Liceul Gh. Lazar din Bucuresti era in primul sau an de functionare, dupa primul razboi mondial.
Profesorii ni se schimbau de la un trimestru la altul, din diferite motive, pe care noi le-ntelegeam foarte putin.
Dintre toti, numai patru-cinci au ramas in tot cursul anului: Sterie Enachescu, de Franceza; Dimitrie Caracostea, de Romana; Spiridon Popescu, de Matematici; Victor Anastasiu, de Zoologie; Grigore Niculescu, de Istorie si Ion Costescu, de Muzica ― toti adevarati stilpi ai liceului, impresionante figuri, care au inscris o pagina de neuitat in cultura romaneasca.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Si, dupa primele notiuni primite de la profesorii nostri, dupa invariabilele: "Comment-t'appelles-tu?", cu raspunsul "Je m'apelle Cutare"; dupa longitudinea si latitudinea Geografiei, cu siciitoarea problema de a afla pozitia unui oras pe globul pamintesc; dupa numerosi faraoni egipteni, printre care Ramses si Tutmes, cu in¬fioratoarele lor mumii, incepura lectii din ce in ce mai grele: cu harti si rezumate, cu reguli de invatat pe dinafara, cu traduceri incurcate si verbe de conjugat, cu examinari severe
Iar pe la inceputul lui decembrie, odata cu primii fulgi de zapada, incepura sa pice si tezele, una dupa alta!
Au fost cele mai grele si mai pline de emotii teze din cariera mea scolareasca, desigur si pentru ca au fost primele lucrari scrise date la liceu.
La mai toate materiile am obtinut note bunicele: 7 si 8, ca invatam cu destula constiinciozitate.
La Romana, insa, a fost ceva la care nu m-asteptam: nici eu si nici colegii mei.
In clasa I-a, la limba materna, s-au perindat trei pro¬fesori: Dimitrie Caracostea, care era titularul catedrei, si dupa el, doi suplinitori, intre care scriitorul Camil Petrescu, profesor eminent.
In timpul despre care povestesc era profesor Camil Petrescu.
Cu vreo saptamina inainte de teza, profesorul ne citeste "Cetatea Neamtului" de Dimitrie Bolintineanu si intreaba:
― Ei, cine crede ca poate s-o citeasca asa cum am citit-o eu?
Stiam sa citesc binisor si cu intonatie. M-am ridicat in picioare, cu cele doua degete ale miinii drepte intinse:
― Eu, domnule profesor!
― Poftim, te rog!
Am citit bucata in intregime.
― Multumesc! Ai citit mai bine decit ma asteptam. Cum te numesti?
I-am spus numele. M-a cautat in catalog.
― Ti-am pus nota 9!
M-am inbujorat de fericire. Nu mai avea nimeni din clasa 9 la Romana.
A sosit ziua tezei. Un singur subiect: "O amintire din viata".
M-am framintat vreun sfert de ora pina sa incep. Ce amintire sa scriu, ca aveam atitea si atitea?!
Si cum razboiul de-abia se terminase, am socotit ca n-ar fi tocmai nepotrivit sa povestesc "Intoarcerea tatii din razboiu".
Am scris doua pagini impresionante si pline de duiosie.
Eram multumit de felul cum facusem teza, si de un lucru eram sigur: ca o scrisesem cit se poate de corect ca punctuatie si ortografie.
Am asteptat aducerea tezelor la Romana cu aceeasi nerabdare cu care asteptasem si rezultatul celorlalte teze.
In sfirsit, a venit si ziua mult dorita!
Cestorul, cum era numit monitorul la liceu, a fost chemat la catedra, ca sa-i ajute profesorului, si distribuirea a inceput.
Citiva au luat "trei", citiva "cinci", restul "sase" si "sapte" si unul singur, Constantinescu Dumitru, care facea compuneri foarte frumoase, "noua"!
Ah, cum l-am fericit pe Constantinescu, cind am auzit ca aluat noua! Ce bine de el!
― Popescu-Bajenaru Grigore!
― Prezent!
― Zece!
Doamne sfinte! Visez sau e o gluma?! Ma-ndrept spre catedra, impleticindu-ma, si intind mina tremuratoare, ca sa iau teza
Camil Petrescu mi-o da si ma opreste o clipa la ca¬tedra:
― Intr-adins am lasat teza ta la urma, pentru ca e cea mai buna din clasa. Du-te la loc si citeste-o tare, ca s-o cunoasca si colegii tai!
Imi pare nespus de rau ca n-am pastrat-o. In minte, insa, ii am reprezentarea grafica ciudat de precis!
In drum spre banca, mi se-ntind miini prietenoase:
― Bravo, Bajenare!
Botez si Ben privesc cu mindrie in jurul lor.
In definitiv era un succes, in primul rind, al bancii noastre.
Am citit-o foarte emotionat si, la unele pasagii, mi-au tremurat lacrimi pe gene. Doar in teza mea era vorba de tata, care se-ntorsese ranit, in cirji, de pe front.
Din aceasta fericita zi mi s-a stabilit faima, pe care m-am straduit sa n-o dezmint niciodata in cei opt ani scoala, de a fi cel mai tare din clasa la Romana.
Dar teza a avut si alte urmari deosebit de insemnate pentru mine, din punct de vedere scolaresc!
Ca sa ma prezint cit mai bine la lectii, bietul tata imi facea toate temele la romana: rezumate, compuneri, analize gramaticale
A continuat sa-mi ajute astfel si dupa faimoasa teza, pina intr-o zi, cind intimplarea mi-a aratat calea cea buna, pe care eu o cam intrezarisem, insa pe care, fie din lipsa de curaj, fie mai mult din lene, nu indraznisem sa merg.
Profesorul ne daduse sa facem o compunere cu subiectul "Primavara".
Iarna era pe sfirsite si primavara incepuse sa infloreasca timid prin margini de padure si prin curtile oamenilor.
Soarelui ii ardea de gluma cu copiii si, cu toate ca-i pisca uneori, isi arata dintii surizator, dovada ca totul e numai o joaca!
N-aveam pofta sa-mi vad de lectii, cum n-as fi avut chef sa-mi toarne cineva o galeata cu apa rece in cap.
Am lasat compunerea cu "primavara", ca de obicei, pe seama tatii, care, din fericire, nu era acasa, ca sa ma piseze sa-mi fac lectiile la celelalte materii.
Era 3, dupa prinz; spusese ca se-ntoarce pe la 7 seara. Pin-atunci, a mea era lumea
Si lumea aceasta se marginea la citeva strazi din jurul casei!
Dar iata ca se face 8, si tata nu mai vine!
S-a intunecat de-a binelea, si el tot n-a sosit! 9 noaptea! Doamne, daca a patit ceva?! Si ce intuneric este! Doar citeva stele sclipesc in departari, fara sa lumineze Luna, nicaieri!
In minte-mi vine, fara sa vreau, bucata de citire din cursul primar, in care un copil, al carui tata se ratacise si intirziase, se roaga de-o stea ca sa-i lumineze calea. Steaua asculta ruga copilului, si tatal soseste vesel acasa!
"Ei, dar astea-s povesti bune pentru cursul primar!" imi spun eu, nu fara putina mindrie ca sint licean.
Mai tare ma roade insa gindul ca nu mi-am facut compunerea. Daca tata nu vine, sau daca vine prea tir¬ziu? Miine trebuie s-o am, ca se poate sa m-asculte.
Imi iau inima-n dinti si ma hotarasc sa-mi fac singur compunerea.
Am scris despre "Primavara" ce m-am priceput si cum am crezut eu ca este mai bine si mai frumos.
Cind am terminat de transcris pe curat, a sosit si tata. Era 10!
― Ce faci, ma, de ce nu te-ai culcat?
― Am avut lectii multe si ― aci imi ingrosai glasul cu imputare ― dupa alte toate, ne-a mai dat si o com¬punere la Romana!
― Pai, da sa ti-o fac Despre ce?
― Despre Primavara, dar nu mai e nevoie sa mi-o faci. Dac-am vazut ca intirzii atita, am facut-o eu singur!
― Foarte frumos din partea ta! spuse tata ironic si convins ca am facut o compunere ca vai de lume. Ia s-o citesc si eu!
― Poftim! si ii intind caietul cu sfiala.
El incepe sa citeasca, isi stringe buzele si-si ridica sprincenele cu mirare.
― Din ce carte ai luat-o?
― Din nici o carte! Am facut-o eu, din capul meu!
― Hai, hai, stii ca nu-mi place sa minti! Spune de unde ai copiat-o?
― De nicaieri, tata, zau asa, daca-ti spun Eu am facut-o!
― Tu, singur?
― Eu, singur!
― Si mama-ta nu s-a amestecat deloc, deloc?
― Daca-ti spun c-am facut-o eu! La urma-urmei, ce mare lucru e, de nu-ti vine sa crezi? Uiti ca la teza am luat 10?
― Apai, dac-ai facut-o tu, bravo, flacaule, ma bucur de doua ori: intii ca esti in stare sa faci compuneri bune, si al doilea ca am scapat de corvoada de a ti le mai face eu! Imi inchipui ca esti convins ca de aci incolo nu ma mai amestec in temele tale de Romana!
― Hm, hm! tusii eu, fara sa-mi convina. Ca sa-ti spun drept, cred ca nici pin-acum nu aveam nevoie de ajutor!
― Ce, a pierdut cineva recunostinta pe strada, ca s-o gasesti tu?! Hai, treci la culcare!
― Sarut mina!
― Noapte buna!
