Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Cismigiu & Comp. - FABRICANTUL DE STIHURI de Grigore Bajenaru



"Iubirea e o taina mare,
Ce leaga doua inimi, tare!"

Asa am decretat intr-o buna zi, nostalgica, de primaŽvara, ametit de parfumul puternic al liliacului batut, ce-si legana buchetele violete in fata ferestrei mele.
Eram indragostit, credeam eu, foarte serios de una din numeroasele mele verisoare, Viorica, eleva intr-a III-a la Carmen-Sylva! Gaseam ca sintem foarte potriviti, ca eu eram intr-a V-a, doar!
Bineinteles ca mai tirziu aveam sa ma insor cu ea, sa fim fericiti, sa facem doi-trei copii, si asa mai departe, cum viseaza orice copilandru in imprejurari asemanatoare.
Toate ar fi mers bine, daca ar fi fost de parerea noastra si "Turcu", adica unchiul Costica, cum era poreclit tatal respectivei Juliete.
El, insa, nu prea vedea cu ochi buni desele mele vizite pe la "verisoare", cu toate ca eu, intotdeauna, eram foarte serios, intrucit veneam in scopul bine determinat de a face lectii cu "fetele" ― ca avea trei ― si ma multumeam cu cite-o privire dulce sau cu o scurta stringere de mina pe sub caiete!
Amarit peste fire de atitudinea mai mult decit turŽceasca a lui Nea Costica (ce nume caraghios pentru tatal unei iubite!) am lasat "De bello Galilco" la o parte si m-am apucat sa mizgalesc maculatorul, caligrafiind numele verisoara-mi in toate felurile si-n toate pozitiile: rond, cursiv, batard, cu litere de tipar, vertical, orizontal, diagoŽnal, umplind o pagina intreaga cu: Viorica, Viorica, Viorica!
Apoi, mai convins decit Alecsandri insusi ca "Romanul e nascut poet" si aducindu-mi aminte ca "in cursul infeŽrior", prin clasa I-a, facusem vreo doua poezii despre: priŽmavara, flori si rindunele, versurile de-atunci incepura sa ma chinuiasca, revenindu-mi in minte cu o draceasca indaŽratnicie de muste biziitoare:

"Primavara a sosit
Cimpul tot a inverzit,


Plin de flori mirositoare,
Ce sint foarte-mbatatoare!"

Mai departe, era foarte natural sa aduc vorba si despre pasarile calatoare, care se-napoiaza-n tara, vestindu-ne staŽtornicirea primaverii pe plaiurile noastre:

"Iata, vad o rindunica,
Vine din tari departate
De-obosita, parca pica!
Trebuie sa-i dam dreptate!"

"In definitiv", imi spusei eu, cu condeiul ridicat, gata sa atac albul hirtiei, "chiar asa de proaste nu sint si p-orma astea le-am scris cind eram pusti si sint versuri despre primavara, flori si alte elemente poetice; dar acum, ca sint intr-a V-a, si pe deasupra indragostit, e alta poŽveste; o sa scriu ceva, de-o sa ramina Viorica foarte impresionata!"
Ma gindeam ca e bine sf frumos sa dau mai intii o defiŽnitie a iubirii; apoi sa fac un portret al iubitei, si-n urma sa-i marturisesc dragostea mea mistuitoare!
Asa s-au nascut "sublimele" versuri care, gindeam eu, aveau s-o faca pe Viorica sa

"Iubirea e o taina mare,
Ce leaga doua inimi, tare!"

Pai, cind i-oi citi-o, praf o fac!
Si am continuat pe acelasi ton.
Nenorocirea era ca nu puteam sa i-o citesc Viorichii pina duminica, ziua hotarita de mama pentru o vizita la tanti Marioara, si cum eu tineam s-o citesc cuiva, iar sora-mi nu indrazneam, de frica sa nu ma spuna batrinilor ― ce stia ea despre dragoste? ― i-am cetit-o lui Ionas Moscu.
Bineinteles ca a fost incintat, cu atit mai mult cu cit si el o cam placea pe verisoara-mea!
Aceasta a fost prima mea poezie de dragoste i

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mai tirziu am incepui sa fac acrostihuri! Ajunsesem la o virtuozitate extraordinara si le confectionam la iuteala, in citeva minute, indiferent de lungimea numelui iubitei.
Prin clasa a VIII-a, eram la mare pret din punct de vedete poetic, dar de aceasta pretuire ma bucuram, din nefericire, numai din partea colegilor mei.
Cu vreun an inainte, tata imi tiparise o carte de poŽvesti scrise de mine, sub titlul "Din tara basmelor". Ii faŽcusem o prefata in versuri, care nu erau asezate pe strofe, ci in forma de proza:
"E iarna, ger si viscoleste, fulgi albi, usori, cad in gramada si cresc nametii de zapada; bunicu-n casa povesŽteste!"
E cald si bine, caci in vatra, trosnind, focul usor suspina, imprastiind in jur lumina! Afara, ciinii nostri latra!"
Si asa mai departe!
Dar odata cu aparitia cartii mele de basme, am inceŽput sa ma bucur de o mare stima literara in fata colegilor mei.
Ma rog, eram un autor, si cuvintul meu in materie de dragoste si al derivatelor acesteia era firesc sa aiba mare greutate!
Intotdeauna sfatul meu era cerut cu insistenta maguŽlitoare si corespondenta catre iubite era supusa in prealabil cenzurii mele ca om de condei!
Situatia aceasta deosebita mi-a creat in scurta vreme rolul de confident al colegilor, care rol cu timpul mi-a adus dupa sine si porecla de "Marele confident'', caci daca fiecare avea cite un confident in colegul de banca sau in acela de drum spre casa, confidentul tuturor, conŽfidentul general, "Marele confident", eram eu, nenorocitul, nevoit sa ascult pasurile si ofurile de dragoste ale celor mai multi, dealtfel foarte firesti la virsta de 17―18 ani, citi aveam noi pe atunci.
― Uite asa si asa cu fata, ma Griguta, fa-mi, ma, o scrisoare acolo, cu floricele, sa ma-mpac, ca-nnebunesc!
Sau un alt caz:
― Am terminat cu dragostea! Sa nu mai aud de fete! Am terminat cu ele! Am vazut-o cu altul la Cinema Clasic, am cunoscut-o dupa ris Juca "Zigotto, baiat de teatru" Cind aud in spate un ris ascutit: "hi, hi, hi!" Am inghetat! Risul ei! Am tacut, aproape ca as fi vrut nici sa nu respir Filmul, ca si cind n-ar fi rulat; n-am inteles nimic din el! Eram atent s-aud cu cine vorbeste. Vorbea cu unu' cu vocea groasa si ridea, n-auzi? Nu stiu cum am avut rabdare pina sa se faca lumina! In sfirsit, pauza! M-am ridicat usor, mi-am umflat pieptul, si am privit ca din intimplare. Era intre doi: unul de la Matei si unul de la Mihai! Sa mor, n-auzi? C-un laptar si c-un dovlecar! Pai asa se poarta ea c-un lazarist?! Da' necazul meu cel mai mare e ca duminica, in Cismigiu, mi-a spus ca-i place de mine si ca sint singurul ei simpatiu!
― "Simpatie!" l-am corectat eu.
― De ce simpatie? Simpatiu, ca sint baiat!
― Baieti sau fete sint toti "simpatii" unii pentru altii O fi "simpatie" de genul feminin, dar se foloseste si la masculin tot asa. Cuvintul "simpatiu" l-au creat mitocancile, care nu concep ca se poate spune despre un barbat ca e simpatia lor, ci simpatiul lor. Nu exista decit "o simpatie ― doua simpatii", iar nu "un simpatiu ― doi simŽpatii"! Am mai auzit eu si pe altii vorbind ca tine, dar nu e acum timpul potrivit pentru consideratii filozofice si gramaticale! Hai, spune mai departe!
― E si, cind m-a vazut, s-a facut ca sfecla si a taŽcut brusc din gura! Eu m-am inclinat foarte respectuos si i-am spus, zimbind ironic: "Bon-soir, Didi! Cum ti-a placut filmul?"
― Si ea?
― Ea a motait am cap in semn de raspuns si nu mi-a raspuns!
― Aha! Asa, care va sa zica nu ti-a raspuns!
― Ti! Dar sa-ti spun drept, ma, Griguta, ma, cind am vazut-o, m-a secat la inima, asa, nu stiu cum sa-ti spun, ca mi s-a suit un nod in git si mi s-a incleiat limba-n gura, ca ma mir si eu cum de-am mai fost in stare sa-i dau buna-ziua!
― Si-acu' ce vrei de la mine?
― Cum ce vreau de la tine? Pai eu vin fript, amarit, si tu ma iei repede? Ce pot sa vreau? Sa-i torni o scrisoare de despartire, in care sa-i spui tu ce crezi ca e mai potrivit in ocazia asta; si, printre altele, poti sa-i spui ca am terminat cu dragostea, ca pentru mine n-o sa mai existe in viata alta fata si ce te mai pricepi tu, acolo, de exemplu ca as vrea sa mor sau sa ma calugaresc la un schit din creierii muntilor, sau asa ceva, ma-ntelegi, daca se poate s-o faci sa plinga si sa regrete!
― Bine, dom'le, las-ca ti-o fac in ora de Psihologie.
Si altii cu altele, asa ca ar fi trebuit sa ma instalez intr-o banca separata si sa ma indeletnicesc numai cu "stilul epistolar de amor"!

*

Era toamna, pe la inceputul lui octombrie, dar o toamna frumoasa, cu nostalgii in aer, cu doruri ne-ntelese si cu emotii nejustificate in suflete.
Incepusem clasa a VIII-a de vreo doua saptamini, si tot nu ma obisnuisem cu gindul ca trebuie sa vin in fiecare zi si sa stau patru-cinci ore pe banci, in fata zeilor didacŽtici ai acelui templu de cultura care era intr-adevar liceul Lazar.
Aveam ora de Psihologie, si numai de explicatiile intortocheate ale profesorului nu-mi ardea. Eram indragosŽtit de o fata de la Moteanu, Geta, si numai la ea imi zbura gindul. Am luat creionul si-am inceput sa scriu o poezie pe care am botezat-o "Licean" si din care mai tin minte strofele acestea:

ŦPun mina pe "Horatiu", pe textul de Latina,
M-apuc sa scot cuvinte; din ochi imi sar scintei,
Imi fuge gindu-aiurea si nu fara pricina,
Caci se ivesc in fata-mi frumosii ochi ai ei!

Si mai incearca, daca mai poti, sa scoti cuvinte
Imi vijiie tot capul ."Humano capitis!" 1
Ma concentrez degeaba stapin nu-s pe-a mea minte.
Imi trec mina pe frunte si ma cufund in vis!

Si sint acum in clasa Explica la "Algebra"
Pe marea tabla neagra, vad semne chinezesti
Si timpla imi zvicneste de parc-as avea febra!
Mi-ndrept atunci privirea afara, pe ferestiŧ

1 inceputul poemei latine "Ars poetica" a lui Horatiu.

Tocmai incepusem strofa urmatoare, cind aud glasul taios al profesorului linga mine:
― Dar ce, dumneata obisnuiesti sa iei notite la PsihoŽlogie in versuri?
Am tresarit, m-am ridicat brusc in picioare si am inchis maculatorul cu repeziciune:
― Nu, domnule profesor! Dealtfel nu luam notite la Psihologie!
― Dar ce mizgaleai acolo? Nu versuri?
― Ba da!
― Ce fel de versuri?
― De 14 si 15 silabe, cu rime incrucisate si cu picioare
― Hm, hm nu te-am intrebat de metrica si prosodia lor, ci daca sint, vreau sa spun, de dragoste sau de altceva?
― Nu intelesesem! Eu am crezut, dupa intrebarea dumneavoastra, ca va intereseaza forma Din punct de vedere al fondului, am incercat sa scriu o poezie lirica
― Aha! Asadar, hm prin urmare, ia sa vad, dumŽneata la ora de Psihologie faci versuri, in loc sa fii atent la explicatiile mele! De ce nu scrii versuri in ora de Romana?!
― Scriu si eu cind imi vine!
― Cum adica?
― Cind sint inspirat!
― Aha, esti, care va sa zica, un inspirat?
― Nu, asta e cu totul altceva!
― Totusi sint incintat ca ora mea te inspira sa scrii poezii. Ia da caietul incoace, sa vedem si noi cam ce a putut sa-ti inspire ora de Psihologie!
― Va rog, domnule profesor, sa nu cititi este ceva intim, care, ma iertati ca-mi permit sa v-o spun, nu va intereseaza: nici pe dumneavoastra si nici pe colegii mei, va asigur!
― Da caietul incoace si lasa sofisticariile pentru ora de Logica.
― Va rog, domnule profesor!
― Nu ma mai ruga, si da-mi caietul! Si cum eu ezitam, mi-l smulse din mina, il deschise si: Ha, ha trebuie sa fii aiurit rau, ma baiete, ma, dumneata! Esti la ora de Psihologie si te crezi la Algebra! Asta e buna! Ia ascultati, baieti! Si-ncepu sa citeasca lipsit de cursivitate si fara intonatie, stilcindu-mi versurile, care si asa lasau destul de dorit!
Dar baietii nu reactionara cum se astepta: ascultara intr-o tacere impresionanta, si cind ii intreba: "Ei, ce ziceti de poezia asta?", citiva raspunsera foarte convinsi: "E frumoasa, dom'le, are sentiment!"
― Hm! se-nciuda el, auzi la colegii dumitale, ca esti "sentimental"!
― Sint, don' profesor!
― Zau? Din ce in ce mai interesant! Esti sentimental si faci versuri in ora de Psihologie
― Am cautat sa fac o aplicatie imediata a celor expliŽcate de dumneavoastra, don' profesor! Vorbeati doar despre "sentiment"!
― Esti dibaci! Ai replici avocatesti, dar la mine n-au trecere! Prin urmare, dumneata sustii ca ai fost atent la explicatiile mele si asa si pe dincolo! Foarte bine! Da-mi atunci, te rog, definitia sentimentului, asa cum v-am spus-o eu!
― Sa va spun drept, n-am retinut-o!
― Cum? Faci poezii, ai pretentia ca esti sentimental, si nu stii ce este sentimentul?
― Ba stiu, insa nu va pot reproduce definitia dumneaŽvoastra plina de termeni abstracti pentru mine si pe care nu prea-i pricep!
― Si ce e, ma rog. sentimentul, dupa dumneata?
― Dupa mine, si cred ca dupa toti colegii mei, don' profesor, facui eu calm, asociind si clasa, care abia astepta sa auda ce-am sa raspund, sentimentul este ceea ce simti: dragoste, ura, dor, minie, mila, sila, compatimire, simpatie si asa mai departe! Eu as traduce acest cuvint pur si simplu, scurt si cuprinzator, prin "simtamint"!
― Sa faci dumneata o carte noua de Psihologie! (Ah! eternul si stupidul spirit didactic cu: "Sa faci dumneata o carte noua de") Ce-ai spus dumneata nu se poate numi o definitie, dupa toate regulile ei Definitia, baiatule
― "Este cel mai greu lucru care se poate face si nicioŽdata nu este perfect exacta cu ceea ce e in realitate obiectul pe care vrei sa-l definesti!" l-am intrerupt eu. Am citit asta intr-o carte, nu mai stiu unde, nu va supaŽrati, va rog!
― Si dumneata ai simtit in ora mea, ca sa zic asa, un simtamint de lene, care te-a facut sa vezi litere chinezesti de Algebra, pe tabla, si sa te gindesti la fete! Faci poezii, ai pretentia absurda ca esti sentimental si, cind colo, dumneata nu esti capabil sa-mi dai definitia sentimentului! Pentru asta, ti-am pus 3 la Psihologie pe ziua de azi.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Prea mult nu m-a mihnit aceasta apreciere putin magulitoare pentru mine. Psihologia o simteam fara s-o invat din manual si eram convins ca am sa-mi indrept nota mai devreme sau mai tirziu.
Dar motivul pentru care imi daduse nota rea, ma ridica si mai mult in ochii colegilor mei si-mi crea o aureola de trubadur neinteles in ochii fetelor de la Carmen Sylva si de la Moteanu, care, aflind de aceasta aventura poetica, ma primira cu surisuri atit de dulci, ca as fi vrut sa mai iau inca 3 treiuri, numai sa cresc in simpatia lor!
Dar fiecare intimplare cuprinde, pe linga o parte plaŽcuta, si una neplacuta!
Dintr-o data, intr-un gind, trei-patru dintre vechii mei clienti de "epistole erotice" se voira "poeti" si-mi dadura asaltul de rigoare, pe rind, bineinteles, caci fiecare tinea ca secretele lui sa ramina intrradevar secrete!
― Ma, n-auzi, apelez la tine, fiindca numai tu poti sa ma-ntelegi si sa m-ajuti! Providenta a vrut sa apari in calea mea si ne-a facut colegi ("Nu ne-ar fi facut, mai bine!" ii raspundeam eu in gind, caci banuiam concluzia acestei introduceri.) Ma e ziua ei, ma si ce-ar putea s-o impresioneze mai mult ca niste versuri, ai?
― Eu cred ca o cutie cu bomboane de ciocolata de la "Zamfirescu", un buchet bogat de trandafiri, sau o carte, depinde de persoana!
― Ti! E banal si p-orma, stii, costa! Sa-i trimiti versuri e ceva mai nobil mai distins mai, cum sa-ti spun eu mai
― Original si unde mai pui ca nu te costa decit plicul si hirtia, nu?
― Exact, ma, tocmai gindul meu Extraordinar!
― Mie-mi spui? Si, ca sa nu lungim vorba, ca trebuie sa-mi fac rezumatul la Franceza, cam ce-ai pofti?
― Ma, n-auzi, nu cine stie ce, acolo, citeva versuri, o poezioara bine adusa din condei, cum stii tu, ceva "extra" care s-o faca praf "pa persoana", ma-ntelegi?
― Sa-ncerc! Cind iti trebuie?
― Pai poimiine e ziua ei, asa ca
― Bine, dom'le, daca pot, ti-o fac chiar in ora de Franceza; numai sa nu explice Aurel Dinu mai departe "Ruy-Blas", ca eu tin mult la Victor Hugo!
― Nu explica, ma, nu stii ce-a spus rindul trecut, ca asculta toata ora?
― Bine, om vedea! ii raspunsei eu plictisit.
In aceeasi recreatie fusei solicitat de inca doi indragosŽtiti, care-si formulara cam aceleasi pretentii, cu variatiile de rigoare.
Astfel, unul voia o poezioara de impacare Se dusese omul in Cismigiu cu iubita Luasera o barca "pe-o ora". Obosit de canotaj, baiatul trasese barca sub o salcie pleŽtoasa, ca sa se odihneasca la umbra si sa-i vorbeasca fetei mai in tihna, fara gifiielile inerente sportului.
Bineinteles ca n-avea nici un haz sa stea in fata fetei. Trecu linga ea, incepu "s-o vrajeasca", luindu-i mina si mingiindu-i-o; apoi, vazind ca fata nu se impotriveste, ii cuprinse brusc mijlocul si-ncerca s-o sarute! Fata se facu rosie ca focul, se smulse din bratele lui si, minioasa de asa nemaipomenita indrazneala, ii ceru s-o duca imediat la mal! El nu voi s-o asculte; fata, care stia sa canoteze, ca orice demna tovarasa de plimbare a unui lazarist, puse mina pe lopeti si-n cinci minute sosi la debarcader. Sari din barca usoara ca un fulg si pleca fara sa-i spuna o vorba.
― Nici macar "la revedere", ma! Si de trei zile, nici un semn de viata! Sint desperat! In definitiv, ce era daca o sarutam? Se darima cerul? Seca lacul Cismigiu?
― Nici una, nici alta! Poate ca ai fost si tu prea bruŽtal! Te-ai infipt prea repede! O fi fata mai delicata, mai ambitioasa, mai stiu eu cum! Trebuia s-o iei si tu cu incetinitorul, nu asa!
― Dar mai stii cum sa te porti cu ele? Daca esti mai infipt, fac fasoane ca le plac baietii delicati! Daca esti delicat cu ele si faci "pa poetu", iti iese vorba ca esti "flet", ca esti prea moale sau ca nu esti suficient de sportiv! Cum naiba sa mai procedezi cu ele, ca, p-onoarea mea, te scot din sarite?! Acu' fa-i ceva de-mpacaciune, asa si cu un sfirsit din care sa reiasa ca n-am s-o mai supar niciodata cu astfel de gesturi, cum sa le spun eu?


― Timpite!
― Nu timpite, nestudiate!
― Aha! intr-nadevar, e un epitet ornant ceva mai poetic decit celalalt! Bine, ti-o fac, numai sa te-mpaci cu ea si sa ma lasi in pace!
Nici n-apucai sa-ncep sa ma gindesc bine la cuvintele mestesugite pe care sa le-mbin intru impacaciunea celor doi indragostiti, ca pica altul.
― Esti ocupat, ma?
― Da, tocmai voiam sa
― Doua vorbe, si-am terminat Vreau sa te rog ceva; stiu ca n-ai sa ma refuzi, ca tu esti baiat cumsecade si
― Stai o clipa! Da-mi voie sa-nsemnez ceva, ca uit! Asa, acu' spune cu ce pot sa te servesc?
― Ma, un serviciu imens ti-as ramine recunoscator toata viata mea ceva care, daca ma-ntelegi, se face cum sa-ti spun, este formidabil, pentru ca, stii, oricit as vrea eu, nu pot, fiindca este chestie de asta, in fine, uite ce e, te-as ruga sa-mi faci o poezie!
― Sa-ti fac o poezie?! Pai nu ma inspiri deloc! ma prefacui eu a nu pricepe. Cum sa-ti fac o poezie, asa, hodoronc-tronc?
― Ah! se-ncrunta el, mihnit si jignit in acelasi timp ca nu-l intelesesem, nu mie, sigur ca n-ar avea nici un rost. Vreau sa-mi faci o poezie pentru o fata
― Asa! Pricep acum, ii raspunsei eu putin iritat, sa-ti fac o poezie, pe care tu s-o dai unei fete si sa-i spui ca e de tine?
― Da! isi largi el gura intr-un rinjet de satisfactie. Exact!
― Si cum de ti-a venit ideea sa-i faci o poezie? Nu poti sa-i spui din gura ce ai de spus?
― Ba da, sigur ca da, insa poate ca m-as intimida si as mai uita cite ceva, pe cind asa
― N-ai decit sa-i torni o scrisoare bine simtita, in care sa-i spui tot ce ai pe suflet si
― Asa stiu eu, dar vezi ca alta e povestea De ce crezi tu ca ma rog de tine? Uite ce s-a intimplat Fata invata la Gloria, stii si e prietena cu una de la Moteanu, care i-a dat un "oracol" d-ala d-al lor cum fac fetele!
― Un "oracol"? Ce naiba mai e si asta?
― Ce, ma, nici atita lucru nu stii?! Un oracol, ma!
― Oracolul de la Delphi?
― Nu dom'le, ce Delphi?
― Nu e ala cu Preoteasa Pythia?
― Nu e, ma, ala; asta e altceva ii zice oracol, nici eu nu stiu de ce naiba i-o fi zicind asa, dar, de fapt, e un caiet, ma-ntelegi, un caiet gros, ca de vreo 100 de pagini, care are pe fiecare pagina cite-o intrebare scrisa de stapina oracolului Asa ca oracolul are atitea intrebari cite pagini sint.
― Aha! Inteleg Si ce e cu intrebarile astea?
― Ce sa fie? Nu e nimic! Intrebarea e scrisa pe priŽmul rind, iar pe rindurile urmatoare sint scrise raspunsuŽrile acelora care scriu in oracol Fiecare scriitor isi alege un numar, si pe urma raspunde in dreptul numarului respectiv!
― Interesant! Si cam ce intrebari a pus stapina oracoŽlului?
― Imi pare rau ca nu-l am p-al aleia de la Moteanu, sa ti-l arat! E un "oracol" clasa una, cu intrebari puse "la hotie" destepte si fine! Mi l-a dat si mie sa-i scriu, dar l-am lasat acasa, c-am auzit ca azi se face perchezitie la pupitre!
― N-are nimic, spune-mi o intrebare pe care ti-o amintesti!
― Da de exemplu: "Ce poet roman va place mai mult, si de ce?" sau "Ce poet strain va place mai mult?"
― "Si de ce?" ii facui eu completarea.
― Exact dar de unde stii? Hm! Adica da! Sau alta: "Ce roman romanesc v-a placut mai mult si de ce?" sau
― "Ce roman strain v-a placut mai mult si de ce?"
― Exact!
― Dar alte intrebari nu mai stii?
― Ba da Mai sint si altele cam in genul asta: "Pe cine simpatizati? Faceti-i descrierea! Unde invata si in ce clasa e?"
― Ei, devine, ca sa zic asa, din ce in ce mai interesant!
― Sau asta: "Ce poezie de dragoste v-a placut mai mult?"
― Si tu ce-ai raspuns?
― Pai tocmai ca n-am raspuns nimic, vream sa te consult mai intii pe tine!
― Cu alte cuvinte, sa-ti spun eu ce poezie de dragoste te-a impresionant mai mult?
― Si asta, si altele!
― Scrie si tu acolo "S-a dus amorul" de Eminescu.
― Da, e frumoasa asta, dar eu n-as vrea ceva tocmai in genul asta cu "s-a dus amorul", cind la mine d-abia a venit Alta mai potrivita nu stii?
― Atunci, pune si tu "Sara pe deal" de Eminescu sau "Noapte" de Cerna sau, ce mai incoace-ncolo: "Iubire" de Vlahuta, si ai terminat!
― Da cum e asta de Vlahuta? E ceva de capul ei, sa nu ma fac de ris?
― E tot ce poate fi mai frumos! Ai face bine s-o ciŽtesti; sa nu se-ntimple, doamne fereste, sa te-ntrebe respectiva ce ti-a placut mai mult din ea, si tu sa n-ai habar.
― Las' c-o citesc eu, dar vorba e: imi faci ce te-am rugat?
― Pai, sa-ti fac, ce sa fac?! Ce vrei sa spui in ea?
― Uite ce e, ca uitasem sa-ti spun; asta de la Moteanu, prietena cu simpatia mea, vorbeste si ea cu unul de la Spiru si asta i-a facut o poezie scurta, nu e cine stie ce de ea, dar vorba e ca i-a facut, intelegi? Imi pare rau ca n-am oracolul aici sa ti-o citesc!
― Pai ce, i-a scris-o in oracol?
― Da, asa e, ca nu ti-am spus! Sa vezi cum stau luŽcrurile: in oracol mai e o intrebare, cea mai aiurita care exista. Auzi: "Scrieti o amintire, o cugetare sau o poezie scurta". E, si ala de la Spiru, al naibii, i-a scris o poezie citeva rinduri scurte, acolo, nu stiu cum naiba-i zice, ca i-a pus un titlu, asa, ceva cam pe spanioleste
― Madrigal?
― Exact dar de unde stii? Ai citit oracolul si faci pe nebunu' cu mine, spune drept!
― Nu, ma. dar am citeodata momente in care ghiŽcesc, sint clarvazator!
― Esti grozav! E, si a mea, cind mi-a dat oracolul ca sa-i scriu in el, zice: "Sa citesti ce poezie splendida i-a scris Gicu lui Mihaela!" zice. "Asa baiat talentat mi-ar placea si mie!" zice.
― "E", i-am raspuns eu, stii, flegmatic ca un englez, "parca e cine stie ce mare lucru sa faci acolo trei-patru rinduri, un ravas de placinta!" ― "Daca nu e cine stie ce, fa si tu " "Ei, si ce, crezi ca nu-ti fac?" ― "Sa te vedem!" mi-a zimbit ea ironic, ma-ntelegi Si acu', cum sa ma desŽcurc, ca eu la Romana, clei!
Am izbucnit in ris:
― Bata-te norocul sa te bata, ca nostim mai esti! Copiaza si tu una dintr-un volum de versuri, si gata!
― Mersi de raspuns! Pai tocmai tu ma-nveti sa fac asa ceva Frumos mi-ar sta! Bravo, n-am ce spune de sfat! Si daca fata o stie, asa e ca m-am facut de bafta?
― Poate ca n-are s-o stie!
― Poate, dar nu e sigur. Mai bine imi faci tu unu' d-ala spaniolesc, cum ai spus ca-i zice, si am rezolvat problema Nu vreau sa creada o mea ca e mai ceva ca mine un amarit de spirist! Este?
― Este! oftai eu, mai mult decit plictisit. Fii pe pace, iti fac madrigalul Miine, poimiine, ti-l dau Pina atunci, raspunde la celelalte intrebari ale "oracolului".

*

Dar iata ca indragostitii se-ndulcira la poezie Si de unde la inceput fiecare nu dorea decit o poezioara, acolo, acum, nevoiti de imprejurarile prin care treceau sa-si menŽtina aureola de poeti in fata iubitelor, ma inundau cu ceŽreri care de care mai pretentioase si mai originale, ca sa nu le zic trasnite!
Si intr-o buna zi, concursul prietenesc pe care-l dam indragostitilor nostri mi-a adus o mica neplacere.
In prima recreatie veni la mine Stelian Dinulescu, un baiat voinic si foarte cumsecade. Era dintr-o familie instarita din provincie si fusese dat la internat, asa ca nu iesea in oras decit duminica, si atunci numai daca obtinuse note bune in cursul saptaminii.
Ma lega multa simpatie de acest coleg, pentru incredeŽrea pe care mi-o acordase cindva, cu toate ca era mai virstnic decit mine cu vreo trei ani. Cu prilejul concursuriŽlor de, la "Tinerimea Romana", cind veneau in Capitala elevi si eleve de la toate liceele din tara, cunoscuse o fata dintr-a VI-a de la liceul din Iasi, se-ndragostise de ea si, la despartire, cei doi se hotarisera sa-si scrie.
Cum nu putea sa primeasca corespondenta la internat, caci era cenzurata de Atila, directorul internatului, junele indragostit ma rugase sa primesc scrisorile pe adresa mea, ceea ce, bineinteles, acceptasem cu multa placere.
Corespondenta asta a durat vreme de citeva luni si, cum bine zice intelepciunea poporului, ca "ochii care nu se vad se uita", cu timpul s-a racit, si s-a rarit, pina cind cei doi indragostiti s-au potolit si nu s-au mai gindit unul la altul, de parca nici nu s-ar fi cunoscut vreodata!
Dinulescu isi gasise o simpatie ceva mai apropiata decit aceea din Iasi; era de la Centrala din Bucuresti, si ea tot la internat; si desigur ca si fosta lui iubita gasise pe alŽtul, care sa-i tina de urit.
Cu toate ca era bun prieten cu mine, Dinulescu nu-mi solicitase niciodata, nu numai poezii pentru iubita lui din trecut sau de-acum, dar nici macar colaborarea la coresŽpondenta amoroasa. Aceasta il ridicase mult in ochii mei si incepusem sa-l stimez. Asa ca m-am mirat foarte mult cind l-am vazut ca ma cheama discret deoparte si-mi sopteste cu tremur in glas:
― Vreau sa te rog ceva! Stii ca vorbesc: c-o fata de la Centrala si ca lucrurile mergeau foarte bine
("Aha!" il intrerupsei eu in gind, "sa stii ca si Nea Stelica vrea s-o atace in poezie pe respectiva!")
― E, continua el, si cind ma simteam mai bine si creŽdeam ca tine mult la mine, isi baga dracul coada, in perŽsoana lui Ionescu Cornel
― Cum asa?
― Uite bine Eu ma plimbam cu ea prin Cismigiu, pe la "morminte", cind hop ca ne-ntilnim cu Ionescu CorŽnel si cu Chiorul; erau si ei cu doua fete! Am facut cunostinta si am luat doua barci P-orma, hai la un lapte batut! Asta, Cornel, vedeam eu c-o soarbe pe-a mea din ochi, c-ale lor, sa-ti spun drept, doua normaliste, dragute, nimic de zis, dar nu se comparau cu ea nu ca tin eu la ea, dar asa e!
― E, in sfirsit!
― In sfirsit, cam la o saptamina de la chestia asta, observ eu ca Tanti e mai rece cu mine, ca face mofturi, ca zice ca nu mai are timp sa ne vedem, si alte maruntisuri! "Hm! mi-am spus. Nu e lucru curat la mijloc Trebuie sa descopar neaparat ce-i cu asta". Si cind isi scotea batista, nu stiu cum se face ca-i pica o scrisoare roza
― De amor?
― Exact!
― Ca-n romanta pe care-o cinta Violetta Ionescu la "Tanase"!
― Nu era de la mine. Ma reped, o ridic si-ntreb (treŽmuram si ma facusem tot o apa, desi eram rece ca gheata ― acu' ma mir si eu cum de-am mai putut sa articulez un cuvint, ca parca mi se-nclestase limba in gurA): "De la cine e?" Ea se facuse rosie ca macul. Mi-a placut insa c-a fost sincera si n-a mai cautat s-o ocoleasca: "De la Cornel Ionescu", zice. "Cum asa?" am sarit eu in sus. "Cum a devenit de ti-a scris?" "Bine, nici eu nu stiu mi-a scris si mi-a trimis-o printr-o colega externa, dintr-a V-a, o verisoara de-a lui!" ― "Si ce ti-a scris, ma rog?" ― "Propriu-zis nu e o scrisoare, zice ea, e o poezie!" Haiti! Auzi dumneata, Ionescu Cornel, cazut la Romana, si poet?! Mi-a venit sa-nnebunesc! De unde, pina unde, Ionescu Cornel sa faca poezii? In sfirsit, ce sa mai lungesc vorba, i-am cerut s-o citesc si-am cunoscut imediat ca e din fabrica ta de poezii Povestea in ea cum a vazut-o si cum si-a dat seama ca va fi stapina lui toata viata
― Nu-mi mai spune, c-o stiu:

"Desi te-am cunoscut de-o saptamina,
Simt ca-mi vei fi pe veci, pe veci, stapina!"

― Chiar asa!
― I-am facut-o acum trei zile!
― Bine, ma, ce ti-a venit sa-i faci si astuia poezii penŽtru fete?
― Daca m-a rugat omul, puteam sa-l refuz? De unde era sa stiu eu ca-i tocmai pentru iubita ta?
― Ai dreptate, dar vorba e ce-i de facut acum?
― Tu i-ai spus ceva lui Cornel?
― Nimic!
― Nici sa nu-i spui; fa-te ca nu stii nimic si poarta-te cu el ca si mai-nainte si las' ca te razbun eu, de-o sa bati in pinteni de bucurie!
― Ce ai de gind?
― Ai sa vezi! N-avea nici o grija Daca nu s-o inŽtoarce Tanti la tine cu mai multa dragoste ca-nainte, sa-mi faci ce vrei! Pe tine te servesc mai presus decit pe oricare altul, pentru ca, in primul rind, esti un om cumŽsecade, cinstit, nu-ti place sa te-mpaunezi cu ce nu-i al tau, si-n al doilea rind imi esti prieten!

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Peste doua zile de la aceasta convorbire de taina, a venit la mine Ionescu Cornel:
― Ma, Griguta, stii c-a mers struna cu poezia aia! Fata a fost mai incintata decit m-asteptam. Te mai rog pentru o poezioara; da-mi trebuie urgent!
― Iiti fac, dom'le, de ce sa nu-ti fac? Numai sa-mi spui cam ce-ai vrea sa-i spui in ea?
― Pai ceva cam in acelasi gen, dar stii ceva mai altfel. C-o iubesc mai pe departe, asa, ca e frumoasa si ce te-i mai pricepe si tu, acolo! Dar fa ceva, casatia, ma-ntelegi?
― Bine, dom'le, la 12 e gata! Poti sa te prezinti s-o iei!
― Bravo, ma, esti cel mai de lauda baiat din lume!
Ora urmatoare aveam Naturalele. M-am ghemuit intr-o banca-n fund si am compus poezia pentru Tanti, iubita celor doi colegi rivali!

"Te-ador, sa-ti spun. iubito, imi pare prea putin
As vrea sa-mi simti tot dorul! Cind tu nu-mi esti aproape.
Nimic, vai, nu-mi alina mistuitorul chin!
Ti-as da intreaga viata! A tale calde pleoape,
Iubito, cind se pleaca pe ochii tai de zina,
E-atit de dulce farmec, atit de sfint fior
Si-atita fericire, c-as vrea sa-mi fii stapina,
Tu, doar tu, pina-n clipa in care-o fi sa mor!
Inima mea te cere, te cauta intruna,
O, sfinta mea domnita, alina-mi dorul sfint!
Graieste-mi doar o vorba duioasa, numai una
In clipa-aceea, versu-mi ar lua un nou avint,
S-ar preschimba pe data in cel mai dulce cint!
Comoara mea, asculta-l, si-ncrede-te in el,
Asculta-l ce trist suna! Pe veci al tau: Cornel!

La 12, Ionescu Cornel s-a prezentat sa-si ia poezia. I-am citit-o cu inflexiunile lirice de rigoare in glas, si a ramas incintat.
― Ma, ce-i drept, e drept, asta e mai ceva ca ailalta!
― Pai, de, m-am gindit ca, odata cu dragostea, trebuie sa sporeasca si talentul poetic, nu? Cind i-o dai?
― Dupa-amiaza, la 5, ne-ntilnim la "Socec!" Vine sa-si cumpere un dictionar roman-latin, si pleaca, nu poate sa stea mult. Dar tot e bine ca ne vedem, schimbam citeva vorbe, ii dau poezia Tot e ceva!
― Bravo tie! Succes!
― Mersi!
Dar abia s-a-ndepartat Cornel, ca a si aparut Stelian:
― Ei? Ce-a vrut de la tine smecherul?
― Tu ce-ti inchipui? Mi-a cerut o noua poezie!
― Si tu i-ai facut-o?
― Pai de ce nu?
― Bine, ma, una vorbim, si alta facem? Prietenie se numeste asta? Nu mi-ai fagaduit tu ca-i torni una de-o sa te pomeneasca?
― Ba da! Si te asigur ca-mi voi tine cuvintul; ba, mai mult decit atit, ca mi l-am si tinut!
― Cum naiba, ca nu prea vad?!
― Poftim, mai intii citeste poezia, si pe urma sa stam de vorba!
Dinulescu citi cu o atentie demna de un scop mai inalt. Mi-o inapoie foarte mirat:
― Am citit-o si gasesc ca e buna. N-o sa faca decit sa-i sporeasca actiunile lui Cornel in fata lui Tanti Numai cuvinte frumoase: "te-ador", "chin mistuitor", "pleoape calde", "farmec dulce", "domnita lui sfinta", "comoara" etc.
― Ei, acu' tin-te bine, ca vine lovitura de gratie. Poezia asta e cu cheie, ma, dar trebuie sa-ti arat eu drumul, ca sa mergi pe el E o "poezie-acrostih!"
― Mie nu-mi vorbi pasareste, ca nu pricep!
― Acrostihul, ma, e o poezie cu tilc. Daca citesti iniŽtialele fiecarui rind de sus in jos, iti da un nume, o gindire, in sfirsit, ce vrea poetul respectiv. De obicei se fac acrostihuri cu numele fiintei iubite. Ionescu Cornel habar n-are de ce ascunde-n ea poezia asta! Ia citeste initialele de sus in jos, sa vezi ce-ti da!
Infrigurat, Dinulescu imi smulse hirtia din mina si silabisi:
― Tan-ti-esti-o-gis-ca! Extraordinar! E o grozavie! Bravo, ma, asa da, acuma inteleg! Dar vorba e, cum afla ea, ca poate nu se pricepe la smecherii d-astea poetice; cum afla ea ca poezia e cu acracostih, sau cum naiba-i zice?
― Foarte simplu, prin tine Ii faci un bilet, in care-i spui cam urmatoarele: "Stimata duduie Tanti, regret ca sint nevoit sa-ti dezvalui necuviinta iubitului dumitale Cornel, dar trebuie s-o fac! Isi ride de dumneata intr-un mod mai mult decit nerusinat! Daca vrei sa te convingi, citeste de sus in jos, cu multa atentie, initialele ultimei poezii pe care a avut neobrazarea sa ti-o dea! Cu bine" si te iscalesti!
― Ma, ce sa-ti spun cum sa-ti spun sa traiesti, si iarta-ma ca m-am indoit de tine!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Luni, in asteptarea lui Ionescu Cornel, Dinulescu s-a-nvirtit tot timpul pe linga mine.
Cum a intrat in clasa, Cornel si-a aruncat servieta in banca si a pornit glont spre banca mea.
― Ia asculta, ba, zgiriie-hirtie, iti bati joc de mine si de dragostea mea?
― Cu mine vorbesti?!
― Cu tine, cu cine vrei sa vorbesc? Sa-mi dai socoteala! Te nenorocesc in bataie, papugiule! Imi faci poezii cu abtibilduri, de iese ca fata pe care-o iubesc eu e o gisca, ai?
― Ce, ma, nu esti in toate mintile?!
― Ba eu sint, dar tu n-ai fost cind mi-ai facut poezia Ce poezie a fost aia pe care mi-ai dat-o, ca mi-ai distrus dragostea, m-ai nenorocit! Acu', Tanti zice c-am vrut s-o fac de risul fetelor de la Centrala. Te omor, n-auzi, te fac arsice; raspunde-mi!
― Mai intii de toate, explica-mi ce s-a intimplat?!
― Ce sa-ti explic, ca stii tu destul de bine: i-am dat poezia pe care mi-ai facut-o, a citit-o, a fost in culmea fericirii, am avut un succes nebun! Ne-am dat intilnire pentru ieri, duminica. A venit c-o falca-n cer si cu una-n pamint! Mi-a inapoiat poezia si mi-a aratat ce iese daca citesti literele de la inceputul rindurilor: "Tanti esti o gisca." M-a facut de doua parale, ce sa-ti spun Dragostea mea s-a dus pe apa simbetii! Ce ti-a venit sa-ti bati joc de mine, ma, poet de contrabanda?
― Dar nu mi-am batut joc de tine deloc! A fost o coincidenta, o simpla potrivire de litere, de care ma mir si eu! Crezi tu ca alta treaba n-aveam decit sa stau si sa scriu cu litere de porunceala? Asa ceva e foarte greu si nici nu ma pricep! Doar Franįois Villon se pricepea la chestii d-astea, numai ca ala le facea asa, ca sa se poŽtriveasca si la sfirsitul versurilor, dar eu
― Lasa-l pe Franįois Villon, ca nu-mi arde de el acu'. Vorba e ce ma fac eu, ca Tanti a spus ca nici nu vrea sa mai auda de mine!
― Spune-i ca n-ai facut-o tu, ca nici nu te pricepi, ca ti-a facut-o un coleg si ca
― Cum o sa-i spun una ca asta? Se poate? Ea ma crede poet! Daca-i spun ca n-am facut-o eu, nici p-asta si nici p-ailalta, inseamna ca am mintit-o, ca nu sint poet, si e rau; daca o las asa, iar e rau: inseamna ca am vrut sa rid de ea! Oricum o-ntorc, iese tot rau!
― Asta se cheama "dilema" e buna de dat exemplu la Logica!
― Cind ti-oi da eu o dilema, te cocosez! si Ionescu Cornel se repezi la mine cu pumnii strinsi!
Dar Dinulescu, unul dintre cei mai puternici baieti din clasa, ii puse mina-n piept si-l dete la o parte ca p-un fulg.
― Stai binisor, Cornelica baiete, ce te voinicesti asa? Ia spune-mi si mie ce s-a intimplat, ca poate ma intereŽseaza. Ai? ce crezi?
― Ce te bagi unde nu-ti fierbe oala? ii riposta enervat la culme Cornel Ionescu.
Intre timp, asa cum se intimpla in asemenea imŽprejurari, cind este vorba de scandal, indiferent de teatrul unde se desfasoara, se strinsesera in citeva clipe toti baietii din clasa in jurul celor trei beligeranti.
Stelian Dinulescu, care ii intrecea in inaltime pe toti cu un cap, isi roti privirea pe deasupra tuturor si spuse rizind cu pofta:
― Desigur ca sinteti curiosi sa stiti care-i motivul discutiei noastre, nu? Ascultati-l dar
Cornel Ionescu sari ca ars:
― Te rog sa taci, ca altfel
― Te pomenesti ca ma iei la bataie! il ironiza DinuŽlescu. Ascultati, fratilor!
Si le spuse, in hohotele de ris ale colegilor, povestea celor doua poezioare si-a pataniei lui Cornel Ionescu.
De asta-data, torente de ris inundara clasa; iar poetul improvizat se strecura cu obrajii-n flacari si cu coada-ntre picioare printre asistenti si se aseza mai cuminte ca niciŽodata la locul lui, reflectind, probabil, la desertaciunea lucrurilor omenesti, atit de schimbatoare de la o zi la alta!
― Grozava, grasa figura! spuse cu admiratie Dan Noica, mai amuzat decit toti. Hm! Bine de mine ca nu recurg la asemenea abtibilduri de cucerire! Dar voi, astia, care-ati umblat la poezie, fiti de aci inainte circumspecti si cititi-o pe toate partile, in crucis si-n curmezis, ca nu puteti sti ce nabadai il mai apuca pe "Pegasul" lui Tyrtheu al nostru si sa nu aveti apoi convorbiri literare si critice in contradictoriu cu dragalasele voastre muze!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

In duminica urmatoare, colegii care au trecut intimplator prin Cismigiu i-au vazut mergind strins la brat si rizind fericiti pe Tanti cu Stelian Dinulescu!

*

Dar acest neprevazut episod, ivit in calea neteda a confectionarii de versuri la comanda, a avut un rezultat neasteptat pentru cererile ulterioare ale colegilor.
Vestea despre acrostihul buclucas s-a intins ca fulgerul in toata clasa, si-n doua recreatii numai am fost asaltat de clientii mei obisnuiti:
― Bine, ma, de ce nu ne-ai spus pin-acum ca te pricepi sa faci d-astea cu litere potrivite! E ceva formidabil, original! Ia noteaza-ti numele! Tii, cind o vedea Gabi ca-i e numele din poezie, o sa fie foarte impresionata!
Si alte variatii pe aceeasi tema!
Si cum nu mai puteam sa scap de ei, am fosi nevoit sa torn in aceeasi zi vreo zece acrostihuri cu cele mai dragalase nume de fata: Vivi, Georgeta, Mimi, Jenica, Anisoara, Mariana, Irinel si altele.
Dar culmea a fost ca foarte curmei baietii si-au ridicat pretentiile, cerindu-mi cu insistenta sa mai adaug cite ceva la numele iubitei ― "nu cine stie ce", spuneau ei ― in asa fel, ca initialele sa dea: "Valeria, te iubesc", Cristina, te ador", "Lili, imi esti draga" si altele cam in acelasi gen!

*

O, ce risipa de dragoste era printre baietii din clasa noastra la inceputul acestei primaveri timpurii! Si eu nu mai puteam sa dorm de mirosul patrunzator si dulce al fiorilor de liliac Ma framintam noptile pe toate partile si-abia izbuteam sa atipesc in zori. Prin mintea infierbintata de atitea nume de fete, al caror chip gingas cautam sa mi-l imaginez, dupa descrierile facute de iubitii lor, imi zburau versurile naive inchinate acestora, fara sa le cunosc!
Sufletul imi era infiorat de emotii si de nostalgii neintelese
Muncisem din rasputeri pentru succesele in dragoste ale atitor colegi fericiti poate Facusem zeci de versuri fara nici o rivna, fara nici o dragoste pentru dragoste!
Eram un fel de Cyrano modern cu atitea Roxane, dintre care insa nici una nu-mi era draga!
Si-n sufletul meu navali puternic un dor naprasnic de iubire! As fi voit sa-i fac versuri frumoase unei fete pe care s-o iubesc si sa simt intr-adevar ce-i scriu!
Le urmaream cu priviri duioase pe toate fetele din cursul superior de la Carmen Sylva si de la Moteanu, cind se-ntorceau de la scoala si treceau prin fata portii mele.
Frumusele, gratioase si pline de un farmec pe care numai ele, dragele de scolarite-l au: in sorturile de uniforma pepite sau negre, cu gulerase albe, cu pantofi si ciorapi negri, care dau piciorului o distinsa eleganta; treceau in grupe de cite doua trei: brune, blonde, roscate, satene, cu ochii negri, caprui, verzi sau albastri, cu parul aranjat in colturi savant pieptanate, imbujorate si proaspete ca primavara insasi; mergeau cu pasi saltati; sinii involti si obraznici le tremurau ritmic; surisuri dulci infloreau pe buzele lor rosii de sanatate, dezvelind dintii curati si albi ca porumbul crud.
Nu mai aveam astimpar, nu mai puteam! Ma saturasem de rolul de "confident" si de "versificator"! Voiam sa am si eu tainele mele de dragoste, pe care sa le incredintez cuiva; mi-ar fi fost drag sa fac versuri unei iubite care sa fie a mea!
Si-atunci am scris un sonet in care mi-am turnat toata framintarea si care incepea astfel:

"Mi-e sete de o dragoste curata!
N-am mai iubit de mult si mi-este sete
Sa sorb dulceata soaptelor discrete"

In aceasta stare sufleteasca m-au gasit vacanta de primavara si vechii mei prieteni: Stefan Predescu si Gica Rosnovanu.
Eram fericit ca luasem vacanta, asa cum sint fericiti toti cei care stiu ca se vor bucura de odihna.
Aveam insa un motiv in plus care contribuia la feriŽcirea mea: pe timp de doua saptamini scapasem de versuri si scrisori de dragoste pentru colegi!
Dar fericirea aceasta a fost de foarte scurta durata, pentru ca Gica Rosnovanu intr-o zi a apelat la serviciile mele cu prisosinta.
Era tare indragostit de o colega de-a sora-mi, Veturia Petrovici, fata farmacistului de peste drum de scoala unde era tata director.
Veturia avea o sora, Thaissa, pe care o iubea Stefan Predescu.
"Vederea" se facuse la farmacie, unde Julietele veneau aproape in fiecare dupa-amiaza, pe la 5, si plecau pe la 7, conduse de cei doi Romeo!
Ce trist ma uitam la prietenii mei, care se simteau atit de fericiti ca puteau sa-si petreaca iubitele pina acasa.
Ah cum m-as fi plimbat si eu cu o fata in noptile astea albastre de primavara!
― Ma, Grig, mi-a spus Gica in ziua fatala, am sa te rog ceva din suflet, numai tie iti spun, ca nu vreau sa stie si Fanica, dar te rog, discretie absoluta!
― Spune!
― Ma, stii c-o iubesc pe Veturia, cum nu pot sa-ti spun de mult!
― Foarte frumos din partea ta!
― Ma, si stiu ca sora-ta Nella are o poza de-a Veturiei in costum de balet; sa mi-o dai s-o duc la fotograf, sa-mi scoata si mie vreo duzina!
― Ce, esti nebun? Ce sa faci c-o duzina?
― O duzina si un tablou, ma, sa le pun in camera mea, asa, sa fac ca un fel de altar: unde ma uit, sa vad numai Veturii!
― Ha, ha, ha! Sa nu vezi numai stele verzi de la tat-sau, spiterul, daca afla de povestea asta!
― Nu afla! Imi dai fotografia?
― Ti-o dau, de ce sa nu ti-o dau, numai sa n-o tii prea mult si sa se afle, ca nu vreau sa am discutii!
― Fii fara nici o grija! Fac o cinste formidabila Si te mai rog ceva dar promite-mi ca vrei!
―- Daca pot, cu toata placerea!
― Ma, fac o cinste copioasa! Fa-mi pentru Veturia un acrostih d-alea de care faci tu; da' fa ceva asa, cum n-ai mai facut pin-acum, ceva formidabil, ca s-o impreŽsioneze fac o cinste nemaipomenita, mergem la cofeŽtarie la "Dobriceanu" si maninci cit vrei.
― Bine, dom'le! Veturia, simplu? Altceva nu-i mai spui nimic?
― Nimic! Adica ii spun, dar nu in poezie. Insotim acrostihul de un biletel, stii, cum sa-ti spun eu, explicativ!
― Pai ce rost mai are biletelul? O sa-nteleaga ea destul din acrostih!
― Nu, dom'le! las-asa, ca e mai bine! Dar cind te-apuci de el, ca azi dupa-masa vine la farmacie?
― Uite-acuma, ca tot n-am nici o treaba! Tu plimba-te prin curte si lasa-ma linistit pina te chem eu.
De asta-data o cunosteam bine pe fata careia trebuia sa-i fac versuri de comanda! O cunosteam de citiva ani de zile de la sora-mea. Era o fata de vreo saisprezece ani, fina, palida, distinsa, cu corp frumos, cu miini subtiri, cu parul castaniu si ochii mari si melancolici.
Veturia Draguta fata! Bine de Gica!
Veturia!
Am inceput sa scriu acrostihul.

"Visul meu"

Nu mai stiu ce am scris. L-am terminat! L-am chemat pe Gica.
― Asculta-l!
Pusesem in el tot sufletul meu: il simtisem!
― Pa cinste! mi-a raspuns Gica. E clasa una!
― Imi pare bine ca-ti place
― Daca e fain, e fain, ce mai! Da' acu', te mai rog ceva
― E!
― Fa-i si biletul si scrie-le tu pe-amindoua, ca eu scriu urit al naibii si vreau sa-i fac impresie buna Ia un plic roz cu o hirtie mai groasa si tipareste-le cum stii tu!
Eram peste masura de trist si de plictisit, dar puteam sa-l refuz?
― Bine, lasa ca ti le fac pina la 3 dupa-masa sint gata si cred ca vei fi multumit de felul cum se va prezenta corespondenta ta amoroasa!
― Bravo, ma, sa traiesti, sa stii ca

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Am desenat cu cerneala rosie o inima strapunsa de o sageata, bineinteles sageata lui Cupidon!
Din inima picura singe picaturi care, in caderea lor, formau initialele acrostihului Restul poeziei era scris cu negru, asa ca literele de la inceput ieseau foarte bine in evidenta
Am scris versurile cit mai caligrafic cu putinta si, dupa ce am exersat semnatura lui Gica, asa cum am crezut eu ca este mai interesanta, am trintit-o jos, subliniind-o.
Apoi am compus biletul de prezentare a acrostihului:

"Draguta Duduie Veturia,
Te rog mult sa-mi ierti indrazneala de a-ti trimite aceste versuri. Sint rodul puternicei impresii pe care ai facut-o asupra mea de cind te-am cunoscut!
Desigur ca finetea dumitale sufleteasca a citit de mult in ochii mei ceea ce am cutezat sa-ti marturisesc abia astazi, prin acrostihul pe care te rog sa-l privesti cu toata indulgenta!
In poezie este permis sa spui mai mult decit intr-o scrisoare in proza, sau chiar in fata fiintei dragi.
Daca rindurile mele te vor supara cumva, te rog inca o data sa ma ierti!
Iti saruta miinile, a dumitale:
Gica".

M-am straduit sa fac sa semene semnatura de adineauri cu cea de acum.
La ora trei fara un sfert, tocmai cind ma pregateam sa ma duc la Gica, hop si el la geam:
― Gata, ma?
― Gata! Vino sa ti le dau!
― Vino mai bine tu afara!
― De ce, ca am treaba, si nu ies din casa pina la sase.
― Vino, dom'le, ca vreau sa-ti spun ceva si ne-aude Satrapul! (Adica Tata, asa era poreclit de baietii din cartier, din pricina severitatii lui!)
― Bine, stai ca vin acu'!
― Ma, nu te supara, dar vreau sa te mai rog ceva
― Roaga-ma, dar iti spun de pe-acum ca astazi nu mai am chef sa scriu un rind macar, pentru nimic in lume!
― Nu e vorba de scris, ci cu totul de altceva! Uite ce te rog, dar din suflet, fac o cinste sardanapalica! M-a apucat o emotie, ma, o frica nemaipomenita!
― De ce?
― Stii, m-am muiat de tot. Din ce s-apropie ora cind trebuie sa dau ochii cu Veturia, din aia sint mai emoŽtionat. Nu mai am nici pic de curaj; mi s-au taiat piŽcioarele!
― Bine, ma, nu ti-e rusine? Barbat esti tu, sau ce naiba esti? Cum sa-ti fie frica de-o fata ce mai e si asta? Nu vad motivul! Daca ai vorbi cu ea si ar trebui sa sustii o conversatie mai lunga, as mai intelege, dar cind tu nu faci altceva decit sa-i dai scrisoarea si sa te reŽtragi, de ce?
― Tocmai relativ la asta, vream sa te rog sa i-o dai tu, ca eu nu-ndraznesc, si pace Cind ma gindesc numai, m-apuca tremuriciul!
― Nu fi caraghios, ma, du-te si da-i fetei scrisoarea!
― Poate sa iasa si bunicul din groapa, ca nu sint in stare, si pace! Dar daca tii cit de putin la mine, da-i-o tu, fac o cinste rockfelleriana!
― Sa te ia aghiuta cu cinstea ta cu tot! Dar pentru ca starui atita, fie, am sa i-o dau si am sa-ti pun si-o vorba buna la ea! Cind trebuie sa-i inminez mesagiul; la venire sau la plecare?
― E mai bine pe la 7, cind pleaca de la farmacie!
― Numai de n-ar fi si sora-sa cu ea!
― Nu e, vine singura; i-am spus ca vreau sa-i vorŽbesc ceva foarte, foarte important!
― Bine, atunci hai sa ne facem de lucru pe-afara, ca s-o vedem cind pleaca.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

― Uite-o, a iesit! Da-i drumul!
― Asteapta-ma aici!

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

― Buna-seara, duduie Veturia!
― Buna-seara, a! dumneata, domnule Grig?!
― Te asteptai la altcineva?
― In nici un caz la dumneata!
― Daca te deranjez, ma retrag imediat
― A, mm, nu!
― Imediat, dupa ce am sa-mi indeplinesc misiunea ce mi-a fost incredintata de prietenul nostru comun Gica! (Draguta e, ma, a naibii!)
― O misiune? intreaba ea foarte mirata.
Vorbind, incep sa-mi pipai buzunarele. Unde DumneŽzeu am pus scrisoarea? A, am gasit-o!
― Duduie Veturia, Gica ar fi dorit sa-ti vorbeasca ceva, dupa cite mi-a spus el, foarte important: s-a gindit insa ca este mai bine sa-ti scrie, si m-a rugat pe mine sa-ti dau acest plic din partea lui
― Multumesc! Despre ce e vorba?
― Nu stiu precis, imi pare ca ti-a facut niste versuri!
― Oo, se ocupa cu poezia?
― Ca toti tinerii de virsta noastra din tara romineasca, daca pot sa-l parafrazez astfel pe Alecsandri!
― A, prin urmare si dumneata?
― Eu mai putin ca altii prefer proza!
― Aveam cu totul alta impresie despre dumneata, mai cu seama din descrierea facuta de Nella!
― Eh, surorile sint intotdeauna gata sa-si flateze fratii! Cu prilejul acesta, trebuie sa-ti transmit si toata simpatia lui Gica. Asta ca sa nu folosesc alte cuvinte care ii flutura pe buze de fiecare data cind iti pronunta numele!
― Ce cuvinte?
― Nu pot sa ti le spun eu!
― Te rog, totusi, sa mi le spui dumneata!
― In definitiv Daca tii cu tot dinadinsul Cred ca de cite ori iti rosteste numele sau se gindeste la dumneata, buzele lui soptesc asa, ca numai el sa auda: "Veturia, te iubesc!"
― Cum cum?
― Veturia, te iubesc!
― Ce frumos spui dumneata asta!
― Ti-am spus asa cum mi-am inchipuit ca ar spune Gica insusi!
― Ce rau imi pare!
― De ce?
― Ca am ajuns acasa
― Asa de repede? Nici n-am bagat de seama cind a trecut timpul!
― Si eu la fel Pacat!
― Ca a trecut timpul?
― Nu, ca am ajuns asa de repede!
― Ti-ar fi facut placere sa mai vorbim despre Gica, duduie Veturia?
― Da, tot asa cum am vorbit si pina acum! In definitiv, ce sistem mai e si asta; sa-ti trimiti emisari in astfel de chestiuni atit de personale? De obicei, mesagiile isi au rostul cind o prietenie este avansata si au interŽvenit oarecare neintelegeri intre cele doua parti, dar cind totul este abia la inceput?
― Poate ca ai dreptate! Insa nu trebuie sa-ti para rau. Vei avea prilejul sa-ti prelungesti placerea de a sta de vorba cu Gica, citindu-i rindurile pe care le-a scris cu dumneata in gind
Am prins mina mica si subtire, care mi se-ntinsese, si-am sarutat-o lung, stringind-o usor.
― Noapte buna!
― Noapte buna, duduie Veturia. si lectura placuta!
― Nu fi rautacios!

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Gica ma astepta in fata scolii Sfintii Voievozi, muscindu-si buzele infrigurat.
― Ce naiba ai stat atita, ma? Ce-a zis?
― Am condus-o pin-acasa! Doar nu era sa-i dau scrisoarea si s-o las in mijlocul drumului.
― Bine, bine dar ce-a zis?
― Ce sa zica? A primit-o cu placere, dar a ramas foarte mirata ca nu te-ai dus tu, personal!
― S-a suparat?
― Nu s-a suparat; dar, dupa cite am observat, i-ar fi facut mai multa placere sa te deranjezi tu!
― Ha, ha, ha! Las' ca e bine si asa! Ma, stii ce te rog?
― Iar?!
― Ma, vorbeste cu Nella s-o invite pe Veturia si pe sora-sa la voi, simbata, dupa prinz! Te rog, ma! Fac o cinste
― Lasa-ma odata cu cinstea! Ii spun, si cred ca se face Il invitam atunci si pe Fanica! Adu-ti si aparatul de fotografiat, sa imortalizam momentul!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Sora-mea, Nella, a preparat toata dimineata fel de fel de gustari pentru primirea celor doua surori, dulcineele prietenilor nostri.
Le asteptam pe la 5.
Gica si Fanica venisera insa de pe la 4: Gica, infriŽgurat la culme de rezultatul scrisorii; iar Fanica, flegŽmatic si calm ca un englez.
Trebuie sa marturisesc ca ma simteam cam nelinistit. Nu era o emotie propriu-zisa Dar nu-mi gaseam locul, desi cautam sa par foarte putin impresionat de aceasta vizita.
Odata cu apropierea orei 5, framintarea punea stapiŽnire din ce in ce mai puternic pe Gica. Se asezase la masa mea si luase "Poeziile" lui Eminescu, pe care le rasfoia in aparenta foarte atent; in realitate insa, fara sa citeasca ceva!
Voia sa-l gaseasca Veturia asupra unor preocupari poetice, ca sa-si faca despre el o parere si mai buna decit aceea pe care o avea eventual pina acum!
Pe masa mea strajuia pe-atunci bustul in gips al lui Vlahuta de Dimitriu-Birlad, opera cistigata la tomŽbola unui bal al artistilor plastici.
Gica stia multe poezii pe dinafara si recita frumos. Intimplator stia si: "La icoana", "Dormi, iubito!" si "Din prag".
― Ma, ne rugase el, aduceti vorba despre bustul lui Vlahuta, spuneti ca declam frumos si rugati-ma sa spun ceva! Stiti, face impresie!
Am convenit si am continuat sa asteptam.
― Pe unde-or fi acum? se-ntreba Gica emotionat, cu voce tare, fara sa se poata stapini si fara sa primeasca vreun raspuns.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Sora-mea le vazuse pe geam, dar a asteptat sa auda soneria. A iesit imediat surizatoare si le-a sarutat, conŽstatind:
― Imi place ca sinteti punctuale. N-aveti idee ce neŽsuferit e s-astepti!
A urmat, desigur, o serie de consideratiuni asupra punctualitatii la vizite si la intilniri.
Gica a fost gasit citind "Ce e amorul?" de Eminescu.
― A, domnul Gica e amator de poezie! a remarcat Veturia. Si ce citeai, ma rog? Imi dai voie sa vad?
Gica isi intoarse buza de jos si intinse cartea, zimŽbind cu siretenie, ca doar atita astepta!
― O "Ce e amorul?" Foarte interesant! Citesti "Ce e amorul?" de Eminescu, in fata bustului incruntat al lui Vlahuta?
― Tinind seama de faptul ca Vlahuta a fost ciracul lui Eminescu, e potrivit oarecum! am intervenit eu. Dealtfel, Gica nu mai are de ce sa citeasca poeziile lui Vlahuta, pentru ca le stie aproape pe toate pe dinafara, E poetul lui preferat!
― Da?! Foarte interesant!
― Si le recita cu mult talent!
― Atunci, fara sa se lase rugat prea mult, credem ca ne va face placerea
― Mai tirziu, va rog! accepta Gica, dupa fasoanele de rigoare.
In sfirsit, dupa gustarile obisnuite in asemenea impreŽjurari, Gica a declamat cu mult patos "Din prag"; iar eu l-am ironizat tot timpul din ochi, avind-o complice pe Veturia, care, la un moment dat, fara nici o intentie, asa, ca sa faca ceva, a luat unul din caietele mele de pe masa, l-a desfacut si a inlemnit cu el in mina.
In afara de mine, care-i urmaream miscarile, n-a mai observat-o nimeni.
Vedeam ca vrea neaparat sa-mi vorbeasca, si asta cit mai curind.
Am provocat prilejul si m-am adresat sora-mi:
― Nella, n-ai vrea sa ne cinti la pian?
― Cum doresti, dar cred ca n-ai intentia sa ne gonim musafirii de pe-acum!
― Hai, hai, lasa modestia pentru alta data!
Toti trecura in camera sora-mi, unde era pianul. Veturia ramase intr-adins la urma si-mi sopti:
― Vreau sa te-ntreb ceva, dar promite-mi ca-mi vei raspunde sincer!
― Ma rog!
― Cine mi-a scris ceea ce mi-ai dat dumneata acum doua zile?
― Acela care le-a semnat: "Gica"!
― Acela care le-a semnat cu numele lui Gica, sau acela al carui nume a fost semnat?
― Dar nu-nteleg de ce ma-ntrebi toate astea?
― Pentru ca ti-am rasfoit un caiet de pe birou si am gasit ca scrisul dumitale din caiet este acelasi cu scrisul din scrisorile semnate "Gica"!
― Acelasi? Este adevarat ca scrisul nostru cam seamana, dar de aci si pina la
― Nu esti sincer! Cind am observat asemanarea, am tresarit placut! Mi-ar parea bine sa fie ce-mi inchipui, ce este probabil in realitate si ce nu vrei sa-mi spui dumneata!
― Ne asteapta sa mergem! Nu putem discuta acum si aci!
― Miine dimineata esti acasa?
― Da!
― Ei bine, pe la 10 iti dau un telefon de la tanti Elvira, ca ma duc pe-acolo, si iti spun cind sa treci sa ma iei, ca sa putem sta de vorba in liniste!

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Toata noaptea m-am zbuciumat, chinuit de luna care gasise cu cale sa-mi scalde camera intr-o lumina feerica.
In ochii si in gindul meu: Veturia! Imi placea, imi placea mai mult decit mi-as fi putut inchipui!
Isi uitase la noi o batista mica, alba, tighelita cu roz Am strins-o si am sarutat-o toata noaptea.
Nelinistea asta n-o mai avusesem niciodata!
Si mai era ceva care nu-mi da pace: ce aveam sa-i spun a doua zi, cum aveam s-o insel asupra descoperirii facute de ea?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

As minti sa spun ca m-am trezit din somn, pentru ca in realitate nu dormisem o clipa! Mi-era teama sa-mi pun diagnosticul, si totusi asa era: ma-ndragostisem!
De ce ma temeam acum? Nu dorisem eu oare asta de atita vreme? Nu ma mistuia dorinta de a scrie versuri unei fete, care sa nu mai fie iubita altora?
M-am invirtit tot timpul prin preajma telefonului, facindu-mi de lucru la biblioteca.
La 10 fix a sunat telefonul. Am vrut sa ma reped sa-l iau imediat. Totusi, l-am lasat sa sune de trei ori, si abia la al patrulea sunat l-am ridicat, rostind un "allo" nepaŽsator!
― Pot vorbi cu Grig?
― Chiar el e la aparat!
― Buna dimineata! Stii cine e aici?
― Stiu Buna dimineata!
― Ce faci?
― Bine, multumesc dar tu? (Hm o tutuiam fara nici o reticenta, si ea la fel!)
― Sint curioasa, dar stii, foarte curioasa, sa aflu ce e cu descoperirea de ieri!
― Si vrei sa-ti spun la telefon?
― Nu, vino la 11 sa ma iei. Ma astepti in colt, la cofetaria "Jernoiu".
― Bine; dar, ā propos, esti superstitioasa?
― Nu! dar de ce?
― Ti-ai uitat la noi o batista!
― Aha, asa e, ai gasit-o tu?
― Da si daca nu esti superstitioasa, as vrea s-o pastrez!
― Daca-ti face placere! Oamenii nu se despart niciodata din pricina unui petec de pinza, cel putin asta e parerea mea!

. . . . . . . . . . . . . . . . .

M-am postat in fata cofetariei si am citit de trei ori, foarte atent in aparenta, textul de pe cutiile de bomboane, ca si cind ar fi prezentat cine stie ce interes deosebit pentru mine!
Cind sa-ncep pentru a patra oara aceasta interesanta lectura, a sosit Veturia.
A venit surizind si cu mina intinsa:
― Inca o data, buna dimineata! Ce mai faci?
― Te asteptam, iti marturisesc cinstit, cu emotie!
― De ce? se prefacu ea mirata.
― Pentru ca ma simt in fata ta ca un scolar
― Care a fost prins ca a facut tema altuia, fara sa se gindeasca la consecinte
― N-am vrut sa spun chiar asta
― Dar o spun eu Este de prisos sa-ncerci sa ma conŽvingi ca autorul scrisorii si-al poeziei este Gica! Hai, spune-mi, te rog, de ce mi-ai scris si mi-ai vorbit tu, in numele lui?
Doar Cyrano mai trecuse prin situatii sentimentale oarecum asemanatoare. Eram in grea cumpana, nu stiam ce atitudine sa adopt fata de aceasta intransigenta Roxana!
In definitiv, ce eram eu vinovat ca Gica nu-ncercase sa-si cucereasca iubita prin propriile lui mijloace?
Ma ispitea atita virtejul acesta ce se ivise pe neasteptate in calea mea, incit n-am mai tinut seama de nimic Eram foarte tinar si-mi era dor de iubire! Si-apoi, fata imi da a-ntelege ca ma place; iar lui Gica nu-i facuse, cum se numeste, nici un avans. I-am raspuns putin intiŽmidat:
― M-a rugat sa-ti fac un acrostih. Ti l-am facut si-am pus in el cele mai curate simtaminte L-am scris asa ca si cum l-as fi scris cu adevarat iubitei mele Pe urma m-a rugat sa-ti mai scriu si biletul acela explicaŽtiv. Si, sfiindu-se sa ti le dea el, personal, m-a trimis pe mine. Greseala a fost ca nu si-a scris cu mina lui scriŽsorile. Daca ar fi fost scrisul lui, n-ai mai fi descoperit nimic. Acum, ma simt asa, nu stiu cum, de parca as fi comis o tradare!
― As, nu este decit o mica si banala escrocherie senŽtimentala din partea voastra! Atit si nimic mai mult!
Am inteles ce trebuia sa inteleg
Eram prin dreptul gradinitei din strada Luigi Cazzavillan. Pe strazi, liniste ca intr-o zi de sarbatoare Buchetele de liliac isi revarsasera crengile peste garduri si-mprastiau cu darnicie miresmele ametitor de dulci trecatorilor fericiti ca traiesc o primavara atit de imbieŽtoare la viata.
Simteam ca trebuie sa-i spun Veturiei tot ce ma-ndemna sufletul si primavara sa-i spun. Ma agatai de ultimele ei vorbe:
― Zici ca ai inteles tot ce trebuia sa intelegi?
― Cel putin asa cred!
― Ce ai inteles, de exemplu, din acrostih?
― Ca Gica ma iubeste sau cel putin asa pretinde!
― Pretinde el sau acela care ti l-a compus Te-o fi iubind si Gica, dar
― Dar? Spune odata! Intotdeauna te exprimi atit greoi?
― Cum, Veturio, tot n-ai inteles?
― Ce?
― Ca te iubesc!
Ne-am oprit. Mi-a apucat amindoua miinile si mi le-a strins, de sa mi le fringa. Ochii ii erau mai luminosi si mai plini de duiosie ca niciodata
Toata era numai suris. Mi-a potrivit parul la timpla stinga Iarasi mi-a prins mina si mi-a soptit simplu, cu voce grava:
― Si eu, la fel, Grig!
Sufletul mi-a fost dureros sagetat de-o dulce infiorare.
Am pornit emotionati, vorbind nimicuri, prostii pline de gingasie, oprindu-ne la fiecare pas sa admiram o frunza, o floare, o creanga sau un petec de cer albastru!
Orice avea farmec in acele clipe binecuvintata!
Doamne, cit de frumoasa e viata uneori!
Adevarat ca

"Iubirea e o taina mare,
Ce leaga doua inimi tare!"

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.