Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





APRECIERI CRITICE despre Ana BLANDIANA



"Blandiana vine de undeva din Transilvania, si primele ei versuri au placut de la inceput prin nota" lor delicat senzoriala. Debuteaza in acelasi an cu Ioan Alexandru si la patru ani dupa primele carti ale lui Nichita Stanes cu si Cezar Baltag. Sorescu publicase parodiile lui in 1963 si tot in aceiasi ani debuteaza si Constanta Buzea. Curand (1965) apare, cu Mieii primi, si turbulentul Adrian Paunescu. Unele teme, obsesii, mituri sunt comune. Candoarea, jubilatia in fata miracolului vietii, sentimentul de solidaritate cu universul si toate celelalte fictiuni ale adolescentei - cum le-am zis odaia - intra si in poemele din Persoana intaia plural (titlul in sine vrea sa sugereze identificarea eului poetic cu destinul colectiV). Primul cuvant din volum este chiar candoarea («candoarea mi-a-nflorit-o in ochi M definitiv»), mai departe sunt ploile de soare, cerul care curge fierband prin timp, sangele care coloreaza zarea de rasarit si din nou cerul care devine sange, carnea «insangerata de lumina», rasfirarea fiintei in plante, pietre si flori O mica poetica a beatitudinii si a comuniunii cu elementele se observa in insemnarile acestei adolescente care, gratioasa si meditativa, coboara in poezie. O frenezie in candoare si puritate, o jubilatie a simturilor tinere si caste surprindem in acest Dans in ploaie, cu vagi ecouri din vitalismul tanarului Blaga. ()

Limbajul e purificat, metafora cauta mai totdeauna zonele insorite ale cuvintelor, rareori cate o combinatie mai indrazneata agreseaza imponderabilele universului: «curcubeul trezirii coclite», «vinul cerului», «pisica moarta a cetii», «coapsele zarii crude», «carpa sufletului» sau aceasta imagine antropomorfizata, venita din directia poeziei de avangarda: «Lunii nu i-am ciupit niciodata/ Sanul mare si portocaliu» Pentru ca versul citat inainte foloseste un element anatomic, sa spu-. nem ca Ana Blandiana cultiva si ea, in spiritul generatiei, o mitologie a trupului tanar: «claviatura coapselor», «cosul pieptului de crengi», aripi infipte in glezne, in umeri, in tample, in creier si, din nou, «coapsele zarii», «aripile buzelor», «maduva surasului» Si, tot ca poetii din generatia sa, alterneaza poemele de meditatie si de reverie cu reportajele lirice, azi completamente invechite. Mai reusite sunt notatiile despre singuratate (Robinson CrusoE), cu acest splendid vers: «Ziua falfaie ca un steag disperat».




Surprinde absenta erosului in poezia acestei adolescente care descanta ploile feciorelnice si se tavaleste prin iarba lor alba si inalta. intr-un Post-scriptum, Blandiana cere iertare «necantatei iubiri» si promite sa-i poarte intr-o zi mai fasta «diademele grele». S-a tinut de cuvant mult mai repede decat avertizase ea («si-o sa te cant, iubire, o sa te cant in comunism»); poemele din culegerile urmatoare (indeosebi in.Octombrie, noiembrie, decembriE) cultiva in stil Blaga o erotica spiritualizata foarte profunda.



in Calcaiul vulnerabil (1966) si A treia taina (1969), carti pe care le-am ■ prezentat altadata pe larg, poezia Blandianei capata brusc un ton sever. Ea des- ■ copera existenta tragicului: «E totul grav si intelegem totul». Fata care descanta ploile proaspete si canta ardoarea de a fi are revelatia «dramei de a muri de alb» si simte inconsistenta si oboseala universului. ()

Punctul extrem al acestei poezii de asprimi expresioniste si gratii, totusi, prerafaelite, il aflam in poenrtil Vulcanii dedicat lui G. Calinescu. E o viziune severa a stingerii universului notata intr-un limbaj taios. Lipseste aici imaginea romantica a mortii grandioase. ()

Lirismul Blandianei e, aici si in celelalte poeme, mai unitar si se deschide fara complexe spre cateva din motivele marii poezii. Trei sunt temele care se repeta: cuvantul mistificator (si, fatal, PoeziA), radicalitatea morala (etica poeziei si etica .existentei din afara poezieI) si sentimentul de inserare in lume (revelatia mortiI). Pe cele dintai le aflam si la ceilalti poeti din generatia 60. Blandiana reduce elementul ludic si impinge estetica poeziei spre o morala a esteticii, pastrand mereu in poem accentul unei sentimentalitati frumoase si decente.

Vesnicia se naste si pentru Ana Blandiana, tot la sat. Aici vorbele se identifica in chip normal cu lucrurile si oamenii sunt purtatori de eresuri si basme: «Vreau drumul parintilor mei sa-1 intorc./ Vreau staul cu sunetul lacrimei mele,/ Poteca din holde stiuta din somn/ Si reintrarea vorbele in lucruri». ()

La Blandiana, visul este o notiune existentiala si filosofica in acceptia data de Blaga. in Somnul din somn (1977) "si Ochiul de greier si in o buna parte din poemele din 1974, tot ce e in lume se petrece intr-o somnie situata intre voluptatea eminesciana a integrarii in ritmurile cosmice si teroarea blagiana a sfarsitului. Blandiana aduce o nota personala senzorial-intelectuala, un rasfat al spiritului angoasat de ideea mortii si sedus, in acelasi timp, de viziunile crepusculare.

«Mi-e frica de somn/ si rusine/ a fi» scrie intr-un loc, pentru ca intr-un poem mai incolo sa aduca imaginea implinirii si a adormirii in aromele toamnei: «Mi-e somn asa cum li-e somn/ fructelor toamna,/ Mi-e somn si mi-e bine// Adorm/ si capul imi putrezeste de visuri,/ Alcoluri dulci/ se distileaza bland/La randul lui un ihger-vierme adoarme/ si incepe sa viseze/ putrezind».

Este limpede ca a vorbi despre somn este a vorbi despre moarte, si a vorbi despre moarte in poezie este totuna cu a vorbi despre frica existentiala, despre timp, despre singuratate, despre natura si, inainte de orice, inseamna a vorbi despre poezia care isi asuma -aceste subiecte. Blandiana are un fel inimitabil de a-si implica biografia in aceste teme abstracte, O biografie a fiintei, mai putin (in aceste volumE) o biografie sociala. Cu ce sa incep? Poezia ei este tragedie in alb, un desen pe o frunza transparenta, un bocet intr-o cascada de lumina. Sa citez, intai, imaginea unei singuratati eminesciene insotita de ideea curgerii timpului: «in nopti clinchetitoare sa stau si sa contemplu/ Singuratatea lunii si plansul ei enorm/ Reverberat in nouri ca-n murii unui templu/ Pe cand viata-mi trece si turmele imi dorm» si, in continuare, aceeasi idee intr-un pastel pe care Geo Bogza nu ezita sa-1 puna alaturi de Sara pe deal. Blandiana foloseste dinadins, imi inchipui, verbul eminescian cura pentru a trimite la viziunea romantica a ireversibilitatii si a linistii cosmice. Poemul este, intr-adevar, splendid in clasicitatea lui. () (n.n.DealurI).





Si, pentru ca e vorba de modele: sa precizam ca satul are, in mitologia lirica a Blandianei, functia pe care i-a dat-o Blaga: locul in care se reveleaza eternitatea si supravietuiesc tiparele, miturile. «Cladit in alb», satul din Somnul din somn si celelalte poeme este un eden in care patrund semnele sfarsitului:

Ce poate fi fericirea, Daca nu aceasta plutire, Printre fructe si -frunze, insa in aceste patriarhalitati prafoase si vrajite, in care fosneste eternitatea, orele cad si mor, iar cucul (pasarea-prevestitoare a BlandianeI), anunta, cantand, sfarsitul lumii:



in satul in care ma-ntorc Ceasuri cu cuc sfarma vremea Si mari bucati de tacere Zac sparte in praful din drum. Acele se invart cu harnicie, Aratand mereu ceva de neprivit. Orele au cazut de mult. Au murit.

Numai acele alearga fara sfarsit Si dezorientat, cand si cand. Cucul apare si-anunta Sfarsitul lumii, cantand."

Eugen Simion



"Recitite cu un ochi care vrea sa ia in stapanire miscarea catre sine a operei, cumva dincolo de teme, de granitele fiecarui volum in parte, cartile unui scriitor iti dezvaluie, dintr-odata, un gest fundamental al facerii, un scenariu al genezei, o sintaxa a viziunii. Privirea, eliberata de covarsirea nuantelor, intrezareste culoarea fundamentala si, mai mult decat atat, incepe sa vada textul pe dinlauntru, printr-o fericita transformare a distantei fata de el in intimitate, inlocuire a tensiunilor ce cheama in pagina cuvintele. ()

Persoana intaia plural (1964), Calcaiul vulnerabil (1966); A treia taina (1969); Cincizeci de poeme (1970); Octombrie, noiembrie, decembrie (1972); O-chiul de greier (1981); intamplari din gradina mea (1980); eseista din Calitatea de martor (1970); Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1976); Cea mai frumoasa dintre lumile posibile (1978); Coridoare de oglinzi (1980), sau prozatoarea care a semnat doua carti de proza fantastica, Cele patru anotimpuri (1977). Ea este scriitoarea care si-a inventat propriul mod de a scrie, recognoscibil mereu in ontologia textului, la un nivel mai adanc decat cel ornamental. Mai rar poti identifica originalitatea unui scriitor in consecventa fata de acelasi gen sau principiu originar, la nivelul acesta al separarii apelor de uscat, in scenariul ontologic al scriiturii. E ca si cum ai realiza dintr-o data ca opera Anei Blandiana se lasa explicata printr-un apeiron, ca ea este o lume ivita din apa, precum aceea vazuta de Thales sau o lume rostuita din rarefactia si condensarea aerului precum aceea din ipoteza lui Anaximene. La obarsia fiecarui poem, eseu sau proza pare sa se afle, mai mult decat emotia si ideea, o trecere a lor in altceva, schimbarea insasi, refractia in alt mediu, frangand- si dilatand tija subtire si dreapta a razei pornita din suflet, epiderma sau minte. Aceasta e tocmai glisarea perspectivei dinspre firesc (actuaL) spre posibil, dinspre ceea ce este spre ceea ce-ar putea sa fie, un soi de comotie si de instrainare (intoarcere la sinE) pe care-o traiesc sau o imagineaza simturiie, gandirea, memoria, dezmarginindu-se, obligandu-se sa-si releve identitatea prin alternate si ceea ce le e strain prin ceea ce le e profund aproape, launtric."

Doina Uricariu



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.