In mod ciudat, - sau poate, dimpotriva, firesc si revelator - in mintea mea doua sate, aflate la mii de kilometri si apartinand unor lumi care aproape ca nici nu se banuiesc intre ele, sunt legate printr-o rudenie reala si tulburatoare. Satele se numesc Vinci si Hobita si, ma grabesc sa adaug, ceea ce le inrudeste - intr-o blanda si orgolioasa umilinta - nu este numai faptul ca fiecare dintre ele a fost in stare sa dea lumii cate un fiu genial si iesit din timp, ci felul in care ele - aceste matci parasite de extraordinarele fluvii pe care le-au daruit unor universale oceane - continua sa existe in functie de ceea ce pare sa fi fost in istorie norocul lor. Voi incerca nu sa le descriu, ci sa descriu sentimentul, repetat cu intime variatiuni, pe care fiecare dintre ele mi l-a lasat.
Dincolo de serpentinele muntelui Albano, dinspre Pistoia spre Florenta, pe unul din acele drumuri italiene care, oricate milioane de turisti le-ar fi batut, isi pastreaza un ciudat aer ingenuu, de virginitate, am ajuns aproape mirati intr-un sat care se numea Vinci. Mirarea noastra nu continea nimic nereverentios: pur si simplu uitasem ca ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al oamenilor nu fusese - si nu continua sa fie, in fond - decat numele unui sat din muntii ciudati ai Toscanei. Castelul medieval care il domina si-n care cine stie daca artistul a calcat vreodata, ii este acum dedicat in intregime, gazduind o expozitie de machete copiate in lemn, metal, sau sticla dupa manuscrisele leonardiene si insumand o intreaga galerie a tot ce aveau sa reinventeze oamenii in urmatoarea jumatate de mileniu: angrenaje diverse, poduri mobile, mori, elicoptere, tancuri, afete de tun, vapoare cu zbaturi, gatere, laminoare, reflectoare, cuptoare, totul fusese prevazut, desenat, explicat, mult prea devreme pentru a putea fi inteles sau realizat. Pe un alt etaj: expozitie de reproduceri dupa tablourile maestrului, de fotografii de manuscrise, de schite de harti. Senzatia este de saracie aproape induiosatoare si de frustrare aproape impresionanta. Simti ca organizatorii s-au crezut obligati sa faca ceva pentru a dovedi, dincolo de nume, legatura locului cu marele artist, dar cum dovezile nu existau, stradania se intoarce impotriva lor si aproape ca trezeste banuiala unei confuzii. Cu trei kilometri mai sus, un catun subaltern: Anchiano. Acolo, intr-o livada de maslini batrana, exista inca - din piatra necioplita - casa in care s-a nascut si si-a petrecut primii saisprezece ani ai vieti Leonardo. Trei incaperi goale si o femeie vanzand ilustrate cu reproduceri. Totul strain. Singurii care il amintesc - si-o fac intr-un fel deosebit de elocvent cu ramurile lor subtiri aproape hasurate, semanand tulburator cu parul personajelor desenate de mana maestrului - sunt maslinii.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza