fie linistit de sarbatorile Pastilor. Bologa uitase ca e Saptamana patimilor, cu toate ca maica-sa ii amintise chiar si in clipa pornirii trenului, mai intreba cate ceva pe gropar despre sarbatori, gandindu-se numai ca Ilona va ramane singura aici. Dupa ce disparu groparul, Apostol, fericit, dadu sa caute pe Ilona, o astepta
Nimic. Il cuprinse o tristete chinuitoare cand ii trasni prin cap ca fata o fi dormind undeva prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cina si intamplator ii spuse Petre ca
"fetiscana" s-a incuiat in odaita din fund si nici nu cracneste, parc-ar fi inghetat acolo
"cine stie de frica cui"
Ziua urmatoare i se paru stramba, sfaramata si plina de un miros acru. Nu vazu deloc pe Ilona. De-abia seara o intalni, in tinda. Era gatita. In cap o naframa de matasa verde ca iarba, iar pieptul strans intr-un laibaras de catifea rosie, ca in corset. In cancelarie nimeni; in cealalta odaie insa Petre horobaia, mormaind rugaciuni. Apostol, care tocmai iesea din cancelarie, o surprinse pe cand ea cauta sa se strecoare nesimtita.
Ii veni sa tipe de bucurie si totusi incremeni in fata ei, privind-o doar cu niste ochi lacomi si plini de spaima. Si ea se opri, ingrozita, si se clatina putin pe picioare Astfel trecura cateva clipe, amestecate cu rugaciunile ordonantei din odaia ofiterului.
Apoi Bologa sopti cu o lucire noua:
― De ce te ascunzi de mine, Ilona?
Fata, ca si cum n-ar fi inteles intrebarea, pali si raspunse indata la alta intrebare ce tremura in ochii lui:
― Lasa-ma Trebuie sa ma duc la biserica E Vinerea mare Denii Si poimaine sunt Pastile
Apostol ii vazu numai buzele si nu-i auzi glasul. Pe urma privirea ii cobori pe sani gata parca sa sparga laibarul care-i apasa. Deodata se facu rosu, o apuca de mana si-i sopti cu alta inflacarare, ca fata isi feri obrajii:
― Ilona, am sa te astept de la biserica
Fiindca ea tacu, Apostol continua mai fierbinte, infigandu-si ochii aprinsi in ochii ei speriati:
― Trebuie sa vii, Ilona acuma trebuie de la biserica negresit te astept
Ilona se cutremura si dadu sa treaca. El ii atinu calea sa-i auda raspunsul inainte de toate. Se ciocnira piept in piept si Apostol o stranse brusc in brate si o saruta prelung parc-ar fi dorit sa-i soarba tot sufletul dintr-o data. Fata, cu bratele moarte, murmura aproape deznadajduita:
― Doamne Doamne, iarta-ma
― Sa vii, Ilona Ilona! balbai Bologa dandu-i drumul in vreme ce ea, cu pasi moi, iesea din tinda intunecoasa.
Apostol Bologa ramase cateva clipe in tinda, aiurit, nesigur daca a fost aievea Ilona sau poate numai inchipuirea lui vesnic nesaturata si-a batut joc de dansul. Pe buze il ardea sarutarea ei si in inima o fericire atat de vie, ca incepu sa strige, in nestire, ca si cum ar fi incercat sa inabuse un glas tulburator:
― Petre! Petre!
Ordonanta aparu in pragul odaii, crezand ca s-a intamplat ceva. Apostol isi veni in fire, se uita foarte vesel la Petre o clipa si-i zise, numai ca sa nu taca:
― Ce faci, Petre? Gata cina? Patul? Mi-e foame, Petre, si sunt asa de multumit, asa de
Soldatul raspunse grav, parca veselia stapanului i-ar fi cazut greu:
― Am pregatit tot, don locotenent ca pe urma sa ma pot duce la biserica
― Bine, bine, Petre Du-te unde vrei! striga Apostol de-abia stapanindu-se sa nu-l imbratiseze, intr-atata bucuria din sufletul lui simtea nevoia sa se imparta si sa se desfete.
Nu intra in odaie, ci se repezi afara, ca si cand ar fi vrut sa-si vesteasca fericirea deodata cerului si pamantului. Racoarea serii il dezmetici. Se intoarse inapoi. In fata casei ii aparu ca o strafulgerare prin creieri sa mearga si el la biserica, intr-o clipa se hotari si in cea urmatoare isi lua seama, zicandu-si ca va fi multime mare acolo si nu va putea vedea pe Ilona si poate nici la sfarsitul slujbei nu o va intalni, iar pana sa vie dansul acasa
Pe ulita treceau din cand in cand oameni singuratici spre biserica. In odaia lui era aprinsa lampa si, prin ferestrele mici, cu Perdelutele albe netrase, vazu patul asternut.
"Dar daca n-are sa vie?" ii rasari prin minte pe neasteptate si in aceeasi secunda ii zburara din suflet toate bucuriile.
Un fior de frig il strabatu din cap pana-n picioare. Intra in ograda, mahnit, cu un carbune aprins in inima. Petre plecase. Era singur in toata casa. Pe masa il astepta mancarea rece. Nici n-o atinse. Lua o carte de pe policioara de la capataiul patului si se aseza la masa sa citeasca, sa-si omoare vremea si mai ales sa-si ostoiasca gandurile.
Literele se incurcau, fugeau si se valmaseau. Si inima-i era plina de mustrari nedeslusite.
"Daca nu vine, inseamna ca nu ma iubeste si atunci"
Ultimul cuvant ii ramase suspendat in creier ca un varf de floreta. Atunci
Atunci Isi dadea seama ca iubirea aceasta il departeaza de toate credintele si nazuintele lui si totusi simtea ca fara de ea i s-ar istovi inima si viata insasi si-ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un pustiu fara margini. Nici o clipa nu s-a gandit unde il va duce iubirea Ilonei, ca odinioara cand a iubit pe Marta si cand a stiut ca va lua-o de nevasta. Acum nu era capabil sa se gandeasca la nimic, caci dorea pe Ilona, cu toate simtirile si gandurile, neincetat, parca toata fiinta lui ar fi fost amenintata de pieire daca nu i-ar fi jertfit ei toate clipele.
Teama ca Ilona nu va veni il ustura pana in maduva oaselor. Cartea ii tremura in maini si lumina lampii incepu sa-l enerveze. Tranti volumul pe lavita si se plimba de ici-colo, din ce in ce mai repede, ca si cum ar fi vrut sa grabeasca mersul vremii si apropierea clipei hotaratoare.
In sfarsit nu mai putu rabda lumina si stinse lampa. Mai umbla cateva minute prin odaie, dar nelinistea nu-l parasi. Imbracat cum era, se lungi in pat. Intunericul si tacerea il mangaiau. Isi auzea bataile inimii, ca niste galgairi inabusite. Ca sa insele vremea, se apuca sa numere; nu ajunse nici pana la zece si pierdu sirul
Trecu asa o vesnicie Apoi deodata auzi, pe ulita, glasuri Vru sa se ridice, dar imediat se razgandi si ramase nemiscat "Ar fi trebuit s-o astept afara", isi zise cu disperare ingrozitoare in suflet. In aceeasi clipa pasii ei rasunara in ograda. El ii recunoscu, desi niciodata nu si-a dat seama ca-i cunoaste Pasii intra in tinda si se inmoaie, apoi se opresc sovaind Apostol simte sovairea si iar isi aude limpede bataile inimii Pe urma clanta se misca fara zgomot si nici usa nu scartaie, deschizandu-se putin, de-abia atata cat ii trebuie ei ca sa se strecoare Iar ii fulgera prin gand lui
Apostol sa sara din pat si iar ramane tintuit pe loc, incercand sa-si mulcomeasca inima si infricosat sa n-o sperie "De ce nu inchide usa?" isi zice apucat de o noua disperare.
Dar chiar atunci aude zavorul si sufletul i se aprinde intr-o scanteiere de bucurie.
Ilona incremeni doua minute langa usa In tinda se auzira alti pasi, grei, tarati
Bologa si Ilona se cutremurara, ca si cand, fiecare in parte ar fi asteptat ivirea unui vrajmas pedepsitor In curand zgomotul din tinda se potoli "A fost Petre", se gandi
Apostol usurat, auzind indata fosnet de fusta apropiindu-se Fata se opri langa pat, mereu nehotarata si ingrozita. Inima in piept i se zvarcolea atat de aprig, ca Apostol ii auzea zvarcolirile Apoi Apostol nu se mai putu stapani. Intinse bratul spre ea si degetele lui atinsera sanii stransi in laibarasul de catifea Ilona scoase un tipat inabusit.
― Ilona turturica mea salbatica! sopti Bologa ragusit, luindu-i mana rece si incercand sa se ridice.
― Mi-e frica mi-e frica iarta-ma! murmura fata, vrand sa se fereasca, cuprinsa brusc de o vointa noua de impotrivire.
Dar tot atunci simti ca nu mai are nici o putere si se pleca asupra lui, inganand cu patima:
― De acuma nu-mi pasa chiar sa ma omoare!
Ii aluneca piciorul pe podele si cazu moale, pe pat, suspinand langa Apostol
5
A doua zi, Apostol Bologa se simti ca dupa o betie rusinoasa. Ii era sila de sine insusi, par-ar fi savarsit o crima. Se repezi de dimineata in cancelarie, gasi pretexte sa ocarasca pe cei doi slujbasi si chiar pe Petre dar de lucru nu se putea apuca. Iesi pe afara, cautand sa fuga de remuscari.
"Am navalit ca o vijelie in viata ei, am rascolit-o si nu m-am gandit decat la mine!" isi zicea intruna scarbit, ratacind de ici-colo.
Apoi deodata ii rasari in ochi zambetul Ilonei, fericit, supus, stralucitor de iubire si credinta.
― Nu-ti pare rau, Ilona? o intreba dansul, sovaitor.
― Nu! raspunse fata hotarat.
― Ai incredere in mine, Ilona? urma el, tremurand.
― Da! raspunse ea cu inflacarare.
In fata ei radea bucuria intreaga, netulburata de ganduri si nepasatoare de lume, triumfatoare si ispititoare. Uitandu-se lung in ochii ei, Bologa ii vazu inima toata, calda, simpla, salbatica, si in caldura aceasta i se topi ingrijorarea incetul cu incetul. Intelese ca Ilona pretuieste mai mult decat toate tainele lumii, si o clipa sau poate mai putin, i se paru ca tot universul se preface deodata in neant, lasandu-l numai pe el cu ea in fata lui
Dumnezeu.
― Acuma insa trebuie sa plec, zise apoi fata, ca azi am mult de lucru sa fac oua rosii, cozonaci, pasca Doar maine e invierea
Mai zabovi un minut, parca inima nu ar fi lasat-o sa se desparta de Apostol. Pe urma fugi in casa, razand In acelasi moment Bologa auzi foarte deslusit din cancelarie, pe ferestrele deschise, glasul sergentului:
― Mi se pare ca locotenentul nostru a pus ochii pe fata groparului
― Ce-i drept, n-are gust rau, raspunse caporalul, razand gros si infundat.
Apostol Bologa arunca o privire spre ferestre si deodata se insenina, ca si cand ar fi gasit cheia intelepciunii, si mormai:
― E cam de dimineata, dar trebuie!
Porni fara sa se mai uite inapoi, si nici nu se opri pana la poarta preotului Boteanu.
In fundul ograzii, in usa grajdului, popa vorbea cu cineva, in capul gol, cu spatele spre ulita. Apostol deschise portita. Scartaitul tatanilor facu pe Boteanu sa intoarca indata capul. Soarele ii umplu fata de lumina. Mai arunca doua vorbe in grajd si veni repede spre poarta. Cand recunoscu pe Bologa, incepu sa zambeasca atat de vesel, parca nu l-ar mai fi vazut de pe bancile scolii, "cum ar fi trebuit sa zambeasca acum o luna", gandi
Apostol fara sa vrea.
― Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi? Ce vant bun te aduce? zise preotul, induiosat.
Bologa ii stranse mana, imbarbatat de seninatatea lui, bolborosind cuvinte neintelese. "Cat de strain a fost atunci si acuma cat e de blajin!" isi zicea uimit de schimbarea preotului.
― Haidem, Apostole, in veranda noastra taraneasca! relua Boteanu, cuprinzandu-i mijlocul si indreptandu-se spre gradinita din fata casei.
Parca acum toata infatisarea casei parohiale ar fi fost mai prietenoasa. In cerdac era o masa acoperita cu fata alba si trei scaune imprejur, iar pe stalpi si pe parmaclac vrejile si frunzele vitei-salbatice isi sorbeau verdeata.
― Pofteste, Apostole, te rog! striga popa, frecandu-si mainile cu mare bucurue. Ia loc aici E foarte bine aici Si preoteasa are sa ne aduca niste cafele cu lapte cum n-ai mancat nici pe la Pesta! Scuza-ma numai o secunda, Apostole o secunda!
Apostol sezu, in vreme ce Constantin Boteanu se repezi in casa, sa vesteasca pe preoteasa ca a primit un oaspe. Cerdacul se rasfata in caldura blanda a diminetii. Pe masa, cateva muste se alungau imprejurul unei pete de cafea neagra.
― Deunazi m-am suparat pe tine, parinte, zise Apostol catre preotul care se intorcea multumit. Eram atat de amarat, poate mai amarat ca azi, si n-ai vrut deloc sa ma intelegi si nici macar sa-mi daruiesti o vorba buna!
Imputarea din glasul lui Bologa innoura o clipa fata preotului, ca si cand i-ar fi reamintit o suferinta. Raspunse mai bland, plecand ochii:
― Erai tare aprins, Apostole, iar eu de-abia sosisem Omul, cand sufere, e mai egoist si nu simte suferinta aproapelui Numai moartea ne impaca aievea cu lumea si cu Dumnezeu!
― Iubirea nu? intreba Apostol repede, aproape infricosat.
― Iubirea cea mare si adevarata e numai la Dumnezeu
Din casa izbucnira deodata plansete prelungi si natange de copii. Pe ulita trecea un detasament de soldati, in directia frontului, obositi, abatuti, cu capetele plecate, ca niste vite manate spre zalhana. In cerdac insa ardea lumina soarelui ca un ras de fata frumoasa.
― Copilasii vesnic fara astampar, murmura Boteanu cu alt glas. Si biata preoteasa toata ziulica trebuie sa-i mustruluiasca
Apostol zambi. Preotul urma iarasi inviorat:
― Dar am auzit c-ai fost dus pe acasa, Apostole De aceea nu te-am mai zarit O,
Doamne! Barem pe acolo n-a trecut razboiul
― Imi amintesc cat erai tu de studios in Nasaud, odinioara, Constantine, zise
Bologa, parca i-ar fi fost frica sa nu uite ceva. Si ma gandesc, cum te-ai putut obisnui aici, departe de lume, fara carti, fara oameni de seama ta? Trebuie s-o duci greu de tot.
Popa Boteanu rosi, dar in aceeasi clipa ii izvori in ochi o lumina smerita, care raspandea in jurul lui valuri de incredere si simpatie. Raspunse fara sovaire si cu un zambet de impacare:
― Grea a fost lupta mea, Apostole, si lunga a fost Dar Dumnezeu m-a ajutat si mi-a deschis inima si m-a mangaiat Caci viata e pretutindeni, in firul de nisip ca si in sufletul omului Si pretutindeni oamenii au nevoie de mila, sa daruiasca si sa primeasca. Sunt bune ele si cartile, insa numai viata poate sa te apropie de Dumnezeu!
Cat timp traiesti intre carti si din ele, ti se pare ca acolo-i toata intelepciunea Apoi, cand iesi in lume, iti simti sufletul trist si fara sprijin, macar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe fata pamantului. Asa am patit si m-am zbuciumat cumplit si am crezut ca nu voi gasi alinare nicairi Pe urma, incetul cu incetul, in mijlocul naturii, m-a luat puhoiul vietii si m-a dus prin suferinte si amaraciuni, inainte, fara sa-mi dau seama incotro si asa intr-un ceas, ori poate intr-o singura secunda, m-am trezit cu sufletul plin de intelegere! Am simtit puterea si slava si bunatatea lui Dumnezeu in inima mea, si in simtamantul acela am aflat dezlegarea tuturor tainelor, Apostole! De atunci nu mai am nevoie de carti, ci numai de Dumnezeu. S-apoi Dumnezeu e mai aproape de omul simplu, care traieste afara, in vartejul vietii Mult mai aproape! Credinta fuge de carti si nu poate salaslui statornic decat in sufletele care o doresc cu inflacarare!
Apostol Bologa ingana cu obrajii aprinsi:
― Parinte, simt cuvintele tale in inima mea le simt, parinte!
Preotul clatina din cap si zise tot zambind:
― Dintre toti oameniii, filozofii simt cel mai anevoie adevarul dumnezeiesc, pentru ca ei cauta cu mintea cea slaba pamanteasca pe Dumnezeu, si nu cu inima credincioasa si atotcuprinzatoare! Cand omul isi uita obarsia cereasca si scormoneste in noroi ca sa afle rostul tainelor lui Dumnezeu, cum sa se inalte sufletul si cum sa culeaga intelegere si impacare?
Intrebarea preotului pluti un rastimp in razele de soare, apoi se destrama intr-o tacere prelunga. Apostol se uita in pamant, coplesit de o apasare crancena. Popa
Constantin statea in picioare, la cativa pasi, cu fata in revarsarea de lumina Deodata
Apostol Bologa ridica ochii spre el, insetati si indurerati.
― Constantine, murmura Apostol cu o voce groasa, ca si cum ar fi vorbit din adancurile sufletului, eu toata viata m-am razboit cu Dumnezeu! Auzi? M-am luptat in fiece minut, cautandu-l, adorandu-l si blestemandu-l! Am simtit totdeauna ca am nevoie de Dumnezeu si Dumnezeu m-a chinuit ingrozitor! Am avut clipe cand l-am simtit in inima mea si nu l-am putut pastra acolo! De ce, parinte, nu 1-am pastrat? De ce n-a alungat el indoielile, toate, sa nu se mai reintoarca niciodata? Si fiindca clipele acelea au fost nespus de fericite si pline de liniste, de aceea am alergat fara odihna, blestemand si cercetand pretutindeni Lupta aceasta ma sugruma mereu si frica mi-e ca nu se va ispravi niciodata, poate nici dincolo!
Ochii lui Apostol se zvarcoleau in lacrimi, cu licariri disperate, asteptand parca izbavirea suprema de la omul din fata lor.
― Crede, Apostole, si Dumnezeu va cobori in inima ta cand va bate ceasul, si nu te va parasi in vecii vecilor! zise preotul cu un glas impletit numai din nadejde si imbarbatare.
Bologa, ca si cum intr-adevar glasul i-ar fi picurat in suflet un balsam minunat, urma mai linistit, privind mereu in fata preotului:
― Vreau sa cred si uneori imi simt fiinta curata si primitoare ca un potir! Dar zadarnic implor si zadarnic bat la toate portile, nimeni nu-mi raspunde! Cred, cred, parinte! Toate fibrele inimii mele numai credinta ravnesc, chiar cand ma sfasie indoielile si intrebarile! M-am razboit cu ispitirile urii si le-am izgonit din sufletul meu Sunt in stare sa ma umilesc, sa ma injosesc si sa-mi presar cenusa pe cap, numai sa dobandesc un strop de credinta neclintita
Tacu o clipa si apoi continua cu o voce noua:
― Ma plimb vesnic intre doua prapastii, Constantine!.. Vesnic, vesnic! Prapastie afara, prapastie in sufletul meu Si la fiecare poticnire ma uit in fundul prapastiilor la fiece poticnire! Si asa a fost totdeauna De cate ori nu mi-am dat seama ca omul nu poate merge singur pe drumul vietii, fara o calauza sigura si totusi mereu am incercat!
Dar drumul vietii e plin de rascruci, si la fiecare rascruce am fost silit sa ma opresc, sa chibzuiesc, si niciodata n-am nimerit calea cea dreapta si m-am intors inapoi si nici inapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers
― Si eu am purtat crucea ta, Apostole, si Dumnezeu, cand am fost mai disperat, mi-a trimis credinta cea tare ca stanca si m-a mantuit! rosti preotul limpede ca o vestire, trecand alaturi de el. Numai credinta neclintita mantuieste pe om aici si dincolo deopotriva! Credinta e puntea vie peste prapastiile dintre sufletul zbuciumat si lumea plina de enigme si mai cu seama intre om si Dumnezeu! Numai in credinta neclintita vei gasi si tu calauza fara gres in viata, caci numai ea te poate indemna la fiece pas si-ti poate spune in fiece minut cum sa-ti impaci sufletul!
Apostol Bologa plecase iar capul in pamant, ascultand cuvintele preotului ca o binecuvantare. Si cand tacu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parca in sufletul lui sar fi coborat aievea o calauza fara gres.
Atunci intra in cerdac preoteasa, aducand in mana un cosulet cu paine prajita, iar dupa ea, servitoarea batrana, pasind cu mare bagare de seama ca sa nu se verse cestile pline, asezate pe o tava de lemn inflorit.
― Pune-o colea binisor! sopti preoteasa dupa ce zambi cu sfiala spre Bologa.
― Inca n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? intreba deodata preotul cu mandrie. Poftim, priveste-o si spune-mi daca ai mai vazut asa caprioara dragalasa?
― Vai, Constantine, nu ti-e rusine? zise preoteasa rosind pana-n varful nasului si facand semn servitoarei sa plece.
Preotesa era durdulie, plina de sanatate, cu obrajii bucalati si cu niste ochi verzi spalaciti si foarte blanzi. Apostol ii saruta mana, murmurand cateva cuvinte.
― Acuma o sa ne ierti, domnule, adauga preoteasa, mereu rosie de rusine, aranjand masa. Ca la tara si ca in razboi Altadata aveam si noi mai bine, dar cat a fost popa internat, catanele ne-au prapadit
― Lasa, ca-i bine, caprioara, zise Boteanu, mangaind-o cu drag. Ca doar Apostol nu-i strain Ehe, tu erai in fase cand noi puneam lumea la cale in Nasaud!
Preoteasa mai statu pana ce se asezara la masa, avand mare grija sa spuna ca ea a potrivit cafelele, dar sa mai pofteasca zahar ori svart daca nu li se pare buna, apoi se scuza rosind din nou, fiindca in casa se pornisera iar niste scancete subtiri, si iesi zambind foarte incurcata.
― O femeie rara, Apostole, incepu indata preotul cu o voce calda de iubire. Ea a fost norocul meu Am cunoscut-o la un bal de teologi in Gherla, binecuvantat fie balul acela! De altfel e chiar fata inaintasului meu de aici, care a murit in anul cand ne-am cunoscut. Soacra traieste aici la noi Nu-ti poti inchipui tu ce inseamna o femeie care te iubeste aievea, pana la sacrificiu Preoteasa mea e dintre femeile acelea, Apostole!
Cand ti-oi povesti odata patimirile noastre, ai sa intelegi poate de ce o iubesc din tot sufletul Las ca e si fata culta, a invatat patru ani la Blaj
Apostol il intrerupse brusc, infigandu-si privirea in ochii lui:
― O iubesti mult ca si pe Dumnezeu?
Boteanu ramase o clipa uimit, cu lingurita rezemata in fundul cestii. Apoi raspunse hotarat, aproape solemn:
― Da mult, ca si pe Dumnezeu! Iubirea e una si nedespartita, intocmai ca credinta! Inima mea cuprinde in aceeasi iubire pe Dumnezeu, si pe tovarasa vietii mele, si pe mama copiilor mei! Prin iubirea adevarata sufletele unite se apropie de tronul
Atotputernicului
In ochii lui Apostol se aprinse atunci o stralucire asa de mare, ca preotul Constantin de-abia isi putu stapani mirarea.
6
Apostol Bologa se intoarse la cancelarie linistit si se asternu pe lucru cu o sarguinta de om care si-a potrivit viata pe ore si minute. Numai din cand in cand zvarlea ochii pe fereastra, parca ar fi asteptat pe cineva, dar fara nerabdare si fara vreo strangere de inima, sigur ca cel asteptat va sosi negresit la timp.
Pe la unsprezece groparul Vidor intra pe poarta, posomorat si cu o legatura in mana. Atunci Apostol se scula de la birou si aseza tocul in calimara. Doar degetele ii tremurau putin. Usa cancelariei era deschisa si in curand groparul aparu in prag dand buna ziua ofiterului, ca totdeauna. Bologa raspunse simplu, adaugand fara sa mai astepte obisnuitele intrebari despre pace ale batranului:
― As dori sa-ti vorbesc ceva ceva foarte important acuma numaidecat
Groparul, curios, vru sa intre in cancelarie, dar Apostol il opri:
― Dincolo la mine Vin si eu indata!
― Bine, prea bine, zise Vidor, uitandu-se nedumerit spre cei doi gradati, ca si cand ar fi vrut sa citeasca vreo explicatie pe fetele lor. Bine Atunci ma duc sa dau fetei legatura si vin
Apostol ramase langa birou, in picioare, pana ce vazu pe Vidor intrand in odaia de dincolo, pe urma trecu si el, fara sovaire, dregandu-si putin glasul, in mers. Pe fata groparului citi un fel de spaima amestecata cu siretenie.
― Bade, vorbi Bologa hotarat, mi-e draga Ilona si vreau s-o iau de nevasta, daca vrea si ea si daca mi-o dai si dumneata!
Groparul Vidor se uita lung in ochii lui, fara sa clipeasca, si nu raspunse, parca n-ar fi inteles nimica sau ar mai fi asteptat lamuriri.
― Imi trebuie raspunsul acuma, numaidecat! continua Apostol, enervat putin de tacerea banuitoare a taranului. Sa nu crezi ca mi-a trasnit prin cap asa M-am gandit bine si am cumpanit
Vidor intoarse ochii spre ferestrele dinspre ograda, ofta, se scarpina in ceafa, clatina din cap si apoi zise rar, uitandu-se cam piezis la ofiter:
― De domnule locotenent, vorba mare ai spus, recunosc, ca stim si noi omenia si cuviinta, macar ca suntem oameni de rand, cum ne-a lasat Dumnezeu Apoi, nu zic, tio fi ea draga d-tale, fata, dar si eu sunt om batran si am patit multe si cu lingura cea mare am inghitit necazurile si de aceea cred ca nu-i pentru dumneata fetiscana noastra
Ca ea, saracuta, nici avere n-are, nici invatata nu-i si nicicum nu se potriveste cu dumneata, domnule locotenent!
― Fiindca mi-e draga, ne potrivim, murmura Apostol tulburat, ca si cum n-ar fi asteptat impotrivire.
Groparul se mai scarpina in cap, mai cerceta din ochi intr-ascuns pe locotenent, mereu nehotarat si banuitor. In sfarsit merse la usa si, din prag, striga:
― Ilona! Ilona! Ia vino-ncoace, iute!
Fata sosi indata, intrebatoare, cu degetele murdarite de vopseaua oualor rosii. Cand ii spuse tatal sau ca ofiterul o cere de sotie, se spaimanta, se uita la Bologa si izbucni in lacrimi. Groparul starui sa raspunda "domnului locotenent", dar toate fura in zadar:
Ilona plangea si nici in ruptul capului nu voia sa deschida gura.
― Ne pierdem vremea de pomana, domnule locotenent, zise in cele din urma Vidor cu dispret. Muierea tot muiere, din lacrimi n-o scoti nici cu sase boi De altminteri, ce sa mai lungim vorba, ca fata trebuie sa faca precum ii poruncesc eu!
Se mai uita o clipa in ochii lui Apostol, apoi se duse la el cu mana intinsa, rostind apasat: ― Mare cinste ne faci, domnule locotenent De-acu numai sa fie intr-un ceas bun si cu noroc si sa traiti.


Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care isi acoperise obrajii cu sortul, plangand mereu inabusit.
― Ilona! sopti el miscat. Vrei sa fii mireasa mea, Ilona?
Ea isi dezveli fata si-i raspunse printr-o privire fierbinte, izvorata din plans si impodobita cu un suras de fericire. Si Apostol o saruta, fara sfiala, pe obrajii umezi de lacrimi.
― Atunci sa mergem degraba la preotul satului sa ne logodeasca! zise Bologa, simtind pe buze gustul lacrimilor ei. Va astept in cancelarie
Se reintoarse la birou, mai linistit de cum venise. Peste o jumatate de ceas groparul batu la usa, vestindu-l ca sunt gata de plecare. Atat Vidor, cat si Ilona se imbracasera in haine de sarbatoare. Apostol observa ca fata isi pusese naframa verde de ieri si mai ales laibarasul de catifea rosie care-i rotunjea sanii.
Preotul Boteanu se cruci de mirare cand se pomeni iar cu Bologa, si inca intovarasit de Vidor cu fata Intreba cu glas putin ingrijorat:
― Ce-i, Apostole? Ce s-a intamplat? Ca doar nici trei ceasuri n-au trecut
― Tu m-ai invatat, parinte, si ne-am grabit sa-ti cerem binecuvantarea! zise
Apostol zambind.
Boteanu, nedumerit, ii pofti in odaia unde odinioara a primit pe Apostol si ceru nerabdator explicatii. Cand afla hotararea lui Apostol, se uita pe rand la toti trei, neputandu-si ascunde mirarea. Apoi se scuza pentru o secunda, iesi afara, desigur sa spuie si preotesei ce minune s-a intamplat, si reveni cu patrafirul, crucea si cartea de rugaciuni.
― Daca-i asa, sa ne rugam Domnului sa va blagosloveasca unirea, murmura preotul, foarte bland, deschizand cartea.
Citi rugaciunile obisnuite, cautand sa le invesmanteze in cat mai multa evlavie si solemnitate. Pe urma sarutara cu totii crucea, iar tinerii se imbratisara. Preotul mai adauga cateva cuvinte, indemnand mai cu seama pe Ilona sa pretuiasca norocul ce i l-a trimis Dumnezeu si sa se sileasca a fi vrednica de bucuria care i se harazeste din mila cerului. Fata planse si groparul se induiosa.
― Acuma insa poftiti si luati loc, sa cinstim cu un pahar de vin ceasul acesta de fericire, cum e datina stramoseasca! zise Boteanu, scotand si impaturind patrafirul.
Ca si cum ar fi fost aranjate toate pe rotile, pe data sosi servitoarea cu sticla plina si cu paharele si, peste cateva clipe, insasi preoteasa, stralucitoare de nerabdare.
― Uite, caprioara, prietenul nostru si-a ales mireasa pe Ilona! striga preotul, cu totul vesel, umpland paharele.
Preoteasa felicita pe Apostol si-i lauda pe Ilona ca-i fata cuminte si In glasul ei insa era atata uimire, ca Apostol nici nu indrazni sa raspunda si se bucura cand
"caprioara" trecu la Ilona, s-o descoase si sa-si astampere curiozitatea prin fel de fel de intrebari.
Dupa ce preoteasa se mai potoli, Boteanu le spuse o veste grozava, pe care adineaori, indata ce a plecat Apostol, i-a adus-o un soldat ce se afla in gazda pe aici, prin vecini Soldatul tocmai se intorcea din Faget si acolo a aflat ca azi-noapte au fost prinsi, nu se stie unde, trei bieti tarani, despre care se zice ca sunt spioni si ca au trimis anume stiri de insemnatate vrajmasilor, prin front. Groparul interveni degraba cu lamuriri mai complete: el a vazut cu ochii pe cei arestati. Generalul cel mare sade doar in casa cumnatului din Faget si cumnatul, fiind si primar, stie tot ce se face si ce se petrece. Adevarul este ca de acum doua saptamani a venit porunca prin sate sa nu mai iasa nimeni, nici cu vitele si nici dupa lemne, pe aproape de front, dar oamenii, natangi si prosti, nu inteleg de vorba buna si parca inadins numai pe acolo umbla Militarii au tot inchis ochii si s-au multumit sa-i ia la goana. De vreo cateva zile insa divizia face pregatiri mari pe front, nu se stie cu ce scop si din ce pricina. Si atunci au bagat de seama ca orice ordin se da aici si orice miscare, peste o zi, doua, ajunge si la cunostinta dusmanului. In sfarsit s-a zis ca trebuie sa fie pe aici spioni, iar spionii nu pot fi decat tocmai taranii care, in ciuda poruncilor strasnice, se vara mereu prin zona frontului. Asa au pus mana azi-noapte pe trei si i-au adus intre baionete la Faget. Generalul e atat de manios, ca a poruncit sa-i spanzure pe toti trei, ca sa dea o pilda strasnica. Maine are sai judece Curtea Martiala, si daca generalul cel mare a poruncit, apoi de buna seama ca o sa-i si spanzure
― Cumnata-mea, saraca, a plans ca o nebuna de mila lor, sfarsi groparul. Doi sunt din Faget, oameni cunoscuti, romani, iar unul e de aici, de la noi Bietul Horvat, domnule parinte, ca trebuie sa-l stii, de pe ulita garii Vai de capul lui! Ma batea gandul sa-i spun nevestei sale, dar nu stiu parca mi-e groaza! Si iaca asa! Tocmai era sa-i povestesc dumnealui, domnului locotenent, dar cum m-a luat cu fata, am si uitat, uita-m-ar moartea!
― Doamne, iarta-ne pacatele si apara-ne de primejdii! murmura preotul, inchinandu-se cu evlavie. Moartea tine praznic mare in vremurile de azi O, Doamne, neintelese sunt si prea intelepte hotararile tale! Fie-ti mila de slabiciunule noastre si nu ne lasa fara mangaiere acum si pururea, amin!
Apostol Bologa isi facu cruce de trei ori, cu ochii muiati in lacrimi, cu inima insangerata de o mila mare.
La plecare, preotul ii stranse mana prelung si-i zise:
― Apoi sa vii negresit la inviere, Apostole sa-ti mai intaresti inima si credinta in
Dumnezeu, ca vezi bine cat de cumplite-s vremurile si cata nevoie are sufletul omului de sprijin si de indurare!
― Negresit! raspunse Apostol din toata inima.
Dupa-amiaza trecu ca parerea, in cancelarie, la lucru. Seara, la cina, spuse si lui
Petre ca se va insura cu Ilona. Ordonanta ii ura noroc numai cu jumatate de gura: aflase vestea de la insasi Ilona si nu putea pricepe cum sa ia "domnisorul" de nevasta o tarancuta si saraca, si proasta, cand ar fi gasit atatea fete de boier, numai sa fi intins un deget.
Porunci seara soldatului sa-l trezeasca la vreme pentru inviere. Pe la miezul noptii se destepta in alintarile Ilonei:
― Scoala, lenesule Aide, sa nu pierzi tocmai Invierea!
Pana sa se dezmeticeasca, fata disparu fara zgomot Se imbraca in graba.
Racoarea noptii ii inviora pasii. Cerul era senin, vanat, si stelele palpaiau ca niste luminite pe bolta unei imense catedrale.
Curtea bisericii era plina de oameni si totusi mai soseau mereu, care singuratici, care in palcuri. Bisericuta de lemn, veche, lasata intr-o parte si proptita cu barne ca sa nu se darame, cu turnuletul rasucit putin, cu usa atat de joasa, ca trebuia sa te pleci intrand, de-abia se deosebea in intuneric dintre pomii batrani care-si intindeau ramurile, ca niste brate ocrotitoare, pana deasupra acoperisului Dinlauntru, ca dintr-o pestera, se auzea un glas chinuit, mormaind cand taraganat si dureros, cand aspru si ascutit.
― E prea devreme, sopti cineva langa Bologa, caci parintele slujeste asa fel incat tocmai cand se crapa de ziua sa ispraveasca liturghia!
― Mai bine prea devreme decat sa n-ai loc nici macar in curtea bicericii, raspunse altul cu imputare.
Oamenii se imbulzeau, sopteau. Ici-colo se stapaneau rasete inabusite. Intunericul incepea sa se imblanzeasca.
In sfarsit usa bisericii se lumina si, peste cateva minute, preotul, cu Evanghelia pe brat si cu o lumanare aprinsa in cealalta mana, se ivi in prag. Zeci de lumanarele se intinsera nerabdatoare spre preotul in odajdii stralucitoare si in curand curtea bisericii se umplu de luminite galbene, plapande, ca o ceata sfioasa de suflete care asteapta, tremurand la portile cerului, glasul izbavirii.
Printre taranii ce se inghesuiau in jurul preotului, Apostol Bologa vazu si multi soldati, cu fetele transfigurate de evlavie, bolborosind rugaciuni fierbinti. Dar mai ales se mira, zarind, la o parte, cu lumanarica aprinsa, pe sergentul ungur de la cancelaria lui.
Apoi incepu slujba. Preotul Boteanu canta bland, cu glas subtire, cu ochii inchisi sau ridicati spre inaltimile ceresti. Lumina juca pe fata lui slaba, dandu-i infatisarea unui sfant dintr-o icoana veche. Imprejurul lui Apostol buzele oamenilor, uscate, se miscau repede, nesatioase. Fumul de tamaie se raspandea in valuri albastre si credinciosii il sorbeau cu bucurie ca o mireasma din alta lume.
― S-ascultam sfanta evanghelie! canta preotul, taraganat, uitandu-se peste capetele multimii cu o privire care parca vestea o taina noua.
Toata lumea cazu in genunchi. Apostol asculta dus, cu ochii pe buzele preotului.
Cuvintele se leganau, pluteau si se impreunau intr-o melodie stranie, care-i picura in suflet nemarginita incredere. Incet, in nestire, pleca fruntea in pamant, simtindu-si inima coplesita de ceva nespus de amar. Apoi deodata auzi iar glasul preotului, triumfator si puternic, vesel ca o trambita de argint:
― Hristos a inviat din morti
Apostol sari in picioare. Toti oamenii cantau, cu fetele albe de bucurie. Si glasurile falfaiau ca niste stegulete de pace si se ridicau in vazduhul limpede si se inaltau tot mai sus, pana la tronul mangaierilor ceresti
7
In duminica Pastilor avu mai mult de lucru la cancelarie, totusi la pranz facu o pauza si lua masa impreuna cu Vidor si cu Ilona. Groparul ii povesti a doua oara, cu amanunte noi, despre cei trei tarani arestati si, muncit de curiozitate, se repezi dupaamiaza pana la cumnatul sau, sa mai afle noutati. Putea acuma pleca linistit, fiindca nu mai avea grija fetei.
― De-aci inainte ai s-o pazesti d-ta mai strasnic decat mine, zise catre Bologa, clipind siret.
Spre seara, inainte de a se intoarce groparul din Faget, se auzi prin sat ca cei trei impricinati au fost osanditi la moarte de Curtea Martiala si ca chiar maine vor fi spanzurati. Vestea umplu de groaza pe sateni si patrunse ca o stafeta sinistra prin toate casele, mohorand bucuria sarbatorilor.
Totusi, groparul Vidor aduse si noutati. Mai intai ca osanditii vor fi executati intradevar maine dimineata, inainte de rasaritul soarelui. S-au dus rudele, cunoscutii lor, si au ingenuncheat si au plans in fata generalului, sa-i ierte, sa-i fie mila As! Generalul e foc si i-a alungat cu jandarmii. Pe urma alta: azi-noapte au mai fost arestati inca patru oameni, tot din Faget si tot in zona frontului, iar maine o sa-i judece si pe acestia.
― In sfarsit, se vede ca generalul si-a pus in gand sa ne spanzure pe toti, rand pe rand, ofta groparul, foarte posomorat.
Se mai duse pe la vecini sa le povesteasca nenorocirea ce s-a abatut asupra oamenilor din senin, dar se intoarse degraba acasa, se schimba si pleca iar la Faget.
― Poate sa le fiu de folos bietilor oameni, cu meseria mea, zise luandu-si ramas bun de la Apostol si Ilona, inchinandu-se, Doamne ce napasta! Doamne, fereste!
A doua zi Vidor veni acasa la amiaza, numai sa dea de stire ca cei trei au fost spanzurati intr-o braniste, la marginea soselei, jumatate calea intre Lunca si Faget.
― Nici nu le-au ridicat spanzuratori, povesti groparul, plangand ca o baba. I-au agatat, ca pe niste caini, pe cate o craca de copac Am vrut sa le facem groapa, cum se cuvine crestinilor, dar nu i-au coborat din streang Zice ca-i porunca sa atarne acolo trei zile si trei nopti, sa-i vaza toata lumea si sa se invete minte! Doamne, Doamne, apara-ne! Pana ce le-au pus latul de gat, s-au jurat bietii oameni ca nu-s vinovati Parca a vrut cineva sa-i asculte? Ordin si iar ordin! Si uite-asa, a doua zi de Pasti!
Doamne, mare esti si mare-i mila ta, Doamne! Si mai sunt patru inchisi!
Porni numaidecat inapoi, spre Faget, fara sa ia ceva in gura, cu ochii arsi de lacrimi, garbovit de spate ca si cum intr-o zi ar fi trait zece ani.
Peste vreo doua ceasuri, tocmai pe cand Apostol era mai ocupat, navali in cancelarie capitanul Klapka strigand:
― Bologa! Fericitule! Ai sosit din concediu? De mult? A, fericitule! Dar barem esti sanatos acuma?
Imbratisa zgomotos pe Apostol, coplesindu-l cu intrebari. Era putin slabit la fata, numai barbuta de militian parea mai blonda, mai rara si mai neingrijita. Dupa cateva minute, Bologa il pofti dincolo, sa vorbeasca mai in tihna. Acolo gasira pe Ilona, care nu mai lasa pe Petre nici sa intre in odaie, geloasa si dornica sa-si serveasca ea singura logodnicul si sa-l ingrijeasca. Klapka, vazand-o, nici una, nici doua, o lua strengareste de gusa, alegandu-se cu o palma zdravana peste mana.
― Aa? Apriga fetita! murmura capitanul uimit. Ce-i drept, loveste tapan! Dar cine-i frumoasa, Bologa? Ehei, bine o duci tu aici! De aceea nu-ti pasa de noi!
― E logodnica mea, zise Apostol zambind.
― Cum? Logodnicata? intreba Klapka complet zapacit. Bine, dar asta-i asta-i nebunie, Bologa! Iarta-ma, poate ca sunt badaran, totusi nu pricep! Nu pricep nimic!
― Ei, daca ar pricepe omul toate cate nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viata? raspunse Bologa vesel. Mai bine sezi colea, odihneste-te putin si sa ciocnim oua rosii, ca e a doua zi de Pasti.
Si, in vreme ce Klapka se aseza la masa, aiurit, Apostol iesi in tinda si se reintoarse apoi impreuna cu Ilona, care aducea o farfurie cu oua rosii si alta cu pasca si cozonac.
Capitanul se scula in picioare si, foarte galant si incurcat, zise catre Ilona:
― Adineaori am fost rau-crescut dar n-am stiut ca am crezut ca sa ma ierti
Desi nu stia boaba nemteasca, Ilona intelese cam ce vrea Klapka, se uita la el lung si apoi pufni intr-un ras atat de vesel, ca amandoi barbatii rasera impreuna cu ea.
― Fetita adica logodnica ta, e mare strengarita! zise Klapka dupa ce Ilona fugi afara, sa rada in voie. Oricum, adauga pe urma serios, logodna asta e un mister, pentru mine, fireste
― Si pentru mine! sopti Apostol cu o falfaire de entuziasm. Dar nu numai logodna, ci toata viata, incepand cu sufletul meu si sfarsind cu infinitul instelat!
Capitanul ii arunca o privire mirata si relua nehotarat:
― Bine asa se zice Astea-s dintre vorbele mari pe care toti le simtim si nimeni nu le intelege aievea Logodna insa e ceva material, e un fapt precis. Ceva ce nu pricep in logodna aceasta sunt motivele care te-au indemnat sa-ti legi viitorul cu o fetita, nostima, negresit, dar necivilizata In sfarsit, un om ca tine ce poate gasi intr-o tarancuta, si inca unguroaica? Uite, asta nu pricep, dragul meu!
― Sufletul e acelasi la taranca si la contesa, raspunse Bologa cu mai multa insufletire. Cel putin in privinta cuprinsului Numai forma a schimbat-o civilizatia. Si esti sigur ca schimbarea s-a facut intru fericirea omului? Nu, nu, eu cred ca civilizatia a falsificat pe om si l-a inrait; omul primitiv e bun si drept si credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat! Imensei majoritati a omenirii civilizatia nu i-a daruit pana azi decat razboiul, care pune fata in fata milioane de oameni si care ucide mii si mii de suflete intr-o secunda! Binefacerile civilizatiei se rasfrang numai asupra catorva privilegiati suferind de plictiseala si de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizatia e o pacoste, daca nu chiar un rafinat sistem de robire!
― Oare fara binefacerile civilizatiei ai mai putea tu insuti sa te ridici impotriva lor? intreba Klapka cu un suras.
― Atunci n-as fi simtit nevoia sa le dispretuiesc si as fi fost desigur mai fericit! striga Apostol indarjit. Civilizatia d-tale starneste in bietul suflet omenesc numai intrebari, dar nu e in stare sa-ti ofere nici un raspuns! Fiece "cucerire" a civilizatiei a daramat cate-o bucatica din fericirea omului, pana ce nu i-a lasat in suflet decat un morman de ruine In locul credintei a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea sa-l vare intr-o formula ingenioasa, iar pe urma sa-si frece mainile si sa zica: "Poftim, am cucerit si pe Dumnezeu!" Insasi muzica divina, care e viata, a tot despicat-o si a explicat-o, incat azi sarmanul om "civilizat" nu mai stie incotro s-o apuce, dezgustat si de sine insusi Mi-e scarba de civilizatie, capitane! Zece mii de ani de civilizatie nu pretuiesc cat o singura clipa de adevarata impacare sufleteasca!
Klapka il asculta din ce in ce mai nedumerit, isi smulgea barbuta, nerabdator, gandindu-se mereu sa-l intrerupa si sa-i spuie ca pentru altceva a venit el aici
― Draga Bologa, eu Incerca Klapka sa zica.
Dar Apostol, grabit, parca i-ar fi fost frica sa nu-si piarza sirul sau parca ceea ce spunea il apasa pe suflet si vroi sa scape mai repede de apasare, continua:
― Numai un moment, capitane Sa inmormantez civilizatia in inima mea, definitiv. Ea mi-a zdrobit viata si m-a chinuit douazeci de ani, neincetat Ea m-a indemnat sa-mi calauzesc viata dupa conceptii si formule si principii. De cate ori viata tragea cu buretele peste constructiile mele neroade, imi faceam altele mai nazdravane si ma mandream ca eu― Eu, cu e mare ― am izbutit sa-mi croiesc, soarta, sa ma pun de-a curmezisul vietii si al lui Dumnezeu! A trebuit sa ma izbesc cu capul de toti peretii pana sa ma smulg din ghearele ratacirilor, pana sa ma regasesc pe mine insumi, sufletul meu insetat de Dumnezeu si de fericire!
― Da da omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmura capitanul.
― Asa-i? zise Bologa staruitor, ca si cum aprobarea l-ar fi intarit. Asa-i? Asa-i
Un sprijin, capitane! Credinta, multa, nesfarsita, oarba Credinta-i Dumnezeu, capitane!
Atunci insa, parca exuberanta I-ar fi rusinat, se uita la Klapka o clipa si urma cu alt glas, foarte schimbat:
― Vorbesc, vorbesc si Nu te supara! Mi-e plina inima Te rog! adauga zambind si aratand farfuriile de pe masa. Sunt facute de logodnica mea O cheama Ilona Sezi!
De ce stai in picioare?
Se asezara amandoi. Klapka imbuca din pasca si vorbi mestecand:
― Imi aduc aminte cand ai fost pe la mine, pe front Stii, cand cu ofiterul roman
Cat erai de zbuciumat Am crezut ca te-ai suparat pe mine fiindca nu m-am entuziasmat de planurile tale de fuga tii minte? Ai plecat furios
― Da furios, zise Apostol dand din cap.
― Ai avut noroc cu boala, relua capitanul inghitind un galbenus tare. Nu stiu de ce am avut si mai am inca presimtirea ca te-ar prinde daca ai incerca sa treci dincolo Nu stiu De aceea iti port mereu de grija. Poate ca-i o superstitie Oricum, te-ai nascut intr-o zodie cu noroc, Bologa! Mai intai pentru ca ai scapat de front Aici parca nici n-ai fi in razboi
― Adevarat, parca nici n-ar exista razboiul! facu Bologa cu un suras multumit.
Sunt ca un functionar batran, ori ca un cal de tramvai. Toata ziua cu aceleasi registre si foi de munitii notez, controlez, adun O masina de cancelarie Adevarat! Nu ma mai gandesc la razboi si chiar la nimic In realitate, fericirea ingusteaza cumplit orizontul omului, nu crezi?
― Poate In orice caz pe front n-ai ragaz sa uiti unde te afli, zise Klapka, oftand si plecand ochii, in care aparuse o ingrijorare grea. De vreo zece zile avem fierbere si pregatiri si ordine peste ordine incat te trec sudori reci Ce-o fi, Dumnezeu stie, vom ataca noi, sau asteptam atacul lor? Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin Toti sunt muti si gravi si ridica din umeri: sa-i ia dracul pe toti! Si pretutindeni o vigilenta extraordinara, mai ales ca in ultimele zile au inceput oamenii sa dezerteze la dusman pe capete, cu deosebire romanii Numai azi-noapte am aflat c-ar fi sters-o vreo cinci infanteristi, asa ca-ti inchipui ce-i pe la noi!
Klapka se uita la Apostol cercetator, ca si cum ar fi vrut sa vaza ce impresie i-au facut stirile acestea. Apostol insa asculta linistit, si in ochii lui palpaia bland numai mila si tristete. Capitanul continua cu mai multa inima:
― Si aici cu civilii Ai zice c-a turbat generalul. Am vazut trecand spre Faget
Sunt trei spanzurati, la marginea soselei, intr-o padurice Mi-am adus aminte de padurea spanzuratilor Pana si calul meu s-a speriat si a pornit intr-un galop nebun
Acuma, la intoarcere, nici n-am mai venit pe sosea, ci am luat-o pe linia drumului-defier, ca sa nu mai vad grozavia ceea Si Curtea Martiala de-abia si-a inceput activitatea! Tocmai cand sa plec incoace, am auzit c-ar mai fi condamnat pe patru tarani Un ceas a durat judecata si intr-un ceas patru spanzurati!
Capitanul tacu iar, asteptand parca ceva. Ochii lui Bologa, inecati in lacrimi, il priveau lung, fix, adanc.
― Dar tot la cartier, zise Klapka dupa o pauza, cu fata inseninata putin, am aflat ca vor sa retraga pe toti soldatii romani din front si sa-i trimita aiurea Nu stiu daca si pe ofiteri Daca ar fi adevarat, ai putea rasufla si tu linistit! De aceea trebuie sa te astamperi acuma, Bologa, adauga deodata cu caldura. Sa fii multumit ca esti aici si sa astepti norocul! Ti-am mai spus eu odinioara ca norocul e salvatorul nostru
― Da norocul si Dumnezeu, ingana Apostol tulburat, inchizand pleoapele, incat doua siroaie subtiri de lacrimi i se rostogolira pe obrajii palizi si alunecara pe piept, insemnand doua pete sarate deasupra buzunarelor tunicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic Acuma Dumnezeu imi poarta de grija si ma calauzeste Cum va orandui
Dumnezeu, asa voi face, caci toate sperantele mele in Dumnezeu s-au adunat numai
Dumnezeu
Klapka se ridica vesel, cu o explozie de bucurie, si-l imbratisa strigand:
― Ei, atunci pot sa-ti marturisesc ca numai pentru aceasta m-am abatut pe aici,
Bologa! Te stiam nebun si muream de frica sa nu cazi in capcana! Daca ai sti ce bucurie mi-ai facut, m-ai saruta! Slava Domnului, de-aci incolo n-am sa mai tremur de cate ori vad vreun arestat pe front
Apostol Bologa il saruta, miscat, pe obraji
In aceeasi seara sosi ordinul ca Petre sa se prezinte in douazeci si patru de ore la regiment; in locul lui, regimentul va pune alt soldat la dispozitia locotenentului Bologa.
Cand afla Petre, ruga pe Apostol sa nu-l lase, si toata noaptea o petrecu citind Visul
Maicii Domnului si zicand rugaciuni. A doua zi insa trebui sa plece Fiindca Apostol ramase mahnit, Ilona il asigura ca nu mai are nevoie de ordonanta de vreme ce ea e langa el, gata sa-l urmeze oriunde, chiar pe front.
Groparul veni dupa-amiaza, zdrobit, si in loc sa mai povesteasca ce-a vazut, mormai plangand:
― Acum sunt sapte sapte sapte
8
Apostol Bologa isi zicea si simtea ca acuma cea mai mare nenorocire pentru el ar fi despartirea de Ilona. I se parea ca viata lui incepe undeva, departe, dar de-abia de la
Ilona se lumineaza, ca o odaita plina de soare si de bucurie. O fericire simpla, tumultuoasa si copilareasca ii salasluia in suflet Statea in cancelarie, lucra cu ravna de slujbas constiincios, si vremea ii trecea repede, pentru ca la sfarsit il astepta Ilona.
Iubindu-se, faceau numai planuri de viitor. Apostol ii zugravea cum are s-o invete carte, cum va imbraca-o mai frumos ca orice doamna, si cum va fi ea cea mai frumoasa femeie din lume Ilona, fireste, asculta fermecata, se invoia la toate, dar ii cerea mereu sa-i jure ca o iubeste si ca niciodata n-are sa se uite, nici cu coada ochiului, la alta femeie
Joi dupa-amiaza, exact la ora patru, Apostol isi intrerupse lucrul la birou si trecu la
Ilona, sa-i spuie c-a hotarat sa faca nunta la Parva, cu alai mare si cu lautari, iar de cununat sa-i cunune preotul Boteanu Nu apuca sa sfarseasca. Pe ulita hopuroasa se auzi duduitul unui automobil ce se apropia in goana. Bologa, mirat, se duse la fereastra si vazu ca masina opreste brusc in fata casei. Se intoarse spre Ilona intrebator. In ochii ei, peste ramasitele bucuriei, lucea o spaima.
― Du-te repede, ca te cauta pe d-ta! sopti ea, agatandu-i-se de brat.
Apostol iesi, nedumerit, in usa tinzii. Pe poarta tocmai intra un plutonier inalt, desirat, cu fata cenusie si uscata, fara mustati si cu niste favorite sure. Lui Apostol i se paru cunoscut, dar nu-si amintea de unde.
― Ordin urgent de la excelenta-sa! raporta plutonierul, salutand respectuos, cu glas moale si totusi aproape obraznic si poruncitor.
Intinse un plic. Bologa se uita intai la plic, apoi la plutonier si, gandindu-se unde a mai vazut pe plutonierul acesta cu fata cenusie, zise:
― Astepti raspuns?
― Da, domnule locotenent, raspuns foarte urgent! zise plutonierul mai poruncitor parca si salutand din nou.
Desfacand plicul, Apostol nu se putu stapani sa nu intrebe, nervos:
― Te-am mai vazut undeva pe d-ta, plutonier! Unde servesti, la ce birou?
― La pretura diviziei, raspunse plutonierul cu un zambet urat.
― Da? mormai locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur ca l-a vazut aiurea, undeva, si necajit ca nu-i vine deloc in minte unde anume.
Isi arunca ochii in foaia de serviciu, iscalita de un aghiotant. Era invitat sa se infatiseze imediat la comandamentul diviziei spre a primi ordine.
― Bine, zise Bologa linistit. Voi veni maine dimineata, caci acuma tot e tarziu si pana sa ajung eu acolo, excelenta
― Aveti masina la dispozitie, domnule locotenent, il intrerupse plutonierul, staruitor. Chiar am ordin sa va
― A, da asa-i Atunci, bine Atunci asteapta putin, facu Apostol, plictisit numai pentru ca trebuia sa se desparta de Ilona.
Intra in cancelarie, spuse ca pleaca la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona il astepta tremurand, plansa, cu o banuiala rea in inima.
― De ce te cheama? sopti ea atat de incet, parca odaia ar fi fost plina de vrajmasi la panda. ― Ei, cine stie ce fleacuri, mormai Apostol cu glas indiferent, gatindu-se de drum.
Apoi, dupa ce isi puse casca, merse langa ea, tulburat si el acuma, simtind in suflet o prevestire grea. Vru sa-si ascunda insa nelinistea si bolborosi:
― Ilona la revedere! N-ai nici o grija Spune-i si tatalui tau Adica da el e chiar in Faget, da Am sa-i spun eu Fii linistita, micuto linistita!
― Ia seama pe acolo! murmura Ilona cu obrajii lacrimati, rugatoare si infricosata.
Dumnezeu sa-ti ajute!
― Amin! murmura Apostol, inchinandu-se. Pe urma o stranse in brate si o saruta, soptindu-i in ureche, ca o marturisire de dragoste:
― Linistita N-ai grija Mireasa mea
Plutonierul statea in mijlocul ograzii, rezemat intr-un picior, cu mana in sold, cu ochii inchisi, parca i-ar fi fost teama de lumina soarelui. Zarindu-l asa, Apostol Bologa isi reaminti brusc ca l-a vazut in Zirin, la executia lui Svoboda, instruind in spatele spanzuratorii pe caporalul scund si negricios care avea sa fie calau. Apostol se scutura ca de un gandac gretos si se urca in automobil fara sa se mai uite la el. Numai cand porni masina, intoarse capul. Ilona era in poarta; gura zambea, ochii plangeau
Pe soseaua neteda, automobilul zbura. Bologa privea drept inainte, vazand in acelasi timp spatele soferului si al plutonierului, botul masinii si panglica sura, serpuita, ce venea si se pierdea sub rotile vertiginoase. Gandurile lui insa alergau cand inainte, cand inapoi, fara astampar, ca un card de pasari ratacite. Oare de ce il cheama generalul? Poate ca reclamatia lui Palagiesu dar tocmai acuma? Si Ilona, cum a ramas in poarta parca si-ar fi luat ramas bun pentru totdeauna De ce si-a luat ramas bun?
Soseaua patrundea intr-o padure de brazi. Inainte de a iesi din padure, Apostol auzi un glas care-i risipi gandurile. In aceeasi clipa vazu fata cenusie a plutonierului, intoarsa spre el, impartita in doua de un ranjet.
― Numaidecat ajungem, domnule locotenent, la locul unde sunt spanzurati spionii, zicea plutonierul si, parca n-ar fi miscat deloc falcile, ranjetul ciudat ii ramanea neclintit. Merita sa vedeti cum atarna si acum ca niste
Automobilul, trecand peste o groapa, curma vorbele plutonierului. Bologa, uitanduse mereu in fata lui, tacu si intinse doar gatul, ca si cum ar fi vrut sa vaza mai bine.
― Mai este o cotitura, urma plutonierul, cu mandrie in glas.
― Doua, doua! striga soferul, fara a intoarce capul.
― Asa-i da doua, exact! zise iar plutonierul, rusinat, dar cu ochii tot spre locotenent, asteptand, poate, un raspuns.
Glasul plutonierului enerva cumplit pe Bologa. Isi smulse privirea din fata lui si o ridica mai sus, inainte. Sufletul intreg i se ghemui intr-o asteptare chinuitoare. Dar cand sosira la cotitura a doua, ii fulgera deodata prin creieri numele lui Klapka, de care se lega, ca o dantela in jurul unui nasture, padurea spanzuratilor Si numaidecat asteptarea se schimba intr-o groaza cu mii de ghimpi, care-i intepau inima din ce in ce mai dureros.
Cotitura ramase in urma. Soseaua cobora intr-o groapa larga, cu fundul de livezi si ogoare. In mijlocul gropii, ca un smoc de par pe o chelie de peruca cu marginile rasfrante, innegrea o braniste.
Masina parca nici nu mai atingea pamantul Plutonierul se uita iar inapoi, repede, crezand ca locotenentul va porunci sa micsoreze iuteala. Apostol nu vedea nimic Panglica sura, copacii branistii
In cateva clipe automobilul inghiti cele patru sute de metri cat tinea paduricea, si totusi lui Bologa i se paru c-a mers o vesnicie, atat de bine a vazut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare pe cate un copac, toti cu capetele goale, leganandu-se foarte usor, parca numai de vantul starnit de goana masinii. Cei doi de la margini intorceau spatele si aveau opinci in picioare. Unul din mijloc cu niste bocanci plini de noroi, privea cu ochii negri cat cepele in santul soselei si, din fata umflata, violeta, scotea limba vanata spre trecatori. In stanga atarnau trei, uitandu-se pe soseaua dreapta, nepasatori si neclintiti, dar cu crestetele lipite de crengile de deasupra. Doi erau intr-un arin batran, mai sus ca ceilalti, iar mai incolo, pe o craca subtire, care te miri cum nu se rupea, se vedea unul singuratic, cu mainile legate la spate, scurt si slab, ca un copil, cu fata toata cafenie, ca si cand ar fi fost muruit cu lut gras. Din acelasi copac si la aceeasi inaltime se mai intindea o creanga groasa, libera
Apostol Bologa ii vazuse pe toti asa de lamurit, ca ar fi putut spune despre fiecare cati nasturi avea pe hainele murdare si zdrentuite Si totusi in ochii lui, cei sapte se multiplicau neincetat, iar branistea se transforma treptat intr-o padure fara margini, spintecata de un drum fara sfarsit Si in fiece copac al padurii nemarginite, de-a lungul soselei nesfarsite, i se parea ca atarna alti oameni, mereu altii, toti cu ochii dupa el, cerandu-i socoteala


Automobilul gonea acuma alaturi de linia ferata pe soseaua dreapta si neteda ca o rigla. Branistea nici nu se mai vedea. Inainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Faget si, ceva mai aproape, rosea coperisul garii, care era chiar in marginea satului.
Apostol se uita drept inainte, dar in ochii lui jucau spanzuratii, numai spanzuratii, din ce in ce mai multi si mai mustratori Apoi deodata, in mijlocul lor aparu iar fata plutonierului, cu zambetul suparator, ce-i descoperea dintii galbui, cu o gaura neagra in gingia de jos, si iar auzi glasul enervat, care incerca sa fie lingusitor:
― Cele doua santinele pe care le-ati vazut stau numai ziua, ca sa nu-i ciuguleasca corbii, pentru ca pe aici sunt multi corbi, foarte multi Noaptea le retragem, fireste noaptea nu umbla corbii. Intai fusese ordonat sa atarne numai trei zile, dar pe urma excelenta, avand in vedere inmultirea cazurilor criminale, a hotarat sa ramaie acolo spanzuratii, pana la noi ordine
Bologa nu zarise santinelele si de-abia acuma bagase de seama ca plutonierul e stirb. Glasul i se parea cu totul strain si parca iesea dintr-un beci umed. Intelegea fiece vorba si se mira cum poate vorbi plutonierul atat de linistit, ca din carte. Apoi simti o nevoie crancena sa zica si el ceva si balbai ragusit:
― Ingrozitor!
Plutonierul nu auzi bine si casca ochii cenusii spre Apostol care, furios, tipa asa de ascutit, ca si soferul se uita o clipa inapoi:
― Ingrozitor!
― Ingrozitor am inteles! facu plutonierul speriat, fara zambet, intorcand repede capul.
Indata ce ramase singur, in fata lui Apostol incepu iara sa rasara padurea spanzuratilor Dar acuma parea ca toti sunt la fel si in privirea tuturor straluceste aceeasi insufletire stranie, ademenitoare, ca si focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremura. "Acelasi om, spanzurat de nenumarate ori, ca o protestare nesfarsita" Si deodata isi zise: "E Svoboda privirea lui" In aceeasi clipa isi aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cat a fost de trufas ca a avut onoarea sa faca parte din Curtea Martiala, cum s-a amestecat, din exces de zel, si cum a dat o mana de ajutor la pregatirea executiei, cum a apucat streangul incercandu-l daca e destul de rezistent In amandoua palmele simtea atingerea aspra a funiei. Amintirea aceasta i se prefacu in suflet intr-un simtamant de rusine si parere de rau, atat de cumplit, de mustrator, parca ar fi stat in fata lui Dumnezeu in ziua judecatii de apoi.
Simtamantul straniu il stapani numai o secunda, si totusi parca ii deschise larg portile adancimilor nepatrunse, unde clocotesc explicatiile tuturor tainelor vietii.
Apoi vedenia spanzuratilor pieri brusc, si in inima lui Apostol cobori o liniste mare.
Privirile lui imbratisau muntii, si vaile, si cerul Prin rapaiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag si clinchetul sec al acelor de brazi din departare. Verdele mohorat al padurilor se ingana intr-o armonie calda cu albastrul alburiu al vazduhului
9
Automobilul opri scurt in fata unei ograzi largi, cu poarta deschisa. Bologa sari jos, astepta doua clipe pe plutonierul care spunea ceva soferului, si intrara impreuna, in vreme ce masina trecea mai departe.
Doua case mari, batranesti, margineau ograda. Cea din dreapta, cu gradinita de flori in fata, varuita de curand, avea vreo cinci odai. In trei locuia generalul Karg, iar in celelalte doua din fund, proprietarul, insusi primarul comunei. Casa din stanga era a unui invatator care a murit, anul trecut, in Italia. Tinuse pe sora primarului. Vaduva cu cei cinci copii a fost nevoita sa se mute la o ruda, in sat, fiindca in casa s-au instalat birourile comandamentului. Mai inainte ograda a fost despartita cu un gard de uluci, pe care militarii l-au pus pe foc, incat acuma fantana cu cumpana statea stinghera ca o amenintare In fund se vedea un rand de acareturi noi. Mai incolo era gradina cu pruni infloriti, mergand pana sub coasta de molifti. In fata soproanelor, mai multi soldati spalau doua automobile, alaturi de un intreg parc de motociclete. Prin coridorul si inaintea usii caselor din stanga se imbulzeau soldati de toate armele, asteptand ordine si, in asteptare, se trageau si se impingeau, pufnind de ras si vorbind in soapte, caci generalul nu permitea nici un fel de zgomot care sa-i tulbure ocupatiile
Langa fantana, pretorul diviziei statea de vorba cu un civil de vreo cincizeci de ani, rumen, chipes, blajin la infatisare, imbracat jumatate nemteste, jumatate taraneste.
Pretorul, burtos, cu mustata sura, isi insotea cuvintele cu gesturi apasate, iar omul se uita speriat in ochii lui, dand mereu din cap in semn de aprobare. Cand vazu pe Bologa, pretorul se intoarse si-i striga usurat:
― Ei, bine c-ai sosit, dragule! In sfarsit Am scapat de o grija teribila
Inchipuieste-ti, s-a imbolnavit locotenentul din Curtea Martiala si cat pe-aci sa nu mai putem functiona, desi maine avem o afacere extrem de grava Excelenta nu mai ingaduie sa retragem ofiteri din front pentru completarea Curtii In sfarsit poti sa-ti inchipui prin ce emotii am trecut!
Dandu-i mana, Apostol intreba:
― Pentru aceasta ma cheama generalul?
― Desigur Probabil, vrea sa-ti dea personal instructii, stii obiceiul lui, zise pretorul cu o insufletire ce contrasta neplacut cu grasimea lui. Fiindca trebuie sa starpim prin orice mijloc tradarea, Bologa! Ce-i aici e nemaipomenit! Orice miscare se face, a doua zi dusmanul o stie Pana si intentiile noastre cele mai secrete dusmanul le cunoaste Ei bine, asta nu mai merge! Din moment in moment ne asteptam la evenimente importante si iata-ne inconjurati numai de spioni, parca am fi in tara inamica Eu, fireste, am constiinta impacata! Eu de mult mi-am facut datoria si am raportat excelentei ca aici nu miroase a patriotism. Excelenta nu m-a ascultat. Avea incredere. Zicea ca suntem acasa Acuma poftim, acasa! Chiar aseara mi-au adus jandarmii doisprezece banditi, adunati de prin paduri, din spatele frontului
Doisprezece! Ce zici? Frumos numar! Tocmai spuneam primarului cat sunt de revoltat Un furnicar de tradatori
Apostol Bologa il intrerupse cu imputare si plictiseala:
― De ce nu ma lasati pe mine in pace, capitane? Ce aveti cu mine?
Primarul aproba din cap, inviorat putin. Pretorul insa se supara si raspunse indignat:
― Apoi, fireste, asa vorbiti toti si va coditi, ca si cand Curtea Martiala ar fi ceva de mana a zecea! Nu va dati seama ca, in fond, de noi depinde toata vitejia voastra
Razboiul nu se castiga numai cu tunuri si cu "ura", domnule! Asta a fost odata! Azi mai mult face creierul decat bratul! N-ar fi rau sa patrundeti si voi serviciile imense pe care le aducem noi patriei, n-ar fi deloc rau! Numai mentalitatea voastra e de vina ca divizia nici n-are o Curte Martiala permanenta, cum scrie la legea de organizare, si ca trebuie sa adunam membrii cu arcanul de cate ori se ivesc cazuri de judecat! Lipsa de ofiteri nu poate fi o scuza serioasa Sa munceasca fiecare cum muncesc eu si atunci nu va mai fi lipsa de ofiteri tocmai pentru o institutie atat de necesara, atat de indispensabila, cum e Curtea Martiala la o divizie. Adica eu cum sunt si pretor, si magistrat-instructor, si procurorul curtii, intr-o singura persoana? Fireste ca muncesc de-mi crapa ochii Sa faca si altii ca mine! Caci, sa stiti, baieti, nu exista victorie fara
Curte Martiala!
Pretorul era capitan activ si, ca sa scape de front, se convinsese ca serviciul lui va hotari soarta razboiului. Se temea cumplit de moarte si bubuitul tunurilor il ingrozea, incat isi astupa urechile. Vesnic i se parea ca e prea aproape de front resedinta cartierului si isi dibuia beciuri speciale unde sa se ascunda de aeroplanele vrajmase. Se credea totusi erou si avea un dispret aproape curajos fata de barbarii din transee.
Acuma, vazand la spatele lui Bologa pe plutonierul cu fata cenusie si deoarece Bologa examina casele si acareturile indiferent, parca nici n-ar fi vrut sa-l mai asculte, pretorul striga cu mandrie si resemnare:
― Haidem, plutonier, la munca! Noi nu cunoastem odihna Asta-i soarta noastra! Mai avem cateva interogatorii si trebuie sa incheiem dosarele, caci maine e zi mare
Arunca o privire dispretuitoare lui Bologa si porni grabit, leganandu-si burta, spre casa din stanga, urmat de aproape de plutonierul credincios.
Apostol ofta usurat Apoi, dupa un rastimp, intreba pe primarul care nu stia ce sa faca:
― Generalul e aici? D-ta poate ca
― Doarme, raspunse repede primarul. Totdeauna se odihneste dupa pranz cate doua-trei ceasuri Dar de-acu trebuie sa se scoale, ca s-a cam inserat
Pe cand Bologa se gandea sa caute pe aghiotantul generalului, se pomenira cu groparul Vidor, care tocmai intrase pe poarta. Vazand pe Apostol, groparul se innoura:
― Vai de mine, domnule locotenent! Da cand ai venit?
― Serviciul, murmura Apostol. Uite, m-au chemat la Curtea Martiala
― Nu mai spune! se spaimanta groparul. Pe d-ta? Oare de ce?
― Judecator, zise Bologa, zambind foarte ciudat.
Vidor se inchina de trei ori. Cand afla insa primarul ca "dumnealui vrea sa ia pe
Ilona", se insenina si vorbi mai cu inima:
― Apoi, daca-i asa, sa n-ai grija, domnule locotenent, ca n-ai s-o duci rau la noi!
De-o fi sa zabovesti mai mult, n-o sa te lasam pe drumuri. Uite, colo, in fund
Arata cu degetul un mic chiosc de barne, cu o usa si un geam, cu coridor in fata si cu trei trepte de scanduri, lipit de casa din dreapta.
― Crezi ca as incapea eu in coliba aceea? zise Apostol, cercetand din ochi chioscul cu luare-aminte.
― Cum nu! La nevoie omul incape si in gura de sarpe, urma primarul bland. Am facut-o, acu-s vreo sapte ani, in gluma, fiindca ma tot ruga nepoata-mea, care nu-i aici acuma si a crescut fata mare, sa aiba si ea o casa de papusi. Ei, azi asa, maine asa, fetita nu ma slabea Intr-o zi, hai, zic, sa-ti fac casa de papusi, ca pe-aici lemne avem destule, si de pomana. Si uite-asa, am ridicat-o cu mana mea Avea inlauntru patucean si masuta si scaunel toate ca pentru papusi Dar si omul mare se putea adaposti binisor. Acuma e goala. Dumnealor o pastreaza, cum s-ar zice, ca temnita pentru ofiteri, si de aceea sta mereu pustie. Numai vreo saptamana a stat, asta-toamna, cand erau aici bosniacii, un stegar tanar de tot, cine stie pentru ce vina. De atunci n-a mai calcat nimeni
Apostol nu-si mai putu lua ochii de la chiosc. Primarul tacu zapacit, iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca si cum ar fi vrut sa intrebe ceva si n-ar fi gasit cum sa inceapa.
― Dar ceilalti unde-s? intreba apoi brusc locotenentul.
― Dincolo, sopti primarul, intelegand. Sunt doisprezece O, Doamne, urgia lui
Dumnezeu Sunt romani, saracii, si nici unul n-are sa scape dupa cat e de infocat capitanul
Bologa urmari privirea primarului si, in fata unui hambar de piatra, vazu o santinela cu baioneta la arma.
― Acolo? mormai el, mai stins.
Primarul dadu din cap. Pe urma, cu glas care parca voia sa stearga un gand, zise:
― Poate ca s-o fi sculat domnul general
Apostol porni masinal dupa primarul satului. Groparul se tinea de ei, mereu incurcat. In usa a doua se ivise primareasa, cu cocul carunt in crestetul capului. Fiindca nu auzea bine, primarul ca sa nu strige, ii vorbi miscand tare din buze si aratand pe
Bologa:
― Dumnealui e ofiterul care vrea sa ia pe Ilona
Femeia zambi larg, incantata, spre Apostol. Barbatul ii puse mana pe brat si continua:
― Acu a venit aci pentru cei de colo!
Zambetul primaresei se schimba indata intr-o strambatura de spaima, in vreme ce primarul ii facu semn ca Bologa trebuie sa vorbeasca cu generalul.
― E o fiinta foarte miloasa nevasta-mea, explica primarul, ca sa nu creaza locotenentul cine stie ce despre spaima femeii. Mai ales de cand a vazut pe bietii oameni cum pleaca la spanzuratoare, cu alai, s-a imbolnavit de groaza. Noi barbatii suntem mai tari la suflet si rabdam multe, dar femeile De altfel, chiar domnul general o respecta foarte mult, adauga putin mai mandru. Ea ii gateste, ea il ingrijeste.
Atunci groparul, morocanos, ca si cum l-ar fi oprit cineva sa vorbeasca, reteza scurt avantul primarului zicand:
― Ia mai stai, cumnate, oleaca Vorba e, cum ramane Ilona singura?
― Asta-i acuma, facu cellalt, putin suparat ca l-a intrerupt. Las-o sanatoasa, ca nare s-o manance nimeni Intai sa vedem ce s-alege cu dumnealui Pe urma, daca o fi nevoie, o aducem si pe ea aici si ispravim! Ei, esti multumit?
Groparul nu mai zise nimica, ci intra in casa dupa primareasa care se retrase pe nesimtite. Primarul insoti pe Apostol pana la usa generalului:
― Uite-aici!
Apostol Bologa deschise. Aghiotantul il intampina nerabdator:
― Ai venit de mult? Trebuia sa-mi spui Excelenta a intrebat de trei ori de tine
Disparu, mititel, pe usa si, peste trei secunde, il introduse in biroul generalului, cu perdelele lasate si lampa, in tavan, aprinsa.
Generalul Karg se plimba multumit, cu mainile la spate, cu o tigara de foi intre dinti, slobozind rotocoale albastre. Avea fata cam buhaita, ca dupa un somn lung, cu visuri placute. Aghiotantul se strecura la masa de scris si incepu sa claseze niste hartii.
Generalul mai masura de doua ori odaia, parca si-ar fi pregatit un discurs, apoi, cu doua degete, scoase tigara din gura si se opri inaintea lui Apostol. Il privi cateva clipe, incrunta din sprancene si vorbi declamator, dar fara asprime, intocmai ca odinioara, in tren:
― Te-am numit la Curtea Martiala in locul celui bolnav bineinteles provizoriu, fiindca nu-mi place sa descompletez serviciile frontului pentru din principiu Azi insa Curtea Martiala a devenit tot atat de importanta ca si biroul de informatii, de pilda.
Poate chiar mai importanta, caci pana ce nu vom distruge nesiguranta in spate, luptatorii nu vor avea nici o siguranta in fata! Nu doresc sa-ti dau instructii si nici sa te indemn sa-ti indeplinesti cu sfintenie obligatiile reglementare in noua insarcinare. Te-am chemat la raport numai sa-ti atrag atentia asupra insemnatatii covarsitoare ce o are in clipele acestea justitia militara in legatura cu mersul razboiului! Da Din nenorocire, si spre rusinea noastra, s-au ivit aici, in ultimul timp, numeroase cazuri triste printre civilii care ne inconjoara Cazurile acestea sunt mult mai periculoase decat dusmanul cu care ne luptam cavalereste, fata in fata Impotriva spionilor si tradatorilor din sanul nostru, vitejii din transee ar fi dezarmati daca nu i-ar apara bratul justitiei militare De aceea trebuie sa procedam fara mila fata de criminalii dinlauntru! Asta-i datoria sacra a fiecarui soldat constiincios si disciplinat! Noi condamnam! Sper deci sa-ti faci datoria si aici ca in luptele cu inamicul din afara, Bologa! Esti inteligent si corect, am toata increderea in d-ta, si chiar de aceea te-am insarcinat Ai avut odata o nesocotinta, dar am tras cu buretele, am uitat-o. De asemenea n-am tinut seama de anume reclamatii despre atitudinea d-tale nemilitareasca in concediu. Eu judec pe soldat dupa cum se poarta pe front, iar acolo d-ta (se uita la pieptul lui BologA). Ar trebui sa porti decoratiile! Le-ai dobandit prin sange si vitejie Prin urmare, atata aveam sa-ti spun inainte de-a intra in serviciu N-am obiceiul sa ma amestec in dezbaterile Curtii si nici sa calauzesc bratul justitiei Nu cer decat dreptate severa si fara mila! Atata, si nimic mai mult!
Generalul tusi si tacu. Apostol se uita in ochii lui cu o stralucire fixa.
― Ai inteles? intreba generalul, ocolindu-i instinctiv privirea.
Apostol Bologa, cu buzele stranse, pleca fruntea.
― Atunci, inainte! striga generalul si-i intinse mana.
Tigara i se stinsese. Aghiotantul, care nu fuma, dar purta vesnic chibrituri, se repezi, politicos si fericit, sa aprinda tigara generalului
10
Afara coborase intunericul. Jur imprejur, de dupa dealurile negre, se inaltasera nouri lenesi, iar din padure o ceata laptoasa isi intinsese peste Faget panzele prin care de-abia licareau stelele in crestetul inca senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene, si galeata fantanii plutea in ceata ca pe apa
Apostol Bologa inchise bine usa. Intunericul de afara i se paru atat de amar, ca se infricosa. Merse spre poarta, ajunse in ulita si porni spre sat. Casele il priveau cu ochi galbeni, mirati. Drumul mijea ca o chemare staruitoare. Nici un gand nu-i lumina in minte, inima insa ii poruncea intruna: "Inainte! Inainte!" ca un comandant care nu ingaduie nici o sovaire. Ii lipaiau pasii pe ulita, parc-ar fi fost descult, iar pintenii zanganeau regulat, subtire si dulce, ca niste clopotei de argint intr-o departare nehotarata. Intai cateva siluete negre si doua carute venind de pe front, la pas, cu raniti
Isi iutea mersul fara sa-si dea seama, ca si cum ar fi vrut sa ajunga undeva la ora fixa. Si era cald si toata caldura i se gramadea in inima. Trecu pe langa gara cu coperisul rosu si iesi din sat.
Unde se incruciseaza soseaua cu calea ferata isi aduse aminte ca, la intoarcere,
Klapka a ocolit padurea spanzuratilor. O lua printre sinele care luceau stins ca doua sabii nesfarsit de lungi. Uneori se uita in stanga, dar ceata inghitea zarea, si intunericul impreuna cerul cu pamantul. Se impiedica de traverse si gafaia. Pe aici drumul parea mai greu. Cand dadu iar in sosea, auzi ropotele raului, aproape, ca niste soapte stranii
Inainte de a intra in Lunca, la gura drumului spre front, se opri brusc, parca I-ar fi izbit un pumn in piept. Si in creieri ii zbarnai intrebarea:
"Adica unde ma duc? Unde?"
Dar in aceeasi clipa simti o strangere de inima si murmura chinuit:
― Am uitat acasa Doamne, ce-am uitat acasa?
Si, drept raspuns, porni mai departe, spre Lunca.
Casa groparului de-abia se deslusea in ograda. Apostol intra grabit, ca si cum ar fi intarziat. Usa tinzii era data de perete ca totdeauna de cand se incalzise vremea. Pasi in odaia lui, cauta pe masa, in locul obisnuit chibriturile si le gasi. Aprinse si vazu in pat pe Ilona, imbracata, cu ochii deschisi, ca si cand I-ar fi asteptat, sigura ca are sa vie. De altfel nici el nu se mira. Chibritul se stinse, dar Apostol, si prin intuneric, vedea ochii ei.
Apoi Ilona se ridica si Apostol o imbratisa cu disperare, sarutandu-i gura, ochii, parul
Apoi deodata ii dadu drumul, spaimantat, mormaind:
― Am uitat ceva si nu stiu Nu mai merge nu mai merge
Auzindu-si glasul, se linisti, aprinse lumanarea si o aseza incet pe masa. Ilona il privea cu niste ochi speriati, simtind ca imprejurul lor pandeste o primejdie crancena.
― Oare ce-am uitat, Doamne, ce-am uitat? zise Apostol, uitandu-se intrebator la ea.
Atunci isi dadu seama ca minte si ca numai pentru Ilona a venit. Dar nu avu puterea sa lepede indata minciuna si incepu sa caute cu infrigurare, ravasind cartile pe lavita, la capataiul patului. Din intamplare ii cazu in maini harta cu pozitiile frontului, pe care, intr-o seara, o completase si o uitase aici.
― Uite! Asa-i c-am gasit? striga triumfator catre Ilona, ca sa-si scuze minciuna.
O desfasura, isi arunca privirea peste insemnarile cu creion rosu, o indoi frumos si o puse in buzunar. Apoi ridica ochii la Ilona si se cutremura. Isi zicea: "Trebuie sa-i explic", si cerul gurii ii era uscat iasca. Simtea ca "trebuie", mii de ganduri ii furnicau in minte, dar toate se ingramadeau si se spargeau, incat nu putea inchega nici o
"explicatie". Sub valmasagul gandurilor insa un puhoi naprasnic ii ducea sufletul departe, zdrobindu-i toate indoielile si sovairile.
― Ilona Ingana dansul, ingrozit ca nu are ce sa-i spuie.
― Eu cunosc muntii mai bine, sopti deodata Ilona, ghicindu-i gandurile. Stiu toate cotloanele, toate potecile, toate paraiele Am sa-ti fiu calauza!
― Nu, nu! tresari Apostol uimit. Tu nu trebuie sa
Ii tremura glasul. Tacu. Peste cateva clipe insa zise iar linistit:
― Am sa ma intorc, Ilona, sa te iau! Crezi?
― Cred! raspunse ea privindu-l in ochi salbatic.
Bologa isi puse casca si se uita imprejur. Odaia parca traia si respira incet amintiri de fericire. Ilona se zvarli in bratele lui si-l saruta
Apoi Apostol iesi. In tinda se gandi ca ar fi trebuit sa se imbrace mai gros si sa-si ia revolverul. In mijlocul ograzii intoarse capul. Ilona suflase in lumanare. La poarta simti pasii ei grabiti, desculti, dar nu se mai opri. In ulita ii auzi glasul murmurat si intelese numai un cuvant: "Dumnezeu" Isi facu cruce cu evlavie, ridicand ochii in sus. Cerul era negru ca si pamantul. Crucea insa ii aprinsese in suflet lumina increderii, iar impacarea ii arata calea
11
La podul de peste paraul ce venea dinspre front trebui sa astepte trecerea trenului.
Ochiul locomotivei, insangerat, parca se napustea asupra lui Bologa, care statea rezemat de rampa, linistit, intocmai ca odinioara, acasa, cand astepta cu maica-sa, seara, sosirea mixtului de Bistrita.
"Nici nu m-am uitat la ceas, se gandi el, privind vagoanele negre si ascultand curios cum scartaiau rotile, parca n-ar mai fi fost unse de luni de zile. Trebuie sa fi trecut de noua Ce-mi pasa? Am vreme destula Numai Dumnezeu sa-mi ajute sa"
Apoi coti la stanga, pe marginea paraului. Murmurul undelor neostoite se risipea leganat prin valurile de pacla. Ici-colo, pe dealuri, tremurau palpairi de lumina, ca niste licurici, insemnand case nevazute. Drumul serpuia cenusiu in bezna. In parau, din cand in cand, fulgera cate-o lucire argintie.
Desi n-a umblat pe aici decat o singura data, Apostol avea impresia ca merge pe o carare batatorita de mii de ori. Nu dibuia deloc. Pasea prin intuneric ca pe trotuar ziua in amiaza mare. Nu era obosit. In inima simtea, ca o intepatura, dorinta de-a ajunge mai degraba. Dar niciodata nu-i aparu in creieri intrebarea "unde", ca si cum nu l-ar fi interesat deloc sau ar fi stiut prea bine unde trebuie sa ajunga.
Drumul urca mereu Pe urma paraul ramase in dreapta. Cateva stele albe tremurau, ca o cununita de speranta, pe un colt de cer, in varful unui munte plesuv.
"Ce-ar face Klapka sa ma vaza acuma?" isi zise Apostol cu mare bucurie cand sosi pe coama unde se aflau bateriile.
Pe aici nu mai era ceata si totusi intunericul parea mai des. Bologa incerca sa gaseasca adapostul lui Klapka, dar renunta, fara macar sa se opreasca. In creieri incepu sa i se desfasure harta cu pozitiile, sa-si cerceteze calea Isi amintea ca drumul principal merge tocmai pana in spatele regimentului de cavalerie descalecata, care formeaza aripa stanga a diviziei. La vreo cinci sute de metri insa se desprinde alt drum, spre sectoarele infanteriei, pe care trebuie sa-l urmeze dansul. Pe cand isi facea astfel socotelile, ii veni in minte, fara sa vrea, locotenentul Varga si se gandi, zambind:
"Varga ma asteapta mereu"
Merse linistit mai departe. Calea cobora printr-o vale seaca, stramba.
"Nimai de n-as intalni vreo patrula", isi zise Apostol, fara frica, parc-ar fi vorbit de altul.
Pe urma, dupa cativa pasi, isi auzi cizmele bocanind pe cararea bolovanoasa, si pintenii ca un tarait de greier. Si iar ii trecu prin minte ca undeva trebuie sa coteasca in dreapta, spre regimentul de infanterie. Dar gandul acesta i se clatina in minte numai o secunda, ca si cum n-ar fi gasit de ce sa se agate. Se pomeni zicandu-si fericit: "Mare noroc de n-am intalnit pe nimeni Cu adevarat ca sunt nascut intr-o zodie buna!"
Ii venea sa rada si s-o ia la fuga, sa soseasca mai degraba. Drumul insa incepuse iarasi sa urce, mai greu. Apostol isi sterse de doua ori, in mers, sudoarea de pe obraji. In sfarsit, sosi intr-o poiana, unde cararea se pierdea.
"Mi se pare ca aici se impart caile", socoti Bologa, dibuind zadarnic sa regaseasca drumul.
Varfurile brazilor se conturau mai negru pe cerul mohorat, descriind cu o linie tremurata marginile poienii. Apostol porni spre punctul cel mai jos, unde trebuia sa inceapa alta vale. Si cum intra iar in padure, simti intr-adevar o carare umblata. Se opri, sa se odihneasca un minut si sa-si mai stearga naduseala pe gat si pe fata. Deodata isi stapani respiratia si asculta. In spate, in poiana, auzi zgomot de pasi. Se piti langa un trunchi gros. I se paru ca pasii se apropie si deslusi un glas inabusit rostind vorbe straine. Vazu doua umbre miscand la marginea padurii Se departau Apostol mai astepta un rastimp. Inima i se zbatea naprasnic. In creieri ii aparu iarasi harta cu pozitiile. Transeele infanteristilor sunt pe doua creste, dar ale romanilor sunt mai coborate
"Atunci poate ca am trecut am iesit din liniile noastre! se gandi, uitand oboseala, umplandu-se de o bucurie lina. Slava Domnului De acuma primejdia cea mare s-a sfarsit Doamne, nu ma lasa!"
Se inchina, patruns de un fior de multumire si recunostinta, iar buzele murmurau franturi de rugaciuni fara cuvinte.
Pleca inainte pe carare, cu inima ostenita de bucurie. Peste cativa pasi se impiedica intr-un trunchi putred, rasturnat parca dinadins de-a curmezis. Il ocoli. La zece metri insa alt copac pravalit inchidea drumul. Apoi putin incolo se izbi de niste sarma ghimpata, intinsa si impletita intre tulpinele brazilor. Incerca sa se strecoare prin gardul de sarma. Nu izbuti. Vrand sa ocoleasca, o lua in stanga. Facu vreo treizeci de pasi si gasi loc de trecere. Dincolo de sarma porni la dreapta si inainte, sa se intoarca la carare.
Nu mai dadu de ea. Merse totusi inainte si nimeri iar intr-un gard de sarma.
"Se vede ca-i un unghi mort si l-au inchis cu mai multe randuri de obstacole impotriva surprizelor!" isi zise Apostol cu rabdare si incredere neclintita.
O apuca din nou spre stanga, pe coasta, de-a lungul gardului, socotind ca trebuie sa fie undeva un locsor de trecere. Dupa vreo zece minute de suis, se gandi ca prea se departeaza de fundul vaii si se intoarse inapoi, sa mai caute si in cealalta parte. Cobori pana in vale si urca pe alta coasta, mai piezisa. Padurea parea mai deasa si mai tanara.
Din cand in cand crengile joase se agatau de hainele lui Apostol ca niste maini care ar vrea sa-l opreasca. Urcusul il ostenea, isi stergea mereu gatul cu batista uda si sudorile ii picurau neincetat din par pe gat, fierbinti, si se prelingeau pe sub guler, pe spate
In sfarsit padurea se rari si gardul de sarma disparu tocmai la marginea unei rape care se ridica spre cer ca un zid. Bologa statu acolo sa rasufle o clipa si sa se racoreasca.
La poalele rapei gasi alta carare. Usurat si odihnit porni in vale si cobori poate cinci minute. Apoi cararea ocoli o stanca si se ingusta ca un coridor intre peretele rapei si tulpinile brazilor. De-abia acuma incepea Bologa sa simta aievea oboseala. Il dureau picioarele, si genunchii parca-i erau straini. Se dezvatase de marsuri si azi a umblat atat de mult. Parul ii era ud si de sub casca infierbantata i se scurgeau pe tample siroaie.
Scoase casca din cap fiindca il strangea de n-o mai putea rabda. O lua de curelusa, cu mana stanga, leganand-o in ritmul pasilor. Deodata casca se lovi de ceva, cu zgomot metalic. Apostol se opri mirat. Pipai. Un trunchi de brad, rasinos, incat isi murdari degetele Si iar sarma ghimpata Trei randuri, cu impletituri dese Bologa se tulbura.
A nimerit tocmai cararea pe care umbla patrulele care cerceteaza valea dintre liniile vrajmase. Daca s-ar intalni pe aici cu vreo patrula de recunoastere O clipa se gandi sa se intoarca inapoi pana unde se ispraveste gardul de sarma si acolo sa coboare in vale, sa-si piarza urmele. In padure ar putea chiar astepta sa se faca ziua ferit si adapostit
Totusi, isi continua drumul ca si cum gandul de intoarcere ar fi privit pe altcineva, nu pe el.
Cararea ocoli iar un picior de stanca si Apostol Bologa se ciocni piept in piept cu un om care, sarind brusc inapoi, striga infundat:
― Halt! Wer da?
Lui Apostol i se paru cunoscut glasul si raspunse:
― Offizier
Urma o tacere scurta, gatuita. Ochii lui Bologa sfredeleau intunericul cu priviri curioase. Apoi deodata, dintr-o lampa electrica de buzunar, tasni o sulita de lumina alba si glasul de adineaori rasuna iar, mai limpede, cu mirare si satisfactie:
― A, Bologa!
Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga si, sub casca ce licarea in reflexele razelor, ii zari si ochii rotunzi ca doua margele de sticla neagra. Si in aceeasi clipa, se cutremura ca un lunatic care s-ar fi desteptat din somn pe marginea unei prapastii.
Locotenentul Varga sovai cateva secunde, mormaind. In dreapta lui, teava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urma striga cu o voce ca o lama de cutit ce patrunde in carne vie:
― Ia-i armele, caporal!
Din spatele lui Varga iesi un soldat pirpiriu. Apostol murmura lenes:
― N-am arme
Omul se opri la doi pasi. Varga sasai nerabdator, furios:
― Caporal, perchezitie corporala!
Apostol nu mai zise nimic. Mainile soldatului pipaira buzunarele, repede, speriate.
― Traiti, don locotenent, n-are
― Patru oameni la escorta! striga iar Varga, sec, rece. Caporalul ramane la urma!
Apostol Bologa se lipi cu spatele de stanca, sa faca drum locotenentului. In trecere
Varga se intoarse cu fata spre Apostol care-i simti respiratia aspra, taioasa, intepatoare.
Apoi fasia de lumina muri in potopul de intuneric

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2023 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.