 |
|
Intr-o lume in care timpul pierdut cu discutiile despre procurarea hranei nu este egalat decat de cel pierdut cu discutiile despre dietele de slabire, m-am intrebat cu seriozitate daca mi-a fost vreodata foame, daca stiu ce e foamea. Desigur, nu ma refer la senzatia fiziologica aparand dupa cateva ore de la ultimul pranz si care poate fi facuta sa dispara prin simpla ingurgitare a indiferent caror substante nutritive, ci la spaima ca aceste substante nu vor putea fi gasite, ca acea senzatie, la inceput nici macar neplacuta, nu este decat un fel de antecamera a mortii, un fragment inca analizabil si reversibil al unei realitati care va scapa definitiv de sub control. In acest din urma sens, trebuie sa marturisesc - cu un regret care ar putea parea cinic daca nu ar fi de fapt intimidat si gata de umilinta - ca nu am cunoscut niciodata adevarata foame.
Am trait intotdeauna modest, intr-o modestie care, inainte chiar de a fi nivel de viata, a fost conceptie de viata, o modestie careia in rarele si scurtele momente cand am parasit-o i-am simtit lipsa si i-am dus dorul, o modestie care se intindea, dupa epoca si imprejurari, de la limita saraciei la cea a bunastarii, dar care n-a atins niciodata punctul zero al foamei. Nici chiar atunci cand, in lipsa, silita, a tatei, mama ne-a crescut singura din salariul si muncile ei, nu-mi amintesc sa ne fi lipsit vreodata painea, nici sa fi invidiat hrana altor copii. (De altfel nu stiu cand, cum si de ce s-a nascut in mine ciudata malformatie gratie careia n-am suferit niciodata in fata celor ce aveau mai mult decat mine, ci intotdeauna in fata celor ce aveau mai putiN). Asta nu inseamna, desigur, ca nu am rabdat de foame, inseamna doar ca - fie ca-i stiam dinainte termenul final, fie ca el nu depindea decat de mine - rabdatul de foame nu era asociat cu spaima sfarsitului, ci, dimpotriva, cu un fel de incordare aproape sportiva a posibilitatilor vitale. Asta se intampla mai ales in strainatate, acolo unde avand foarte putini bani, dar o imensa dorinta de cunoastere, mi s-ar fi parut o profanare sa-i cheltuiesc pe mancare si unde inlocuiam cu adevarata exaltare un pranz cu un bilet de muzeu, o cina cu alti cativa kilometri inaintati in necunoscut. Astfel senzatia de foame era insotita de una de acuta mandrie si devenea aproape euforica, pentru ca nu mai era vorba de o privatiune, ci de o asceza. Daca etimologic, asa cum spune Platon, a fi entuziast inseamna a fi in zeu (ęn + theoS) cred ca pot vorbi, fara a exagera, de o foame entuziasta, in calatoriile mele. Abundenta alimentara din jur nu ma chinuia, ci imi marea bucuria renuntarii, asa cum marii anahoreti erau probabil fericiti de orice ispita pe care trebuiau s-o infranga. De aceea strainatatile mele au fost inconjurate, precum marile crize ale posedatilor, de o aura emotionala care le-a marit intensitatea.
In aceeasi categorie voluntara si euforizanta se inscrie foamea din timpul scrisului, postul acela aproape ritual care ma ajuta sa fiu intr-o mai mare masura eu insami, nedependenta nici macar de propriul meu trup. De data aceasta nu e vorba de nici un fel de mandrie, de nici un fel de sacrificiu. Hrana, nici macar prin absenta, nu intra in socoteli. Nu renunt la hrana, ci iau foamea asa cum as lua un drog, mai puternic decat cafeaua, in stare sa-mi asigure limpezimea si libertatea gandirii.
Ar putea insa sustine cineva ca aceasta este adevarata foame? Dar cine-ar putea spune care este adevaratul continut al unei notiuni care, intre revolta din cauza foamei si greva foamei, cuprinde intreaga evolutie a istoriei lumii?
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
