 |
|
Daca omul ar vrea doar sa nu mai fie singur, totul ar fi inca destul de usor. Asa cum din atatea inegale lupte a iesit cu incapatanare victorios, exasperat de singuratate, el ar fi fost in stare s-o infranga. Dar nimic din ce e omenesc nu e simplu. Totul e contradictoriu si inlantuit, fructul poarta in sine samanta si viermele. In miezul tragediei de a fi singur traieste ascunsa insasi nevoia de singuratate. Daca totul s-ar crea vreodata din nou, nu as implora o lume mai buna, ci doar una mai simpla.
Smuls de curenti de sens contrar, absorbit de goluri opuse, omul a suferit intotdeauna nu de neputinta, ci de nehotarare. Pedeapsa divina a fost nu izgonirea din rai, ci, mai inainte inca, acordarea liberului arbitru intre atat de contrare si reduse posibilitati. In inteleptele fresce Adam este reprezentat indecis sub pomul binelui si al raului.
Animalele au fost favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele traiesc in turme, altele retrase in vizuini. Lupul nu-si doreste o scorbura tainica, ursul nu viseaza sa se adune in haite. Fiecare isi urmeaza fara revolte conditia bine stabilizata. Alaturi de aceasta echilibrata maturitate suntem noi, invingatorii naturii, noi, echilibrul instabil, mereu adolescenti, mereu sovaitori, victime, in acelasi timp, spaimei si nevoii de singuratate.
In Povestiri din Casa Mortilor, Dostoievski considera cea mai ingrozitoare latura a condamnarii faptul ca un ocnas - zece, cincisprezece, douazeci si cinci de ani - nu va putea fi nici o clipa singur. Sfintii si inteleptii se retrageau in pustie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu sau cu ei insisi. Fiecare simtim nevoia unui ungher in care sa nu mai fie nevoie sa explicam nimic, unde gandurile sa nu mai aiba nevoie de sunete si sentimentele de gesturi. Numai singur poti gandi cu adevarat, si au existat in istoria omenirii epoci lase in care oamenii erau tinuti cat mai mult posibil laolalta pentru a nu ramane singuri si a nu gandi.
Si totusi, cu toate acestea si paralel cu toate acestea, nimic nu e mai puternic in noi decat spaima de singuratate. Cate metode nu am inventat pentru a lupta impotriva ei! Dragostea chiar, aceasta singuratate in doi, nu e decat o ingenioasa subminare a singuratatii de dinlauntru singuratatii. Si dorinta de a avea copii, si iubirea pentru parinti, si prietenia, toate nu sunt decat masuri de precautie. Nuntile sunt peceti ale iubirii, dar niciodata nu stim daca ne vom iubi toata viata, si totusi preferam singuratatii amenintarea unei dusmanoase convietuiri.
Dar - acest perpetuu dar! - singuratatea nu e invinsa. Si nu e invinsa pentru ca niciodata nu luptam cu toate fortele impotriva ei, din totdeauna exista in noi un teritoriu liber al singuratatii care nu se ofera altora, in care suntem in cea mai mare masura noi insine. Din aceasta ipocrizie a nedaruirii totale, de care suntem in acelasi timp vinovati si mandri, din aceasta concomitenta dintre nevoia si spaima de a fi singuri se naste cea mai umana dintre drame. Si aceasta drama o purtam nehotarati si dezorientati sub cerul luminat de planete moarte si farfurii zburatoare.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
