Publicat in 1920, dupa exercitiul stilistic din nuvelele ce prevesteau realismul dur al scriitorului, romanul
Ion reprezinta un moment semnificativ in evolutia prozei romanesti, eliberata de cliseele si lirismul samanatoriste. Sintetizand aceasta mutatie esentiala, E. Lovinescu nota : Pornind de la acelasi material taranesc, Ion reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista, si fata de eticismul ardelean, constituind o data istorica in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice" (E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporanE).
Distanta fata de Ciclul Comanestilor, al lui D. Zamfirescu, fata de romanul
Mara al lui Slavici sau prin raportare la creatiile lui G. Galaction si I. Agarbiceanu, este evidenta, iar sincronizarea cu literatura europeana se realizeaza atat la nivelul obiectivitatii narative, cat si prin profunda introspectie psihologica.
Viata satului romanesc se revarsa epopeic, miscarea energica a liniilor epice conduce spre o structura solida, arhitectonica; o lume sfasiata de drame si pasiuni intra intr-un cadru istoric si social, pe care il transcende insa spre ritmurile cosmice eterne.
Romanul Ion inseamna biruinta naratiunii moderne, o viziune realista, perspectiva moderna de interpretare, substanta epica organizata in simetrii de compozitie, impunerea unei tipologii din care se detaseaza profilul eroului principal.
Creatie epica de mari dimensiuni, roman-fresca, Ion reprezinta epopeea taranului roman" (P. ConstantinescU), grandioasa fresca a lumii de tara" prin care autorul a ridicat drama personala, a lui Ion al Glanetasului, la inaltimea unei drame simbolice" (Perpessicius, Patru clasici, p. 241).
Tema operei o constituie lupta taranului pentru pamant, intr-o societate in care singura masura a valorii omului este banul sau intinderile de pamant. Dincolo de aspectul arhetipal al personajului care intruchipeaza idealuri si mentalitati stravechi din spatiul satului romanesc, romanul comunica si un mesaj etic referitor la inevitabila degradare morala a fiintei umane in raport cu ideea de posesiune.
Compozitia romanului
Prozatorul se dovedeste de la acest prim roman un arhitect atent la echilibrul epic si la perspectiva. O geometrie clasica domina fiecare capitol, structurat in mici diviziuni care cuprind o scena, un moment important pentru tesatura intregului.
Romanul este in expresia criticului Constantin Ciopraga un corp sferoid" care se termina precum a inceput", in sensul descrierii drumului ce se indreapta spre satul Pripas, devenind topos literar, se decupeaza apoi un univers al fictiunii, pentru ca in final sa se revina la imaginea drumului parcurs in sens invers, simbolica iesire din lumea cartii, a fictiunii. Prima secventa sugereaza adevarate detalii topografice (Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului").
Dupa consumarea unei actiuni dramatice, tabloul se estompeaza, cercul se inchide, iar capitolului initial cu titlul inceputul" ii corespunde in final capitolul Sfarsitul", cu o secventa aproape simetrica : Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Peste zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele (). Drumul trece prin Jidovita, pe drumul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput".
Acest procedeu al drumului inchis, folosit in cinematografia moderna, reapare in toate romanele importante. in
Rascoala, capitolul initial Rasaritul" intra in legatura cu cel final, Apusul", sugerand o lunga zi ca in tragediile antice. Precum intr-o epopee, in Ion si Rascoala tonul ia o anumita cadenta, nasterea, nunta, moartea, calmul, crisparea se inscriu in ordinea faptelor naturale. Din aceasta geometrie a cercului nimeni nu poate iesi" (Constantin CiopragA). Astfel, un principiu compozitional devine semnificativ in raport cu desfasurarea epica. Rebreanu se dovedeste un dialectician al tragicului", personajele se misca sub semnul fatalitatii, destinul lor nu poate fi altul, iar alegerea nu este posibila.
Cele doua parti Glasul pamantului" si Glasul iubirii" traduc dubla drama a personajului - patima ancestrala a taranului pentru pamant si erosul, dimensiune fundamentala a exisentei umane. Alte capitole cu titluri-sinteza (Zvarcolirea", Iubirea") urmaresc traiectoria dramatica a eroului.
Planurile compozitionale urmaresc alternativ aspecte din viata taranilor, dar si lumea intelectualilor din universul rural. Se deruleaza in acest plan scene din viata de familie a invatatorului Zaharia Herdelea. dificultatile materiale, confruntarea cu autoritatile imperiale sau rivalitatea cu preotul satului. Preotul Belciug reprezinta ipostaza patriotului autentic ce apara spiritul romanismului intr-un Ardeal incatusat, el este constiinta vie a satului, vocea autoritara.(intamplarile din familia Herdelea, cearta cu preotul Belciug subliniaza contra-punctic semnificatiile dramei taranesti.
Grijile familiale, nunta Laurei, ezitarile politice ale invatatorului, experientele tinerilor Laura si Titu nu au energia concentrata, consumata in celalalt plan. Acest plan narativ secund va completa impresia, chiar daca notele dominante sunt fragmentarul, juxtapunerea intamplarilor. Si daca aceste destine nu cunosc pasiunile mari si mici, ravagiile lor tragice () au in schimb un instinct al continuitatii, al dainuirii", alatura spectacolului aspru al pasiunilor tragice poezia fetei obisnuite, nemonumentalizate a existentei" (N. Cretu, Constructori ai romanului, p. 47). Criticul continua aratand ca din punct de vedere compozitional romanul este o combinatie de drama" si cronica" (a evenimentului obisnuit de viata). Unitatea acestor planuri narative este data de fluidul de mare poezie epica rebreniana" care asigura coerenta montajului.
In capitolul intitulat Arhitecturi rebreniene", din lucrarea Constructori ai romanului, criticul N. Cretu apreciaza solidaritatea AĞlumilorAğ rebreniene, forta dramatica a tensiunilor prin care ele se definesc, deschiderea ampla a spatiului epic", insistand asupra caracterului rotund al operei, de un sobru echilibru interior. Perspective diverse se deschid - satul, problemele sociale si politice ale
Ardealului, poezia marilor evenimente existentiale (nastere, nunta, moartE). Dincolo de suprafata continua" a epicului, se afla un relief al dramei, un montaj al detaliilor de cronica si fresca, organizarea compozitionala a unei infrastructuri simbolice" (N. Cretu, op.cit., p. 31). In centrul cartii se afla povestea lui Ion, prins intr-o drama taraneasca in care se confrunta si alte destine - Ana, Vasile Baciu, George, Florica. Alte straturi ale epicului (viata intelectualilor de tara, targul ardelenesc la inceputul secolului, problema nationala) amplifica adevarurile eterne, ancestrale, inchise in cele doua mari patimi - pamantul si iubirea.
Gesturi, vorbe, mimica, ganduri alcatuiesc episoade, secvente ale dramei, organizate in structura imaginarului narativ.
Starile de criza, situatiile dilematice iau forma zvarcolirilor" - un adevarat laitmotiv identificat de Lucian Raicu in toate romanele lui Rebreanu. Faptele obisnuite, cotidiene ascund o latenta tragica, intarziata prin tehnica amanarii. Aspectul este valabil atat pentru destinul lui Ion, cat si pentru drumul ireversibil al Anei spre sinucidere. Ana este un caracter tragic cu o economie de mijloace exemplara. O existenta ritmata sever in miscarea unica de flux-reflux al iubirii, pasiune careia i se sacrifica totul, urmata de un moment al adevarului si disperarii, dincolo de care nu mai poate fi decat moartea. intre asteptarea si framantarile - preludiu al izbucnirii patimii (capitolul AĞNoapteaAğ) - si obsesia totala a mortii (AĞStreangulAğ), drumul Anei e un sir de destramari." (N. Cretu, op.cit., p. 37)
Dramatic este si jocul confuziilor traite de Ion. in episodul nuntii, Ana este inlocuita de Florica, inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui", apoi personajul crede ca nimic ireversibil nu s-a intamplat, ca totul ar putea fi refacut. Aceste autoamagiri sporesc tensiunea tragica a romanului.