In anul 1925, Barba a iesit la pensie, iar Ministerul Instructiunii Publice a delegat provizoriu, cu conducerea liceului, pina la numirea unui nou director, pe InspecŽtorul Generat Petre Marinescu, vestit profesor de Matematici.
Noul director era un om foarte corect, foarte serios si de o severitate extraordinara!
Sta vesnic incruntat, vorbea rar si apasat si era cu noi, elevii, de o revoltatoare politeta.
Nu ne spunea niciodata pe nume si nici nu ne tutuia, cum obisnuiau Barba si ceilalti profesori.
Nu ne scotea din "domnule elev" si ne vorbea intotdeauna la plural, oricit de suparat ar fi fost.
Asta ne impunea extraordinar, bineinteles: insa era o atitudine care nu ne convenea deloc, pentru ca ne distanta considerabil de director, si noi ne-nvataseram cu Barba: sa fim mai apropiati, sa indraznim sa stam de vorba, si-n anumite cazuri sa ne permitem sa-i solicitam indulgenta.
Ei, bine, cu Petre Marinescu asa ceva era imposibil!
Cind rostea o hotarire, simteai ca ea va ramine definitiva; nu exista nici un mijloc de induplecare!
Acest fel de a fi al lui a avut rasunet in sufletele elevilor si, cum traditia impunea sa-i acordam neintirziat o porecla, i-am spus simplu si sugestiv "Tiranul".
Nu era de glumit cu Tiranul, si ne luaseram de ginduri. Elimina pe capete pentru cea mai mica abatere de la indatoririle scolare si nu s-ar fi suparat, nu ti-ar fi strigat, nu ti-ar fi aruncat vreo insulta, pentru nimic in lume!
Iti vorbea tot timpul cu duhul blindetii, iti demonstra cu tact de matematician ca ceea ce facusesi nu era fruŽmos, nu era demn de un elev de liceu si mai ales de un elev al liceului Lazar, liceu cu traditie, care a dat tarii atitea si atitea generatii de oameni de seama etc, etc, si apoi incheia cam in felul urmator:
― Asa ca, domnule elev, pe viitor am sa va rog sa va supravegheati atitudinea mai indeaproape, caci s-ar putea sa aveti neplaceri si mai mari, si totul ar fi in dauna dumneavoastra. Pina atunci, am regretul de a va face cunoscut ca sinteti eliminat pe cinci zile. Va rog sa comunicati aceasta si parintilor dumneavoastra si sa-mi aduceti semnata aceasta adresa! Buna ziua, domŽnule elev, si doresc ca prima noastra intilnire sa aiba loc in imprejurari mai placute pentru dumneavoastra!
Poftim de te mai roaga sa te ierte, ca nu mai faci, ca e ultima data, ca asa si pe dincolo, daca-ti mai da mina!
In astfel de imprejurari dictatoriale, este de la sine inteles ca nazdravaniile noastre scazusera simtitor si, cu timpul, se redusesera aproape la zero.
Dar ceea ce ne mai tinea avintul in friu era si faptul ca ne aflam in clasa a VIII-a, la sfirsitul careia ne astepta bacalaureatul!
Venise primavara in Cismigiu pentru a opta oara de cind imi toceam coatele pe bancile liceului Lazar, si parca in acest an, 1926, era mai tinara, mai frageda si mai frumoasa ca niciodata!
Si nicicind nu ne atrasese Cismigiul mai puternic ca acum.
Poate si pentru ca primavara asta avea in ea chemari pline de un farmec necunoscut, poate pentru ca ne dadeam seama ca este ultima primavara pe care o petreceam ca liceeni pe aleile si pe sub boltile de flori ale Cismigiului.
Nostalgii viitoare, banuite numai, ne-nfiorau si ne tulburau linistea de pe acum.
Chiulul il lasaseram pe seama acelora din clasele mai mici. Este adevarat ca, din pricina Tiranului, se chiulea cu foarte mare greutate si cu multa precautie, dar nu ne mai ardea nici noua de asa ceva!
Bacalaureatul ne impunea mai multa seriozitate, pe care o manifestam venind foarte regulat la cursuri, facindu-ne lectiile cu multa constiinciozitate, si mai ales cautind sa ne luam bine cu profesorii, la gindul ca poate vom avea vreunul dintre ei in comisia respectiva.
Totusi, citeva mici ispravi s-au petrecut si in timpul domniei Tiranului, dintre care merita povestita urmaŽtoarea:
Primavara, vineri, pe la sase seara.
Cismigiul era, tot, numai liliac inflorit. Ne-ntorceam de la liceu, unde avuseseram repetitie la cor, un grup de vreo patru-cinci colegi, care locuiam in acelasi cartier.
Mergeam agale, cu sapca pe-o ureche, pe aleea trandaŽfirilor, paralela cu Bulevardul Schitul Magureanu, fericiti ca a doua zi este simbata si se sfirseste inca o saptamina de scoala!
Si cum atit podoaba de mov si alb a ciorchinilor inŽfloriti, cit si parfumul dulce ne indemnau la lirism, si cum fiecare dintre noi era cu cite-o fata-n gind, Rica Stanescu, cel mai indragostit dintre toti, zice:
― Ia cinta, ma, Grig, ceva de inima liliachie, ca prea e linistita seara asta!
― Sa cint, ma, dar ce sa cint?
― Cinta, aia: "In serile din luna mai"!
― Pai d-abia sintem la sfirsitul lui aprilie!
― Ce-are a face? In asteptarea lui mai, da-i drumul, ca iesim din Cismigiu si nu mai are nici un farmec!
― Bine! Si-am inceput sa cint usor, ca pentru noi, in falset, dar destul de puternic, asa-zisa "romanta":
"In serile din luna mai,
Cu tine-adesea m-am plimbat
Si dulci cuvinte imi spuneai,
Cuvinte ce m-au fermecat!"
Si apoi venea un refren pe care am gasit potrivit sa-l cint cu voce din piept, ceva mai patrunzator, mai ales ca peste citiva pasi, odata cu terminarea cintecului, trebuia sa iesim din Cismigiu:
"Ah, unde, unde
Esti tu, raspunde?
Pe tine te chem, mereu, mereu,
Odorul meu!
Ah, vin-la mine,
Voi muri fara tine,
Ah, unde, undeeee
Esti tu, raspundeeeee!"
Baietii vor sa m-aplaude si sa ma felicite, dar le-ngheata vorbele pe buze, cind din capatul aleii se aude o voce groasa si foarte cunoscuta:
― Aicea sint!
Si-n fata ochilor nostri ingroziti apare Tiranul, privinŽdu-ne scrutator!
Am ramas cu totii "pe loc repaus"; dar la o noua priŽvire a Tiranului, ca la o comanda invizibila, am facut "drepti", pocnind calciiele militareste!
Uitaseram toti, ca pamintul, ca directorul locuieste pe Schitul Magureanu, chiar vizavi de Cismigiu Omul se intorcea acasa si, fara sa vrea, luase parte la productia noastra muzicala in aer liber!
― Veniti de la liceu?
― Da, domnule director! raspunseram noi in cor.
― Bine dispusi, domnilor elevi!
Nici un raspuns; simple motaieli din cap, echivalente cu "mmda"!
― Cine a cintat?
― Eu, domnule director!
― Cum va numiti?
― Bajenaru Grigore, dintr-a VIII-a moderna!
― Dumneavoastra, dupa cite am auzit, ati imitat pe domnii profesori ai liceului in cancelarie.
― Da, domnule director, insa cu voia a, a domnului director Constantin Ionescu! (era cit p-aci sa gresesc si sa-i zic "Barba"!)
― Multumesc, cunosteam amanuntul! Nu va fac nici o vina din aceasta: dealtfel, sint fapte care s-au petrecut inainte de venirea mea. Sinteti ruda cu tenorul Bajenaru?
― Da, domnule director, nepot!
― L-am auzit si l-am aplaudat de foarte multe ori. Unchiul dumneavoastra, insa, avea un pacat, care arŽ putea fi considerat si o calitate; nu cinta decit la opera si foarte rar in familie sau in aer liber, hm, hm, nu stiu daca intelegeti cam ce vreau sa spun
― Am inteles, domnule director!
― Buna seara, domnilor elevi!
― Sa traiti, domnule director!
Si Tiranul a trecut repede drumul, intrind in curtea lui.
― Crezi c-o sa-ti faca ceva?
― As, totul s-a ispravit aici! Tiranul e sever, dar e om inteligent si, oricit ar vrea el sa para de aspru, are in fond sensibilitatea lui! N-ati auzit ca se duce la opera? Daca-i place muzica, e de-al nostru; face el pe-al naibii, dar nici dracul nu e asa de negru cum il crede lumea!
Intr-adevar ca aceasta auditie muzicala in aer liber n-a avut nici o urmare!
*
Dar abia ne obisnuiseram cu Tiranul si chiar incepuse sa ne placa severitatea lui, fiindca ne dam seama ca, "volens-nolens", facea din noi oameni cumsecade, cind ne vine stirea ca a fost numit director definitiv tocmai unul la care ne asteptam cel mai putin: Andrei Georgescu, zis Jujuca, de Latina!
Nu se potrivea nici cu Barba si nici cu Tiranul, adevaŽrate personalitati didactice si oameni impozanti, cu presŽtanta!
Jujuca era mic, tuns in cap cu masina nr. 3, vesnic agitat si plin de el; si ne vorbea, adresindu-se invariabil fiecaruia, indiferent daca era in clasa a VIII-a sau in clasa I-a:
― Hei, baietas, baietas!
Pai de la felul cum ni se adresa Barba, spunindu-ne frumos si serios pe nume, sau Tiranul, cu "domnule elev" si "dumneavoastra", pina la "baietas" al lui Jujuca, era o distanta considerabila!
― Auzi, dumneata?! se scandalizau baietii, nici macar "tinere", ca Draganescu, parc-am fi baieti de pravalie!
Indata ce a luat in primire directia, Jujuca ne-a conŽvocat, pe profesori si pe elevi, in sala de Gimnastica, si, dupa multa vorbarie, ne-a spus urmatoarele:
― Domnilor profesori si baietasi, onoratul Minister a stiut de ce mi-a incredintat mie directia acestui liceu: pentru ca, fiindca deoarece intrucit asadar prin urmare
Si Jujuca s-a dovedit in scurta vreme a fi un om cu totul lipsit de inima si de intelegere!
