O, cum mai infioara vintul frunzele copacilor din Cismigiu!
Parca e acelasi freamat adormitor de acum 15―20 de ani, cind rataceam cu colegii, in anumite ore ale dimi¬netii, pe aleile mai dosnice, care adaposteau zeci de plimbareti!
Si ce ciudat! Frunzele ruginite sau palide fosnesc parca mai puternic si mai nostalgic decit cele inca verzi Poate unde stiu ca sfirsitul li-e mai aproape
In umbra destramata de toamna a parcului, toti copacii ning pete de aur: frunze desprinse de crengi flutura viata de o clipa a unui efemer vegetal si, ca-ntr-un basm de Walt Disney, se astern covor moale sub pasii intirziati ai trecatorului plictisit de banalul vietii cotidiene!
Lacul tremura la fel ca si atunci; si la fel isi leagana barcile uitate pe sub salciile plingatoare, ce au suris cu duiosie la soaptele indragostitilor care si-au plimbat in¬fiorarile pe aici.
Cinci si jumatate! Pina la sase, cind trebuie sa ne-ntilnim, mai am timp sa-mi odihnesc ochii si gindurile in gradina aceasta cu amintiri.
O iau agale spre "morminte", cum numeam coltul dis¬cret unde ne adunam noi, lazaristii, loc numit astfel din pricina aspectului funerar al pietrelor pe care ne odihneam truditi, draga doamne, de atita invatatura!
Ce mult s-au schimbat! Pietrele sint acum aranjate cu totul estetic; dar parca mai mult farmec aveau pe vremuri, aruncate la-ntimplare, unele peste altele, dindu-ne prilejul sa ne cataram in virful lor, ca pe niste piramide, si sa sarim, intocmai unor Tarzani in miniatura, pe crengile pomilor, spre spaima si indignarea gardienilor care fluierau alarmati!
De la "morminte", o poteca ingusta duce spre aleea mare, care, la rindul ei, te scoate in spatele Liceului Lazar.
Este timpul sa ma-ndrept spre liceu. N-as vrea sa-mi stric tocmai acum, la intilnirea noastra dupa douazeci de ani, reputatia de punctual, bine stabilita printre colegii mei de-a lungul anilor de scoala.
Caci, desi in fiecare zi veneam la scoala pe jos de-acasa, din Sfintii Voievozi ― pentru ca pe atunci nu era linie directa de tramvai sau autobuz pe strada Popa Tatu ― totusi n-am intirziat o singura data. Eram intiiul sau al doilea, "Macar la atata lucru sa fiu fruntea!" ma parigoriseam eu.
Cu toate acestea, uneori am avut si intirzieri in catalog, insa intirzieri voit facute, cu un scop bine determinat si mai ales binecuvintat! Cind prima ora de curs aveam o materie grea, ca de exemplu: Germana, Matematicile, sau o materie la care stiam ca nu stiu si ca trebuia sa m-asculte, "intirziam", ca sa amin catastrofalul deznodamint pe alta data, cind ma socoteam mai bine pregatit.
*
Ce bine ca s-a nimerit o zi frumoasa! Ciudat de mult seamana unele zile de toamna tirzie cu zilele de primavara timpurie! Intocmai cum uneori" risul se aseamana cu plinsul, sau zorile cu amurgul!
Aleea ma primeste cu aceeasi caldura ca si acum douazeci de ani; iar grilajul ei marunt, de trestie indoita in semicercuri ce se-ntretaie, parca imi suride ia fel de prietenos.
De dupa o perdea de plopi uriasi se iveste liceul, vechi de trei sferturi de veac, maiestuos si frumos pentru mine ca nici un alt liceu din tara. Oare nu el mi-a adapostit opt ani de zile micile griji si necazuri, indoielile de dargoste, intrigile copilaresti, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs si daruite iubitei cu generozitatea unui print indian?
Zugravit alb, iar la ferestrele de sus cu un briu de caramida aparenta, vopsita in albastru ca cerul ― culoarea noastra, a lazaristilor, culoarea draga a sepcilor noastre, culoare de care eram mindri, blazonul nostru de nobleta scolara, laudat cu ifose de muschetar; la fiecare prilej, culoare care a stirnit multe discutii intre noi si elevii altor licee, pe care ii ironizam in primul rind pentru culoarea liceului lor: cei de la Sfintul Sava, albastru ca sineala de rufe; Mihai Viteazul, galben dovlecari; Matei Basarab, alb laptari; Sincai, verde ca prazul
Singura culoarea lui Spiru Haret o admiteam, un mov pal, pentru ca se apropia intrucitva de a noastra, fara sa o intreaca insa; intr-adevar, ce culoare este mai frumoasa ca albastrul cerului?
. . . . . . . . . . . . . . .
Parca pe atunci nu era banca asta aici, pe poteca?!
Mai pot sta singur citeva clipe in fata liceului: el si cu mine!
O, de cite ori l-am tradat, de cite ori l-am parasit cu colegii pe furis, ca sa ne ascundem in boschetele Cismi-giului, tovarasul drag si primitor al nostru, ai scolarilor ce ne cautam refugiul sub boltile si ghirlandele de flori inmiresmate.
Pe vremea aceea, Lazarul era una cu Cismigiul caci, din curtea mica a liceului, intrai direct in gradina Acum vad ca liceul a fost separat de Cismigiu printr-un zid inalt, in locul portilor mari de odinioara.
A, si cit de rar m-a vazut Cismigiul, dupa ce am ter¬minat liceul!
Si doar de cite ori nu i-am jurat ca in fiecare ora libera am sa viu sa ma odihnesc sub baldachinele de crengi inflorite, ce mi le oferea cu atita generozitate!
"Ah, de ce nu sint liber acum?" imi spuneam de fiecare data cind treceam spre scoala pe aleile lui. "As sta toata ziua in Cismigiu, atit e de frumos!"
De pe banca pe care m-am asezat se vede perfect toata aripa dreapta a liceului, cu "sala de gimnastica", ce era transformata la micile noastre festivitati in "sala de serbari". Aci am cintat de-atitea ori in fata parintilor, cu patos nestavilit ― ca sopran si altist in primii ani de scoala, iar mai tirziu ca tenor si bas ― faimosul imn studentesc "Gaudeamus igitur"!
Ce clase or mai fi acum in partea asta? Pe vremea mea, sus, erau: clasa a VII-a reala, clasa a V-a moderna, iar jos, sala de muzica, unde faceam repetitii pentru cor, asa-zisul "ansamblu"; apoi clasa a VI-a reala si clasa I-a liceala, visul tuturor absolventilor de curs primar!
