 |
|
Veneam spre casa intr-una dintre aceste zile in care primavara s-a hotarat totusi sa coboare peste noi, veneam molesita de soare si de astenie, cu acea beatitudine a oboselii in care trupul nu mai pretinde ordine, ci ia asupra sa conducerea automata a miscarilor, dand gandurilor vacanta si suferintelor somn. Veneam spre casa incet, cu fularul in sfarsit deznodat si paltonul desfacut, oprindu-ma sa ma uit, curioasa si absenta, in egala masura, la fiecare gard mai ciudat, la fiecare stucatura mai neobisnuita, la fiecare streasina mai complicata, la fiecare pisica pasind pedanta pe acoperis, la fiecare catel traversand aferat strada, la fiecare trecator purtand pe chip expresia aceluiasi somn transparent, prin care pluteam fericita si eu. Veneam spre casa, deci, fara sa ma grabesc, cand m-am oprit sa privesc un joc de copii. Asezati ca intr-un amfiteatru pe treptele curbe ale unei cladiri, opt sau poate noua tanci, nedepasind cinci-sase ani, stateau cuminti unul langa altul, in timp ce o fetita mai rasarita ii domina din fata, in picioare, interogandu-i pe rand. Se jucau de-a scoala. Tocmai era scos la tabla un baietel, tabla fiind asfaltul pe care profesoara scrisese, in josul unor coloane de cifre mai vechi, problema: 7 + 7 =?. Profesoara era importanta si severa, elevul speriat de intrebare si respectuos, rolurile erau interpretate cu seriozitate si chiar cu minutie. Prezenta spectatorului care eram, si care se asezase pe trepte alaturi de ei, nu parea sa-i deranjeze nici macar prin usorul cabotinism caruia ii dadea nastere. Se faceau ca ma ignora si in adancul jocului lor, ma ignorau cu adevarat. Dupa o prelungita nesiguranta, cel intrebat se hotari si cu un glas subtire, mai subtire chiar decat m-as fi asteptat, dadu raspunsul: 28. Calma, profesoara sterse cu talpa ghetei semnul intrebarii, scrise in locul lui 28 (scria, evident, in numele elevului care nu stia scriE) si abia apoi incepu sa explice ca raspunsul nu este corect si, taindu-l cu o linie, insemna alaturi "adevaratul" rezultat: 16, iar cu batul pe care il tinea in mana stanga aplica simbolic o lovitura punitiva in palma celui ce gresise, intinsa cu stoicism ca sa-si ia pedeapsa. Atunci, amuzata si mirata de insuficienta profesoarei, in a carei impunatoare pedagogie incepusem sa cred si eu, m-am trezit spunand aproape fara sa vreau. "Dar 7 + 7 = 14" si abia in secunda urmatoare, cand toti ochii s-au intors spre mine, luminand la fel, am inteles imensa greseala pe care o facusem.
Nu cred ca vreodata in viata m-am simtit mai stupida si nu glumesc deloc marturisind asta. Era in privirea copiilor oprita asupra mea, nu mai mult de cateva secunde, nu numai uimirea ca nu intelesesem regula, atat de simpla, a jocului, ci si dispretul ca nu eram in stare s-o inteleg. Jocul lor fusese pur, neatins de realitate, profesoara nu era profesoara, elevii nu erau elevi, calculele nu erau calcule, era un joc perfect, jucat din simpla placere a jocului, placere pe care o traiau, evident, cu totii, iar in aceasta arta gratuita, in aceasta fictiune atat de totala incat nu putea fi infirmata de nimic, eu introdusesem prosteste un element real, un adevar dintr-un univers care nu reusise inca sa-i atinga. M-am ridicat umilita si aproape cu greutate, ca batranii, si m-am indepartat simtindu-ma privita din spate un timp, auzind apoi, tot mai slab, reluarea jocului a carui regula nu reusisem sa o inteleg. Marea bucurie a amiezii se stinsese in mine, incepui sa ma grabesc spre casa, ca si cum mi-ar fi fost teama sa nu infirm prin vreun adevar mai real sublima fictiune a primaverii.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
