Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Cismigiu & Comp. - IN CURSUL SUPERIOR de Grigore Bajenaru



Toti baietii din clasa a IV-a, nu numai eu, asteptam sa treaca vacanta de primavara cu o nerabdare care crestea din ce in ce mai mult.
S-ar parea ciudata dorinta de a se termina mai repede o vacanta, ca sa incepi scoala din nou Si, cu toate astea, asa era, caci in clasa a IV-a a tuturor liceelor din Bucu¬resti se statornicise o traditie: cu de la noi putere ar¬boram un grad pe care, poate, nu chiar toti aveam sa-l pur¬tam, o panglicuta neagra, ingusta, pusa la sapca intre cele doua santulete, intr-adins facute pentru asta cursul superior!
Eram cam grabiti, ce e drept! Nu numai ca nu termina¬seram clasa a IV-a, dar mai aveam de dat un examen des¬tul de greu: admiterea in cursul superior, sau asa-zisa ca¬pacitate!
Nu mai vorbesc despre teoriile pe care cei mai multi dintre profesori ni le faceau asupra denumirii de "capaci¬tate", referindu-se plini de ironie la "incapacitatea" noas¬tra, parca numai noi am fi fost vinovati de asta!
Asa, Minciu de Istorie, pe care l-am avut profesor in clasa a IV-a, de cite ori avea prilejul ne spunea peltic:
― Examen de capacitate spuneti ca dati? Poate de incapacitate! Capacitatea am dat-o noi, cind ne-am facut profesori. Nu stiu cui i-a trasnit prin cap sa numeasca examenul asta al vostru: de capacitate! Eu, unul, daca
In sfirsit, cam la o saptamina dupa terminarea cursurilor clasei a IV-a, se anunta si examenul de admitere in cursul superior.
Parca eram cuprinsi de friguri si pe buna dreptate, pentru ca nu era deloc usor. Aveam de dat lucrari scrise din toata materia cursului inferior la: Romana, Franceza si Matematici si din aceleasi materii, apoi, examen oral in fata unei comisii compuse din sase-sapte profesori.
Nu era de glumit si ma gindeam cu groaza ca s-ar putea foarte usor sa fiu nevoit, cu destula amaraciune, sa-mi scot panglicuta neagra a cursului superior de la sapca!


Tezele au mers cum au mers. La Romana ne-a dat nu mai stiu ce compunere, la Franceza, o traducere usoara, pe care bunul nostru Barosanul numai ca nu ne-a dictat-o; iar la Matematici, Spiridon Popescu ne-a dat o problema de Geometrie combinata cu Algebra, trebuia sa punem in ecuatie etc.
Mai cu una, mai cu alta, a mers si am intrat cu totii la oral. Cu totii, cei care ne-ncumetaseram sa dam exame¬nul, pentru ca multi dintre noi renuntasera si fugisera "in corpore" la Comert, unde nu se cerea examen de ad¬mitere in cursul superior.
La oral, insa, nu stiam cum vom iesi la liman.
Eu, ca sa marturisesc cinstit, as fi fost fericit sa trec cu note la limita, numai sa scap!
Mi-era insa tare teama c-am s-o scrintesc si asteptam plin de emotie sa-mi vina rindul la ascultat.
Pin-acum trecusera prin fata comisiei trei serii de elevi. Dupa calculul facut de mine, peste inca trei serii trebuia sa-mi vina rindul.
Dar nu mi-a mai venit!
Ma gindeam oarecum amuzat cam ce-am sa raspund la intrebarile iscusite si pline de capcane, intr-adins alese, ca sa te-ncurce si priveam distrat: pe Caracostea de Romana, pe Fischer de Germana, pe Frollo de Latina, pe Minciu de Istorie pe cind deodata auzii ca prin vis glasul profesorului Caracostea punind urmatoarea intre¬bare:
― Poti sa-mi spui tu, Georgescule, de unde vine cu¬vintul moasa?
Se vede ca se citise la Romana vreo bucata de lectura in care era vorba despre moasa!
― Nu stiu, domnule profesor! a raspuns Georgescu Nicolae, inciudat.
― Nu e nimic daca nu stii, ca nu esti obligat Poate ca stie cineva din serie?!
Seria de la catedra, insa, dotata cu un impresionant simt de colegialitate, a tinut cu Nae Georgescu si a tacut.
Atunci Caracostea s-a adresat clasei:
― Care dintre voi poate sa-mi spuna de unde vine cuvintul moasa? Chiar daca nu stiti, puteti sa va-nchipuiti. Ia sa vedem, e in stare cineva sa-mi raspunda la aceasta intrebare?
Ca prin farmec mi s-a luminat mintea, mi-am intors gindul cu veacuri inapoi, in lumea patriarhala a satelor noastre, si am sarit cu doua degete in sus.
― As putea sa spun eu, don' profesor!
― Spune sa auzim!
Foarte curiosi sa auda cam ce voi raspunde ― poate ca nici multi dintre ei nu cunosteau etimologia cuvintului ― profesorii se facusera numai urechi.
Am raspuns raspicat si indraznet ca intotdeauna cind o intrebare de Romana:
― Nu stiu sigur daca este asa cum am sa spun, pentru ca nici n-am citit undeva si nici nu mi s-a spus; imi in¬chipui insa ca s-ar putea sa fie asa inainte vreme nu erau ca astazi medici mamosi specialisti, nici scoale de moase si nici maternitati Cind nastea vreo femeie, venea sa-i ajute la facere cite-o batrina din sat mai priceputa si care mai ajutase sau vazuse si alte nasteri. Cum aceste femei batrine erau sotiile cite unui mos, era foarte firesc ca, atunci cind venea vorba despre ele, sa li se spuna pe scurt moasa, adica sotia mosului, dupa cum si in zilele noastre li se dau multor femei diferite denumiri in lega¬tura cu sotul lor sau cu meseria acestuia: spitereasa, morareasa si asa mai departe.
Comisia a facut haz de expunerea mea si toti profe¬sorii mi-au adresat cite un "bravo" rostit cu impresionanta sinceritate.
Eu am rosit tot de placere ca o nimerisem si mi s-au taiat picioarele de bucurie, nici nu-mi venea sa cred cind l-am auzit pe profesorul Caracostea, care era presedintele comisiei, spunindu-mi:
― Ti-am pus "foarte bine"! Poti sa pleci, pentru ca raspunsul dat te scuteste sa mai fii ascultat si la celelalte materii, caci, sint convins, dealtfel ca si domnii profesori din comisie ― ii asocie el pe ceilalti, care, surizind amu¬zati, motaiau aprobativ din cap ― ca ai raspunde la fel de frumos! Asa ca, Bajenarule la revedere intr-a V-a, la toamna!
― Va salut, domnilor profesori! am spus eu peste ma¬sura de grabit, si, bagindu-mi cartile-n ghiozdan, claie peste gramada, n-am stiut cum s-o sterg mai repede, de frica sa nu se razgindeasca vreunul dintre ei si sa-i vina chef sa-mi puna cine stie ce intrebare, la care sa nu mai stiu ce sa raspund!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Asa am trecut in cursul superior.
Dar toamna, la inscrierea in clasa a V-a, s-a ivit alta problema didactica foarte serioasa si care m-a pus intr-o mare incurcatura atit pe mine, cit si pe ceilalti colegi ai mei.
Cursul superior era scindat pe atunci, la Liceul Lazar, in sectiunile: moderna si reala. Singurul liceu din Bucuresti care mai avea o sectiune, cea clasica, unde avea intiietate ― pe linga Latina ― Elina, era "Sfintul Sava".
La moderna, materia principala era Latina; iar la reala. Matematicile.
Nu eram elev stralucit la nici una din aceste materii si ma gaseam intr-o grea cumpana!
Dar, cum de Matematici aveam o groaza ce o depasea pe cea inspirata de Latina, dupa lungi dezbateri intre colegi, cu calcule, probabilitati si presupuneri de tot felul, multi ne-am hotarit pentru sectia moderna ― fapt la care a contribuit intr-o foarte mare masura stirea ca Barosanul ne va fi dascal pina in clasa a VIII-a!
Asa ca m-am inscris la sectia moderna, foarte invidios pe "realisti", ca ei scapasera pentru totdeauna de Latina; pe cind noi, tot mai aveam sa dam piept cu Matematicile de doua ori pe saptamina!
M-am despartit cu multa parere de rau de foarte multi dintre colegii in tovarasia carora imi tocisem coatele patru ani pe bancile cursului inferior.
Intr-a V-a moderna se ivira ― aproape jumatate din clasa ― colegi noi; unii veniti de la clasele paralele, iar altii de pe la alte licee.
Se facu o noua numerotare a elevilor, care in ultimii ani se inmultisera, si primii in clasa a V-a numarul 1282, in locul lui 33! Cred ca pe vremea aceea liceul nostru numara peste 2 000 de elevi.
Se schimbasera si foarte multi profesori ― ma rog, ca pentru cursul superior!
Ne venise la Romana Gheorghe Chelaru, unul dintre cei mai buni la aceasta materie; la Matematici. Traian Popp, pe cit de tinar, pe atit de pretentios; la Franceza Aurel Dinu, un profesor foarte bun si ciudat: duios si sever, in acelasi timp; la Istorie, Marin Dumitrescu; si altii, si altii
In scurta vreme ne-am familiarizat atit cu noii colegi, cit si cu noii profesori, si batalia didactica a inceput mai curind de cit ne asteptam.
Printre tovarasii nostri de munca scolareasca s-au distins foarte repede vreo trei-patru, care aveau sa-si dispute intiietatea la invatatura. Fostul nostru premiant, Motas Constantin, plecase la real.
Acum dadeau asalt acestui titlu, care pe noi, elevii obisnuiti, ne lasa cu totul indiferenti, doi insi: Ciurea Constantin si Marinescu Nicolae.
Ultimul, care era un coleg foarte bun si neinvidios, ajunsese premiant printr-o ciudata vointa a intimplarii, ca nu tocea niciodata!
Avea insa o ascutita inteligenta si era, cred, unul dintre cei mai isteti din clasa. Mic si vioi ca un spiridus, nu sta o clipa locului, dind impresia profesorilor ca stie totul la perfectie si ca nu-l poate intrece nimeni!
Al doilea premiant, Ciurea Constantin, se impusese, in primul rind, prin aceea ca era fiu de profesor universitar, cariera catre care ne marturisise ca tinde si el.
Era un baiat inalt, slab, cu fata plina de pistrui si cu parul rosu ca morcovul.
Barosanul, noul nostru diriginte, il numise cestor pe Ciurea, si el era tare magulit cind noi, elevii de rind, ne guduram pe linga el, spunindu-i lingusitor: "Stapine!"
Stapinul avea o foarte mare insemnatate in clasa, pentru ca de el depindeau multe! Intotdeauna, asa-zisul "sef al clasei" a avut cuvint greu in fata profesorilor, care, convinsi ca este cel mai bun element, il ascultau in tot ce spunea.
Pe noi, la Stapinul, ne interesau in special doua lucruri:
Primul: cind lipseam, sa faca in asa fel ca sa nu se bage de seama si, daca e posibil, sa scapam chiar fara absenta in catalog, pentru ca el da absentii dupa condica clasei.
Al doilea: cind nu stiam lectia la vreo materie si nici nu aveam posibilitatea sa lipsim, el sa aranjeze in asa fel, ca profesorul sa nu ramina pe foaia celui interesat, ca cei mai multi dintre profesori aveau obiceiul sa asculte elevii de pe pagina catalogului pe care puneau ultimul absent.
Cu mine, Ciurea s-a purtat foarte frumos in cei patru ani, cit am fost colegi in cursul superior Ba, tin minte ca intr-a V-a chiar, rugindu-l cum am stiut eu mai frumos, mi-a facut la Franceza o harta a Frantei, in tus negru si acuarele, pe care Aurel Dinu mi-a pus 8.
Este ciudat faptul ca, odata cu intrarea in superior, structura noastra sufleteasca a suferit importante trans¬formari.
Eram mai indrazneti, sufeream mai putin de emotie, iar spiritul nostru inventiv, in legatura cu micile trucuri scolare, de natura "sa-i duca pe profesori", realiza adeva¬rate creatiuni in materie!
In ce ma priveste, vazind ca nu mai merge sa lipsesc la anumite obiecte, am incercat o noua metoda; aceea de a sta in clasa, fara sa fiu ascultat.
Ajunsesem la o adevarata virtuozitate in nascocirea motivelor care sa-i impiedice pe profesori sa m-asculte, pina cind ma hotaram, in sfirsit, sa-nvat, sau credeam eu ca pot obtine un rezultat fericit.
Capatasem naravul acesta de la orele unor profesori ca Minciu, care tineau lectii searbade si nu ne acordau nici un fel de consideratie.
Aveam diferite trucuri pe care le monopolizasem, in¬trucit erau inventia mea, si, daca vreun coleg voia sa foloseasca vreunul dintre ele. ca sa nu fie ascultat, venea si ma-ntreba:
― Ma Bajenarule, astazi ai ceva liber, ca n-as vrea sa m-asculte la Trigonometrie?
Si, dupa toane sau simpatie, ii lasam sa se foloseasca de cutare truc.
Natural ca si trucurile variau dupa psihicul si perspica¬citatea fiecarui profesor, ca unii erau mai usor, altii mai greu, iar altii imposibil de dus!
Cel mai usor de dus dintre ei, pentru ca avea o fire foarte duioasa, impresionabila si compatimitoare, mai ales la boale, era Aurel Dinu de Franceza, pe care l-am pacalit de cele mai multe ori.
Apoi, Fischer de Germana!
Unul dintre trucuri si cel mai simplu, pentru ca nu-ti cerea nici un efori, era "trucul cu singele". Il faceam pe profesorul respectiv sa creada ca-mi curge singe din nas, in modul urmator:
Sacrificam o batista, pe care picam din abundenta cerneala rosie, amestecata cu foarte putina cerneala neagra Minjeam putin narile, puneam batista vizibil inrosita la nas, ridicam brusc degetele si, fara sa spun o vorba, ieseam in fata profesorului, cerindu-i voie afara; iar el se grabea sa-mi spuna cu mila:
― Du-te, du-te repede si stai linistit cu bratele-n sus si cu capul pe spate!
Apoi, in timp ce ieseam:
― Bietul baiat e hemofil!
Hemofilului, insa, ii inceta hemoragia, ca prin farmec, indata ce pasea pe coridor si avea grija sa-si puna la loc singele pierdut, la bufet, inapoindu-se in clasa cu o ipo¬crita tristeta, numai cu cinci minute inainte de a suna!
Alt truc, cel mai folosit, era acela cu "durerea de masele".
Imi bagam in gura un ghemotoc de hirtie, in stinga, sau in dreapta, dupa pozitia profesorului pe catedra si a mea in banca, ma legam la falci cu o batista mare, po¬peasca, si asteptam.
Daca ma chema la lectie, ma ridicam in picioare si spu¬neam fonf, indurerat si balos:
― Va rog sa ma scuzati, don' profesor, dar am o durere de masele groaznica!
― Ah, stai jos, stai jos! raspundea dascalul Ai vreo masea cariata, sau o nevralgie?
― Nu stiu, don' profesor stiu numai ca ma doare de innebunesc.
― Pai n-ai luat nimic, vreun antinevralgic, ceva. De ce nu te duci la dentist?
― N-am avut timp, c-a trebuit sa-nvat toata dupa-amiaza!
― Of, bietul baiat si durerea de masele e intr-adevar groaznica! Cind ai sa te simti bine, sa vii sa te ascult!
― Da, va multumesc!
Alt truc era acela cu "cazutul pe gheata", dar acesta putea fi folosit decit iarna
Avea insa cel mai mare succes, pentru ca la realizarea lui erau necesari trei elevi, asa ca, pe linga mine, care cazusem pe gheata si ma lovisem ingrozitor, mai luam doi colegi, care trebuiau sa m-aduca in clasa, tinindu-ma cu grija de subtiori.


Scopul era sa intram dupa ce profesorul scosese la lectie seria pe care urma s-o examineze.
Asteptam in curte, cam cit ne faceam noi socoteala ca a notat absentii, apoi ne puneam planul in aplicare; eu ma lungeam pe gheata pe care ne daduseram in serie pina arunci, si unul din ei ma tira de-o mina, pina ma murdaream de zapada si de noroi pe un crac al pantalonului.
Cei doi colegi ma luau si ma duceau aproape pe sus pina la clasa.
In fata usii, imi compuneam o figura plina de suferinta, unul dintre colegi da usa de perete ― si ne faceam in¬trarea!
Urmau intrebarile si raspunsurile de rigoare, compati¬miri, "te doare rau", "treceti la loc" etc si totul se sfirsea ca bine!
Un truc pe care nu l-au facut decit doi insi: Copoiu Matei si cu mine, pentru ca cerea talent de imitatie, era "vorbitul ragusit".
Stam in clasa foarte linistiti si, daca ne scotea la lectie, ne ridicam si spuneam gijiit, ca si cind am fi avut cea mai autentica laringo-faringita:
― Va rog sa ma scuzati, dar nu pot vorbi!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cel mai des folosit dintre toate trucurile si de foarte multi colegi a fost acela cu "durerea de masele".
In clasa a VIl-a, tin minte ca am umblat legat la falci timp de o saptamina la toate materiile, rezolvind astfel spinoasa problema a ascultatului pe timp de sase zile!

*

In clasa a V-a, nazbitiile noastre nu prea au excelat.
Totusi, s-au petrecut citeva intimplari, nu extraordi¬nare, dar care merita osteneala de a ma opri la ele.
Printre colegii de curs inferior, care venisera cu noi la modern, era si Constantinescu Teodor, zis Chiorul, un baiat foarte simpatic si cu ochi frumosi chiar, dar poreclit astfel pentru ca, de cite ori era ascultat, casca ochii atit de mari si ii repezea holbati inainte, de credeai ca mai au putin si-i ies din orbite.
Felul in care Chiorul isi bolovanea ochii in cap dadea clasei impresia ca atunci, pentru prima oara in viata lui scolareasca, bietul nostru coleg afla ca pe lume exista o materie de invatamint care poate da nastere la intrebari atit de incilcite!
Era o placere sa asisti la o examinare a lui.
Odata, in clasa a V-a, a fost scos la Istorie, cu o intreaga serie de "C".
Aveam "Razboiul troian", si Marin Dumitrescu, profesorul, ajungind la Chiorul, l-a intrebat:
― Spune-mi dumneata, Constantineseule, cine era Ahile si cine era Hector!
Chiorul, care habar n-avea macar ce era cu "Razboiul troian", holba ochii conform obiceiului, rotindu-i ca un veritabil cameleon: cind spre profesor, cind spre clasa. As¬tepta sa auda un cuvint macar, de care sa se agate cu dibacie si sa-l dezvolte pina cind va receptiona altul Dar cuvintul salvator nu mai sosea!
Marin Dumitrescu, observind ca Chiorul era nelinistit, facind impresia ca poate sa raspunda la intrebare, dar nu stie cum sa-nceapa, si vazind ca pare in acelasi timp mirat de asa intrebare, in realitate foarte usoara, incerca sa-l ajute cu marea lui bunavointa, care l-a caracterizat si ni l-a pastrat in amintire ca pe un profesor ales:
― Stai, nu te nelinisti, gindeste-te bine, sa nu faci vreo confuzie Vorbeam despre "Razboiul troian", nu? Ai fost atent la raspunsurile date de catre colegii dumi¬tale?
― Da, don' profesor! incuviinta Chiorul foarte putin convins
― Ei, atunci? Dar sa presupunem ca n-ai invatat lec¬tia din cartea de Istorie, desi era suficient sa fi fost atent la explicatie sau s-o citesti macar o data, ca nu este altceva decit o poveste tot trebuia s-o stii de la Romana! Anul acesta se studiaza "genul epic" nu?
― Da, don' profesor! raspunsera tocilarii.
― Ei, cred ca prima epopee cu care ati facut cunos¬tinta este "Iliada" lui Homer, nu?
― Da, don' profesor!
― Ei, bine, Constantinescule, cum incepe "Iliada"? Si fara sa mai astepte raspunsul lui Chiorul care, dealtfel, n-ar fi venit niciodata, Marin Dumitrescu incepu sa ne recite cu glas cald:
"Cinta-mi, Zeita, minia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda, ce-Aheilor, mii de amaruri aduse!" si asa mai departe nu?
― Da, don' profesor! afirma cu multa convingere Chiorul.
― Ei, acum ti-ai amintit cine era Ahile?
― Da, don' profesor! facu Chiorul cu ochii stralu¬citori, si se pregati sa dea raspunsul. Dar el avea o spe¬cialitate a lui, neintrecuta decit de Ionas Moscu, de a raspunde: tare, limpede, impresionant, chiar cind nu stia ce sa raspunda!
Isi alcatuia o fraza indiferenta din punct de vedere al continutului in doi peri, pina cind avea sa-i soseasca raspunsul din banca. Astfel, daca era intrebat, de exemplu, la ce an s-a urcat pe tron Stefan cel Mare, el se repezea, ca si cind ar fi stiut la perfectie anul, cu voce clara si sigura:
― Da, Stefan cel Mare, vestitul voievod al Moldovei, s-a urcat pe tron la anul si aci, daca n-auzea cumva din banca "1457", se poticnea, mai repeta de citeva ori: "la anul la anul", si raminea cu anul in git, in hohotele de ris ale clasei.
De data asta, insa, raspunsul avea sa fie de alt gen.
― Da! incepu Chiorul, ca intotdeauna incepea cu o afirmatie Ahile a fost adica Ahile Peleianul facea parte din "Iliada"!
Marin Dumitrescu surise ingaduitor si spuse:
― E ceva, dar ce vrei sa spui cu asta, ca facea parte din "Iliada"? Ce era "Iliada"?
― Da "Iliada" era cum sa spun ca un fel de cruciada!
― Ha, ha, ha! rise cu pofta profesorul. Si Ahile?
― Da Ahile facea parte!
― Bun dar Hector?
― Da! afirma Chiorul, apoi scutura capul si mai in¬treba o data, holbindu-si ochii si mirindu-se cit putu de tare: Hector?
― Da, Hector ce, n-ai auzit niciodata numele acesta de Hector? accentua profesorul.
Chiorul se-nsenina la fata, inveselit ca, in sfirsit, va da un raspuns bun.
― Ba da, am auzit! Hector era ciinele lui Ahile!
O explozie de ris, de rasunara peretii, izbucni in clasa. Baietii hohoteau in frunte cu profesorul care, in cele din urma, fu nevoit sa-si stearga lacrimile!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Alta data, tot la Istorie, si tot Chiorul, pe cind profeso¬ral explica despre "Navalirea barbarilor', ne-a facut sa ne tavalim de ris prin raspunsul pe care l-a dat.
Profesorul, examinind sumar lectia precedenta, inainte de a o incepe pe cea de zi, a intrebat clasa:
― Ostrogotii au navalit singuri, sau au mai fost insotiti de cineva?
El se gindea, desigur, la Visigoti.
Clasa n-a stiut sa raspunda, insa Chiorul, foarte serios, a ridicat degetele.
― Stii dumneata, domnule Constantinescu?
― Da, don' profesor!
― Ei, spune atunci!
― Da. Ostrogotii n-au navalit singuri
― Asa! il intrerupse satisfacut profesorul.
― Ei, continua Chiorul apasat, au navalit impreuna cu nevestele lor!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Intr-o zi, in clasa a VI-a moderna, s-a intimplat una boacana de tot, insa nu din pricina Chiorului.
Era iarna, dar nu ninsese pina atunci. Cerul, insa, si frigul nu prea puternic, placut chiar, ne vesteau primii fulgi pe care-i asteptam cu nerabdare sa cada din clipa-n clipa
Baietii venisera de citeva zile cu paltoane, cu toata sportivitatea pe care o afisau in stil de muschetari la fiecare ocazie.
Dar, vremea, mai capricioasa decit o fata, dupa ce intepase citeva zile, astazi venise mai dulce ca niciodata pina atunci.
Noica Dan isi pusese tocmai astazi un palton nou, o frumusete, un bleumarin deschis, cu nasturi mari si negri de os.
Cum era baiat frumusel si bine facut, il prindea de mi¬nune, si el nu lasa sa-i scape prilejul de a-l arata baietilor si de a primi laude, care de care mai mestesugite, insotite de nelipsita fraza in astfel de ocazii:
― Frumos palton, ma Dane, dar pacat ca are stofa cam aspra Ca sa se-nmoaie putin, ar trebui s-o uzi, ma, ca altfel se rupe repede! Trebuie sa faci cinste, ce mai!
― Bine, dom'le! raspunse Noica Dan incintat. La iesire mergem la cofetaria "Zamfirescu"! Gata!
Dar lucrurile s-au petrecut in asa fel, ca li s-a taiat tuturor cheful de cinste.
Vremea calduta il hotarise pe Ionescu-Cioc, de Gimnas¬tica, sa-si scoata baietii afara si sa joace oina cu ei in curtea interioara a liceului, in mijlocul careia se rasfata batrinul castan salbatic.
Avea ora cu a VII-a reala, care daruise liceului pe cel mai indracit campion interscolar de oina, pe Dumitrescu Grigore, cunoscut in toata lumea scolareasca a Bucurestilor sub numele de Glagore!
De cite ori lucra cu a VII-a reala, Cioc era foarte con¬centrat, caci il preocupa enorm antrenamentul lui Glagore, care era capitanul echipei lazariste de oina la "meciurile interscolare!"
Cioc avea o ambitie foarte justificata si civilizata in acelasi timp, "sa se joace fara sa se strige si mai ales fara ca jucatorii sa bata din palme, pentru a cere mingea".
Nu putea sa sufere zgomotul in timpul jocului si nu admitea sa se auda decit fluierul lui de arbitru.
Ca unii baieti nu prea tineau seama de dorinta lui este altceva. Dar clasa a VII-a reala, care era condusa din punct de vedere sportiv de Glagore, juca fara sa se simta, spre marea satisfactie a lui Cioc.
In aceasta frumoasa si calduta zi de iarna, indata dupa sunarea de intrare in clasa, a VII-a reala iesise cu pasi usori din sala de gimnastica, si, fara sa fie simtita, patrun¬sese in curte si-ncepuse oina.
Noi, cei dintr-a VI-a moderna ― care faceam curs la etaj ― asteptam profesorul, agitati ca de obicei.
Deodata, in clasa se auzi un racnet infiorator de minie si Noica Dan iesi in fata bancilor cu paltonul cel nou in mina, spumegind:
― Cine a-ndraznit sa-mi taie nasturii de la palton, ca-l distrug?!
In clasa se facu liniste ca prin farmec.
Era la noi acest obicei stupid de a se taia nasturii la paltoane, dar ca sa tai nasturii unui palton nou era prea de tot!
― Spuneti, ma, care mi-a taiat nasturii la palton, ma, care si-a batut joc de mine, ca-l fac praf?!
Nasturii ii taiase cu o lama de ras Dragu Henry; dar cum ar fi indraznit sa-i spuna lui Noica asta!
Vazind ca nu-l poate afla pe faptuitor, Noica, furios la culme, pe buna dreptate, deschise fereastra si, facind paltonul mototol, il arunca in curte, spre uimirea generala, strigind:
― Naiba sa-l ia de palton, si pe voi la fel! Las' ca v-o fac eu!
Dar, in aceeasi secunda, in curte se auzi suieratul nervos al unui fluier inabusit si hohote de ris care izbuc¬nira in cascade, ca la o comanda nevazuta!
Ce se intimplase? Fatalitatea, careia citeodata ii vine toane de gluma, facuse ca paltonul lui Noica sa cada chiar in capul lui Cioc, tocmai cind acesta fluiera un punct!
Nimeni nu indrazni sa priveasca pe fereastra, dar peste un minut usa clasei se trinti de perete si Cioc aparu congestionat la fata, fierbind de minie si cu paltonul lui Noica in mina.
Ramaseram incremeniti.
― Cine mi-a aruncat paltonui in cap, fiinta lui Dum¬nezeu?
Un moment de tacere, care s-ar fi prelungit la infinit, daca Cioc ar fi avut rabdare sa asiste la aceasta prelun¬gire!
― Va mai intreb, fiinta lui Dumnezeu (asta era expresia peiorativa a lui CioC), cine mi-a aruncat paltonul in cap? Daca nu imi raspundeti imediat, va elimin pe toti pe doua saptamini si e mai rau!
Atunci, Noica Dan s-a ridicat tacticos si, foarte amu¬zat de intimplarea aceasta neprevazuta ― aproape ca de-abia se abtinea sa nu izbucneasca-n ris ― a iesit, leganindu-si miinile, in fata lui Cioc, si i-a spus:
― Dati-mi voie sa va povestesc cum a fost
― Ce sa-mi povestesti? Ce, mie de povesti imi arde acum? Eu joc oina in liniste cu a VIl-a reala, si cind sa fluier un punct, ma trezesc ca-mi pica din cer un palton in cap Cum se cheama asta, ca eu nu stiu ce calificativ sa-i dau? Daca-mi sucea gitul sau ma sufoca?
Un biziit imperceptibil, insotit de un suris usor, flutura pe buzele lui Noica, amenintind din clipa-n clipa sa se transforme intr-un ris zgomotos si de nestapinit.



Atit i-a trebuit lui Cioc. Nu putea sa sufere sa te vada zimbind sau rizind:
― De ce zimbesti, fiinta lui Dumnezeu? Nu-nteleg zimbetul! Am facut eu vreun spirit?
La Cioc zimbetul era admis numai cind facea el vreun spirit, si cum asta se-ntimpla o data intr-o generatie scolara insemna ca la ora lui n-aveai prilejul sa zimbesti decit o data in opt ani!
― N-am zimbit, don' profesor m-au mincat buzele si m-am scarpinat cu dintii!
― Da? Ia vezi sa nu te manince obrajii, si sa nu te scarpin eu cu palmele!
― Sa va spun cum a fost Eu mi-am facut un palton nou, pe care azi l-am imbracat pentru prima data si acum zece minute, cind m-am uitat la el, l-am gasit cu toti nasturii taiati
― Sau, mai bine zis, l-ai gasit fara nasturi! il corecta Cioc.
― Tot aia-i! Vorba e ca si-au batut joc de paltonul meu, si acu' n-am cu ce sa ma inchei
― Si?
― Si-atunci, infuriat, l-am aruncat pe fereastra, fara sa stiu ca dumneavoastra aveti ora in curte.
― Bine, fiinta lui Dumnezeu ― se-nfurie Cioc ― ca te-ai necajit e foarte firesc, dar de ce sa arunci paltonul pe fereastra? E un gest pe care mintea mea refuza sa-l priceapa! De ce l-ai aruncat pe fereastra?
― Pai ce era sa mai fac cu el, fara nasturi?!
― Ii coseai altii, fiinta!
― Bine, stiu eu, dar in momentele acelea!
― Dar de ce sa-l arunci pe fereastra?
― Hm hm! tusi Noica, dregindu-si glasul, dar ce era sa mai fac cu el, v-am mai spus?
― Sa-l maninci, sa-l calci in picioare, orice, dar nu sa-l arunci pe fereastra! Si, zicind asa, ii intinse lui Noica paltonul. Acesta il lua, de-abia abtinindu-se sa nu puf¬neasca in ris in nasul lui Cioc, si-i spuse plin de falsa nevinovatie:
― Va multumesc ca mi l-ati adus!
Dar Cioc, daca terminase cu Noica, nu terminase si cu clasa. Voia sa-l afle pe autorul "masacrului" savirsit asu¬pra nasturilor:
― Cine e fiinta lui Dumnezeu care a taiat nasturii la paltonul colegului vostru?
Se ridica Harry Löbel, cu o mutra de pocait, care ar fi facut mila si celui mai neinduplecat om:
― Eu, domnule profesor
― Cum, tu esti?
― Nuuu ― protesta el ― voiam numai sa va spun ca eu, domnule profesor, cred ca au fost mai multi complici, pentru ca era greu sa-i taie sase nasturi atit de repede!
― Stai jos, fiinta! se rasti Cioc la el. Cine i-a taiat nasturii, va mai intreb pentru ultima oara?
Este de prisos sa spun ca vinovatul nu s-a ridicat si nici n-a fost tradat de cei care-l stiau. Noica insusi, daca l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi spus, pentru ca orice rafuiala se facea in familie si n-am inteles niciodata, pentru nimic in lume, sa-l lasam pe vreun coleg, oricare ar fi fost acela, sa cada in ghearele razbunatoare ale "zeilor didactici".
Intre timp a sosit si profesorul Aurel Dinu de Franceza, care avea ora cu noi. Cioc i-a povestit si lui patania si a ramas ca ancheta sa fie facuta de Barosanul, care urma sa dea si pedepsele respective.
La plecarea acasa, insa, dupa ultima ora, in care am avut si noi Gimnastica cu Cioc, cind baietii s-au dus la vestiar, ca sa se-mbrace, si-au gasit toti nasturii taiati la paltoane!
De-abia atunci ne-am dat seama de ce Noica a facut gestul foarte putin sportiv de a-si aere voie pin-afara, in timpul exercitiilor la paralele!

*

Printre cei mai chiulangii dintre colegii nostri din clasa a VI-a era Simulescu, un baiat slabut si blond, care nu stia ce motive sa mai inventeze ca sa fie ascultat din banca! De obicei, profesorii, cind ne examinau, ne scoteau la catedra.
Simulescu era pregatit rareori, si cum avusese prilejul sa se convinga ca suflatul este cu atit mai eficace cu cit este mai aproape de colegul binevoitor, se hotarise ca, macar la citeva materii, sa faca in asa fel ca sa fie ascultat numai din banca.
Vazind ca-i merge bine si ca fratii ii suflau constiin¬cios, s-a complacut in situatia creata, si aproape doua luni de zile a fost examinat la toate materiile din banca!
Pentru aceasta, insa, a avut absoluta nevoie de binevo¬itorul meu concurs.
Intr-o buna dimineata, m-am trezit cu el ca ma cheama deoparte si-mi spune pe un ton mai mult decit confi¬dential:
― Ma Bajenarica, vreau sa te rog ceva fac cinste!
― Bine, dom'le, daca pot
― Ma, tu stii ca pe-ntiiul sint pirlit la aproape toate materiile si nu stiu cum am s-o scot la capatii! D-aia, ca sa iau si eu note ceva mai cumsecade p-al doilea, m-am gindit ca n-ar fi rau sa m-asculte din banca Asa aud mai bine cind imi sufla fratii!
― Ei, si ce vrei sa fac eu?
― Pai, sa ma-nveti un truc, ca sa am motiv sa stau in banca mai multa vreme. Eu m-am gindit ca n-ar fi rau sa spun ca sint anemic si ca sufar de inima; ca doctorul mi-a prescris
― Nu se prinde, ba, astea-s mofturi! Uite ce sa faci sa lipsesti vreo doua zile; apoi anunti ca ai alunecat pe gheata si ca ti-ai fracturat sau ca ti-ai luxat piciorul pe care ti-l alegi tu, dreptul sau stingul. Pe urma, pentru ca sa zicem, esti baiat constiincios, vii la scoala, dar ai grija sa vii cu piciorul bandajat solid la genunchi, asa ca sa nu-l poti misca, sa para anchilozat, ca poate uiti, te misti in voie, si te dai de gol. Te asezi in banca intiia, cu piciorul intins, stii, scos din banca; si de cite ori il misti, faci o grimasa de durere
In spatele tau o sa stea citiva care or sa-ti sufle, bine-inteles fiecare cu specialitatea lui!
Cind o fi sa te-asculte si te-o chema la tabla, tu te proptesti in miini, te faci ca vrei sa te ridici, iti balaba¬nesti piciorul de colo-colo, strimbindu-te si p-orma, las' pe noi, ca om sti ce sa vorbim pentru tine!
― Bravo, ma, sa traiesti! O idee desteapta! Am stiut eu de ce-am venit la tine, ca tu
― Lasa-te de barbi, ca eu nu ma-mbat cu apa rece Ai spus ca faci cinste, sa-ti vad cuvintul, si dupa aia mai stam de vorba!
― Fac, ma, fac, odata ce-am spus! Numai sa reuseasca si sa nu ma dibaceasca vreunul, ca m-am nenorocit!
― Daca m-asculti pe mine si faci intocmai cum ti-am spus eu, nu te dibaceste nici Barosanul! Da' acu' hai la bufet, ca sa ne mai inspiram!

*

Ora de Franceza cu Aurel Dinu, cel mai milos dintre toti profesorii. Al naibii Simulescu a avut noroc sa-nceapa seria tocmai cu el.
― Sa pofteasca domnii: Negulescu Petre, Nitescu Va-sile, Oprea Gheorghe si Simulescu Valeriu.
Trei dintre cei chemati vin la catedra cu caietele in mina si se aliniaza, prefacindu-se ca-l asteapta pe al patrulea, ca sa-nceapa examinarea.
Profesorul Dinu isi ridica ochii spre ei si-ntreaba mirat:
― Parca am chemat patru! Simulescu Valeriu unde e?
Aici, Simulescu si-a jucat rolul de invalid cu o deosebita arta. A facut laudabile eforturi sa se ridice, ca apoi, extenuat, sa-si compuna o privire de vitel care merge la taiere, fara insa sa spuna ceva, intrucit aceasta parte a inscenarii ne revenea noua.
― A cazut si si-a luxat piciorul, don' profesor! Nu poate sa stea in picioare!
Induiosat la culme de starea nenorocita in care se gasea Simulescu, mai ales dupa ce i-a vazut piciorul intepenit, aruncat demonstrativ afara din banca, profesorul a inceput sa-l intrebe, dupa vechiul sau obicei:
― Te doare? Ce-ai facut? Cu ce medic te tratezi?
La acestea raspundeam mai mult noi decit Simulescu, care era prea obosit si plictisit de nenorocirea ce i se-ntimplase, ca sa mai poata raspunde cu suficienta seninatate la firescul interogatoriu ce i-l lua fiecare profesor!
Ramasese stabilit ca-si luxase piciorul drept din ge¬nunchi, ca era strins bandajat, intrucit profesorul-doctor Amza Jianu hotarise ca nu este ceva prea grav, dar ca va trebui sa stea asa cel putin o luna, adica pina se incheia situatia pe trimestrul al doilea!
Toti profesorii il intrebau pe Simulescu daca este pre¬gatit, fara sa se astepte la un raspuns afirmativ si dispusi sa-l examineze cind va voi el.
Erau insa cit se poate de impresionati cind aflau ca bietul baiat, desi bolnav, a pregatit totusi lectiile, si-l ascultau cu cea mai mare indulgenta.
Asa ca, in scurta vreme, colegul Simulescu Valeriu isi indreptase notele aproape la toate materiile. Mai rama¬sese Istoria si Chimia.
Simulescu nu mai invata nimic; raspundea in mod automat tot ce i se sufla, fara sa mai treaca ceva prin prisma judecatii lui. Pentru el, orice raspuns venit din spate era bun si-i da drumul, ca sa scape mai repede.
Toate mergeau struna, numai ca Simulescu isi cam uitase de obligatiunile lui cotidiene, in legatura cu bufetul, si fratii incepusera sa cam murmure, acuzindu-l de in¬gratitudine!
Si cum, in afara de asta, ni se si cam acrise sa-l tot vedem in banca, prefacut, cu piciorul intins, iar noi gata sa-i suflam si sa-l scoatem din toate incurcaturile, ne-am hotarit sa-l lasam din brate si sa i-o coacem; iar figura finala i-am facut-o tot eu, bazindu-ma pe faptul ca Simulescu repeta ca un papagal tot ce auzea, fara sa mai cugete daca e bine sau rau. Si l-am facut de basm!
Ii venise rindul sa-l asculte la Istorie, tot din banca, bineinteles. In spatele lui Simulescu, ma facusem mic si nevazut ca sa-i pot sufla cit mai bine.
Profesorul, Costin, fusese elevul lui Iorga. Era un tinar foarte cumsecade, dar din nefericire s-a prapadit peste citiva ani din pricina surmenajului.
Dupa primele intrebari la care Sirnuleseu a raspuns struna, dirijat de mine, profesorul i-a pus urmatoarea intrebare:
― Cine nu era crestin in vremea aceea? (Ne aflam in Evul mediu.)
Si cum Simulescu astepta cu nerabdare raspunsul din spate, ce mi-a venit, nu stiu, ca i-am suflat suierator, abia stapinindu-mi un rinjet mefistofelic, la gindul celor ce aveau sa urmeze:
― Papa nu era crestin!
Glasul lui Simulescu s-a auzit pitigaiat si cu o siguranta de papagal:
― Papa nu era crestin!
― Cum, domnule? a intrebat profesorul stupefiat, nevenindu-i sa-si creada urechilor; la care Simulescu a repetat cu candoare, convins ca nu fusese auzit:
― Papa!
― Ei, bine, ce e cu Papa?
― Nu era crestin!
Un hohot de ris a rasunat in clasa, de se cutremurau bancile.
― Cum, domnule Simulescu? Cum poti sa debitezi asemenea ineptii, cu atita senina naivitate? Papa nu era crestin?! Iti dai seama ce-ai spus? Tocmai Papa, capul crestinatatii apusene, domnule? Dar oricit de indulgent as fi, raspunsul dumitale nu-l pot trece cu vederea. Si unu este prea mult. Alta data sa judeci mai bine, inainte de a raspunde!
Bafta lui Simulescu s-a oprit aci. Si-a intors spre mine o figura plouata si plina de repros: iar eu i-am spus printre dinti:
― Baiatule, fa-te sanatos urgent, ca ne-am saturat de chiulurile si fitele tale, ca de mere acre! A-ntarcat balaia!
Si i-a prins bine, ca Simulescu, de frica sa nu-i mai suflam cine stie ce trasnai, care sa-l faca de ris si la alte materii, s-a apucat sa citeasca si sa raspunda cum tre¬buia, si mai ales numai din capul lui. Si-n cele din urma a scos-o bine la capat.

*

Pe vremea noastra: Muzica, Desenul, Caligrafia si Gimnastica erau socotite "dexteritati", iar acei care predau aceste discipline de invatamint purtau denumirea de "maestri", nu de profesori, intrucit foarte multi dintre ei nu aveau la baza liceul, ci numai gimnaziul si o scoala de specialitate.
Intr-un timp, fusese numit subdirector la liceul nostru un maestru de gimnastica, foarte inimos si bun gospodar, insa fara o prea mare cultura generala.
El se ocupa mai mult de administratia liceului, de reparatii, curatenie etc, dar, cind si cind, ca sa-si arate totusi autoritatea ― era doar subdirector, nu? ― mai intra si prin clase la anumite ore de invatamint.
Odata insa s-a facut de pomina cu aceste mici si nevi¬novate inspectii pseudo-didactice ale lui.
A nimerit la clasa a VIl-a reala, tocmai la o teza de Matematici. A deschis usa incet si deodata a incremenit, mustacind uimit si enervat. S-a uitat sever la profesor, acesta statea pe catedra linistit si privea pe deasupra bancilor. A mai privit inca o data la elevii care, imper¬turbabili, isi vedeau de lucrare inainte: deschideau niste carti ce le aveau pe masa, se uitau in ele pe indelete, apoi scriau in caietele de teza.


Asta era prea mult! Subdirectorul nu se mai putu abtine in fata acestei impasibilitati a profesorului de Matematici, si izbucni:
― Dar bine, domnule Stoicescu, se poate una ca asta?! Nu vedeti ca elevii copiaza din carti in fata dumnea¬voastra?
Profesorul surise ingaduitor si raspunse amuzat:
― Sint logaritmi, domnule subdirector!
― Bine, bine, logaritmi, logaritmi, dar sa-i invete pe dinafara!

*

Era o traditie la liceul nostru, si probabil si la alte licee cu profesori cumsecade, ca ultima ora de curs, inainte de vacanta, si prima ora de curs, dupa vacanta de iarna si de primavara, sa nu se asculte. Subiecte de conversatie cu elevii se gaseau destule, chiar in legatura cu materia de invatamint, numai bunavointa sa fi fost!
Dintre toti profesorii, cel la care se facea scandal mai mare, cu tropaieli de picioare si risete interminabile, era Carol Fischer, de Germana, slab profesor, poate si pentru ca nu stia prea bine romaneste; iar elevii il duceau cum voiau ei, mai ales cind era vorba de traducere.
Prima ora de Germana dupa vacanta de iarna. Toti asteptam sosirea profesorului cu multa voie buna, prega¬titi de risete si galagie.
Chiorul este mort de oboseala si-i vine s-adoarma de-a-npicioarele. A sosit de la niste rude din Focsani chiar in noaptea trecuta si nu mai poate de somn. Se hotaraste sa se culce cu capul pe banca, pe undeva prin fund, desi ii pare nespus de rau ca nu va lua parte, asa cum s-ar fi cuvenit, la risetele care se stia ca vor veni.
Fischer facea spirite slabe, dar baietii, prefacindu-se ca le gusta si se amuza intr-adevar, rideau cu hohote, numai pentru placerea de a face galagie.
Se supara insa deseori, mai ales cind, venind in clasa, gasea vreun baiat afara din banca.
In asemenea imprejurari, judecata era scurta. Fischer, care ne fusese dascal de nemteste din cursul inferior, stia ca sintem "clei'' la materia lui. Habar n-aveam de gramatica; de vocabular, nici pomeneala; ajunsesem in clasa a VI-a, si nu stiam macar sa scriem cu litere gotice.
Felul de predare al lui Fischer era simplu de tot: scotea la catedra pe vreunul care stia nemteste din familie, sau care venise de la Evanghelica, si-l punea sa traduca bucata. Noi scriam traducerea pe maculator si trebuia sa scoatem cuvinte acasa.
Ieseai la lectie cu caietul de cuvinte, pe care insa il prezentai castorului, nu profesorului, cum ar fi trebuit. Fischer se plictisea sa te-asculte cuvinte; aceasta munca didactica o indeplinea seful clasei.
Datorita acestui fapt, fiecare elev stia bine cam 20―30 de cuvinte nemtesti, pe care le scria pe-o foaie volanta, pusa in caiet. Cuvintele stiute variau de la elev la elev. Bineinteles ca rareori se-ntimpla ca vreunul dintre cuvin¬tele inregistrate pe foaia volanta sa figureze si in bucata de lectura pe care urma s-o traduci!
Ca sa nu ne-ncurcam la articole, conveniseram cu cestorul; respectiv Ciurea-Stapinul, ca la "der" sa tina mina pe caiet; la "die", la falca; iar la "das", la cap!
Ajunsese intr-un timp, bietul Ciurea, sa faca scurta la mina de atita "gimnastica'! In mod automat, cind rostea cuvintul in romaneste, isi tinea mina in pozitia indicata de regia adecvatei situatii didactice!
Asa incit, la "Wilhelm Tell" de Schiller, intreba cuvinte cam de felul urmatoarelor, dintre care, cele mai multe nu aveau nici o legatura cu textul piesei:
― Profesorul! (mina pe caieT).
La care se auzea raspunsul sigur, de elev care a in¬vatat la Germana toata ziua, nu s-a incurcat:
― Der Lehrer!
― Leopardul!
― Der Leopard!
― Amurgul! (mina ia falcA).
― Die Dämmerung!
― Foaia! (mina la caP).
― Das Blatt!
Si asa mai departe, le lua de la inceput si le repeta, pina cind Fischer, care nu se gindea niciodata la cuvintele pe care le-asculta cestorul, ci era multumit s-auda ca elevul raspunde la-ntrebare, spunea:
― Ajunge! Traduce, ma, acuma, ce mai astepti?
De bine, de rau, traducerea mergea: fie ca o invatai de-acasa, ca un papagal, avind de fapt o reprezentare grafica in asociatie cu textul german, fie ca ti-o suflau baietii, fie ca o scriai in carte, printre rindurile de tipar, cu un creion "Hardmuth" nr. 3, cu ciocul ascutit subtire!
Cind gasea insa vreun baiat afara din banca sau il supara vreunul in cursul lectiei, se-nfuria si ne pedepsea, ascultindu-ne declinari sau conjugari ― vot de blam pe care si-l da singur, pentru ca el stia ca habar n-avem de aceste chestiuni gramaticale.
De fiecare data intreba in mod invariabil, automat, de parca ar fi pus aceeasi si aceeasi placa de patefon:
― A falfai a germina, a cuace doi si la revedere, mogarale!
Daca nu te-ntreba verbe, te punea sa-i declini urma¬toarele combinatii de substantive cu pronume, articole si adjective, stiind dinainte ca n-ai sa raspunzi:
― Palaria mea cea rosie calul meu cel alb fratele meu cel mic! si, fara sa astepte sa deschizi gura macar, continua: doi, si la revedere, mogarule, la care, odata, Boghici Constantin i-a raspuns: "Aufwiedersehen, Herr Lehrer"; iar el, ca sa ne pedepseasca pe toti, ne-a dat de¬scris "Erlkänig" de Goethe, cu litere gotice!
Curios este faptul ca, desi toti stiam exact ce ne da sa declinam sau sa conjugam, atunci cind vrea sa ne incuie, nu invata nici unul, macar de haz, sa-i raspunda cum trebuia pe nemteste "a filfii, a germina, a coace" etc.
Pe cel prins afara din banca il lua de ureche, il tragea pina la catedra, il asculta verbe neregulate sau declinari, ii punea nota rea si-l trimitea la loc!
In aceasta prima ora de Germana, dupa vacanta de iarna, toti erau convinsi ca ne vom distra "gras" si ca vom ride cu lacrimi la ora lui Fischer.
Chiorul s-a aranjat in fund, ca sa se mai odihneasca de drumul greu, facut iarna pe frig, si, inainte de a-si pune capul pe banca, i-a spus lui Löbel Harry:
― Ba, Harry, cind o fi haiul mai mare si s-o ride mai virtos, fa-mi si mie cu cotul, ca sa rid si eu!
― Bine, dom'le, lasa, n-avea grija, tu culca-te acolo, linistit, ca-ti fac eu semn cind o fi de ris!
Nici n-a atipit bine Chiorul, ca Fischer a si intrat pe usa si, ghinion, a dat de Zanescu Stefan afara din banca.
Bineinteles ca scena la care ne asteptam s-a repetat si de asta data: l-a luat pe Zanescu de-o ureche si l-a dus la catedra, zicindu-i:
― Aha, mogarule, aici, aici, aici, aici! A filfai, a germina a cuace doi si la revedere!
Asta n-ar fi fost nimic, dar Fischer, infuriat ca n-a fost asteptat in ordine, asa cum se cuvenea unui pro¬fesor, si mai ales cum pretindea el, n-a mai tinut seama de traditia de armistitiu, intre banca si catedra, din prima lectie de dupa vacanta, si a-nceput sa asculte:
― Sa pufteasca buierii: Azimioara Ion Boroianu Ion si Condurateanu Vasile!
Statistica imediata: 2X3=6 in total, si "la revedere, mogarilor!"
Chiorul dormea sforaind usor si poate visa la calta¬bosii, tobele si trandafirii mincati de sarbatori, in familie, la Focsani!
Fischer continua:
― Sa mai pufteasca si buierii: Cohn Zalman, Constantinescu Teodor si Dinulescu Stelian!
Löbel, cind aude ca-l cheama pe Chiorul la lectie, se zapaceste si-i face semn cu cotul in coaste:
― Chiorule ba, Chiorule!
Chiorul crede, dupa conventia facuta, ca se ride in clasa, si-odata, in linistea aceea mormintala, sare-n sus in banca, bate cu miinile-n pupitru si-ncepe sa rida ca un scos din minti, de unul singur:
― Ha, ha, ha, ha, haaaa!
Clasa, incremenita o clipa, ca nu stia ce sa creada, izbucneste intr-un ris nemaipomenit, pe care Fischer cit abia poate sa-l stapineasca.
― Ce, mogarule, ai innebunit?! Ia sa puftesti cu mine la Cancelarie, la sfirsitul orei!
Cum era fatal, toata intimplarea a fost povestita Baro¬sanului, cu cererea categorica de a-l elimina pe Chiorul care, dupa diagnosticul lui Fischer, dadea semne de alienatie mintala!
Chiorul, stiind, ca dealtfel si noi toti, ce mina de aur este inima Barosanului, i-a spus adevarul.
Barosanul a inteles si a aranjat lucrurile in asa fel ca toata lumea sa fie multumita.

*

Scena ce urmeaza s-a repetat de multe ori de-a lungul celor opt ani de liceu, cu variantele respective.
Nu pot uita insa ziua aceea in care noul subdirector, insotit de casierul liceului, a venit in clasa cu o lista in mina si a inceput sa citeasca un intreg pomelnic de elevi, dupa oare a strigat cu aroganta:
― Cei cititi sa paraseasca clasa imediat! Sint elimi¬nati pina vor aduce banii de taxa!
Si-atunci au inceput sa se ridice: unii, cu figurile ra¬diind de bucurie, ca li se ofera prilejul sa "chiuleasca oficial", cu asentimentul directiunii; altii, alene, cu sila, vadit indispusi, fiind elevi silitori.
Printre acestia era si Pirvu Dumitru, baiat de timplar, fara dare de mina, si unul dintre cei mai buni elevi din clasa. S-a ridicat si, fara sa paraseasca banca, a indraznit sa spuna, cu glasul intretaiat:
― Domnule subdirector, va rog, aminati-ma numai doua zile am de luat poimiine de la niste meditatii si
― Slabeste-ma cu astfel de milogeli!
― E pacat sa pierd doua zile de explicatii, va rog din suflet
― Lasa discutia si pleaca imediat! mirii subdirectorul fericit ca poate sa-si arate autoritatea macar in astfel de imprejurari.
Si-atunci abia atunci, toti am fost mai atenti la in¬fatisarea lui Pirvu Dumitru, pe care nu-l prea bagam in seama si care n-avea numai grija invataturii, ca noi, ci mai dadea si meditatii, ca sa-si poata intretine frati mai mici.
Avea o haina intoarsa, roasa si peticita la mineci si coate si un pulover lucrat din ramasite de lina.
Si-a strins cu grija cartile intr-un ghiozdan de pinza gri, si s-a indreptat incet inspre usa, de unde s-a intors ca sa ne salute.
Parca acelasi fluid electric a trecut prin inima si creierul nostru; toti, dar toti, fara nici o exceptie, am fost in acelasi gind exprimat de Ciurea:
― Mai baieti, stiti ce m-am gindit? Ce parere aveti?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ora a treia, cind subdirectorul trecu in inspectie sa vada daca nu cumva vreunul din cei eliminati s-a intors l-a gasit pe Pirvu stind linistit in banca si citind.
― Hei, dumneata, ala cu milogeala, n-ai inteles ce ti-am spus eu acum doua ore?
― Ba da, domnule subdirector!
― Atunci, de ce n-ai plecat?
Aci, Ciurea-Stapinul, seful clasei, interveni placid:
― De ce sa plece, dom'le subdirector?
― Ce, faci si dumneata pe niznaiul? Pentru ca n-a platit taxa!
― Ma iertati ca va contrazic, dar a platit-o!
― Cum asa, ca eu nu stiu nimic. doar adineauri
― Adineauri, ma scuzati, nu e acum! Pirvule, arata-i, te rog, domnului subdirector chitanta Poftiti rata de 500 de lei achitata astazi!
― Cum asa? facu subdirectorul cu adinca mirare, ridicindu-si sprincenele-i stufoase in chip de accent cir¬cumflex,
― Asa! raspunse Ciurea sec si isi vazu de treaba, in risetele noastre pline de o nemaipomenita satisfactie.

*

La ora de dirigentie ce-o aveam chiar in acea zi, Baro¬sanul ne-a spus vadit impresionat:
― Bravo, baieti, sa stiti ca mi-a placut! Ideea pe care ati avut-o va face cinste. Dar de unde ati strins atitia bani pentru taxa lui Pirvu?!
― Pai, domnule diriginte, s-a ridicat Ciurea, ne-am gindit ca n-o sa fie prea mare lucru sa renuntam si noi pe ziua de astazi la sandviciuri, la limonada, la trigoane sau la cornuri Putin regim nu ne strica Cind si-o termina facultatea si-o incasa prima leafa, Pirvu ne-a fagaduit sa ne invite la o masa la "Buturuga" din Cismigiu!
Clasa rise usor, iar Barosanul adauga:
― Admirabil! Numai ca va rog sa nu uitati atunci sa ma invitati si pe mine!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2023 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.