Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Titu MAIORESCU



Titu MAIORESCU - poza (imagine) portret




 

Titu MAIORESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Titu MAIORESCU




Titu Maiorescu - Directia noua in poezia si proza romana
Elemente realiste in estetica lui Titu Maiorescu
Titu Maiorescu - contributia la dezvoltarea criticii si a esteticii literare romanesti
Titu Maiorescu, Junimea si Convorbiri literare
TITU MAIORESCU - INDRUMA,TOR AL CULTURII SI LITERATURII ROMANE
TITU MAIORESCU, PRIM-MINISTRU
TITU MAIORESCU ISTORIOGRAF

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Comediile d-lui I.L. Caragiale

- citeste textul
Titu Maiorescu - Comediile d-lui I.L. Caragiale.
Titu Maiorescu, Comediile dlui I.L. Caragiale, 1885 - intelegerea textului, Particularitati stilistice



Sinteze

O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

- citeste textul
Titu Maiorescu - O cercetare critica asupra poeziei



Articole

Eminescu si poeziile lui

- citeste textul
Articolul Eminescu si poeziile lui

Spiritus rector


Titu Maiorescu -spiritus rector



Critica literara

In contra directiei de astazi in cultura romana

- citeste textul
Titu Maiorescu, in contra directiei de astazi in cultura romana, 1868 - intelegerea textului

Poeti si critici

- citeste textul
Titu Maiorescu, Poeti si critici, 1886 - intelegerea textului


Titu MAIORESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 15 febr. 1840, Craiova-m. iul. 1917, Bucuresti.

Critic literar si estetician.

Fiul lui Ioan Maiorescu si al Mariei (n. Popazu).

Tatal sau, inrudit probabil cu Inochentie Micu si cu Petru Maior, a fost, dupa expresia lui T. Vianu, un remarcabil "cap politic"; in iun. 1848, el da citire, in curtea Colegiului National din Craiova, Proclamatiei de la Izlaz. Pentru convingerile sale politice, a indurat persecutii; lasa, dupa moarte, cateva scrieri de istorie si de lingvistica, pe care fiul sau le va publica in Convorbiri literare. Maria Popazu era, se pare, de origine aromana. MAIORESCU incepe studiile la Craiova (1846-1848); apoi, dupa peregrinari cu familia la Bucuresti, Brasov, Sibiu, Blaj, le continua la Brasov (1850-1851) si, datorita unei burse aEpiscopiei Blajului, la Viena (1851-1858), mai intai ca extern (la Gimnaziul academic), apoi ca intern la Acad. Theresiana (din 1856). Din 1855, MAIORESCU isi noteaza impresiile zilnice intr-un jurnal, unul din cele mai interesante pe care le cunoaste literatura romana (publicat postum: insemnari zilnice, 3 voi., 1937-1943 si, intr-o noua ed., completata cu epistolarul, incepand din 1976). Absolvent pe locul intai, urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie din Berlin (1858-1859); trece apoi la Giessen unde obtine (1859) titlul de dr. in filosofie cu o teza despre Relatie (Das Verlialtnis). Beneficiar al unei burse acordate de Eforia Se oalei or, obtine la Paris (1860-1861) o licenta in litere si una in drept, dar esueaza in incercarea de a obtine si un doctorat in litere (redactase si depusese cele doua teze necesare). in 1860, publica o prima incercare filosofica, sub titlul Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form; cu bune ecouri, la Berlin si Paris. In 1861, se intoarce in tara, incepand o cariera didactica si politica foarte bogata, paralela cu aceea de jurist. in 1862, e supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror; e numit prof. la Univ. din Iasi si director al Gimnaziului Central din acelasi oras. in 1863, e decan al Facultatii de Filosofie, apoi rector al Univ. din Iasi si director al Scolii Normale "Vasile Lupu" (1863-1868). Suspendat din functii (1864), in urma calomniilor lui N. Ionescu, i se intenteaza un proces sub acuza de imoralitate, dar e achitat si reintegrat in functii (1865). Exercita, in paralel, profesiunea de avocat. impreuna cu alti carturari, MAIORESCU initiaza, in 1863, un ciclu de "prelectiuni populare", a caror traditie va dainui vreme de saptesprezece ani: in legatura cu aceste initiative se constituie Soc.,Junimea" (1863) care, din 1867, va dispune si de un organ de presa, rev. Convorbiri literare. MAIORESCU declanseaza, in acesti ani, o campanie deosebit de virulenta impotriva "directiei vechi" in cultura si literatura. Membru al Soc. Academice Romane (1867), demisioneaza (1869) din cauza vederilor sale antilatiniste (va redeveni membru in 1879). Destituit din invatamant (1870) si reintegrat in acelasi an. incepe o lunga cariera politica, dusa pana in preajma primului razboi mondial: deputat in 1871 (an in care incheie prelegerile la Univ. ieseana), este numit ministru al Instructiunii Publice (1874), ceea ce il obliga sa se mute de la Iasi la Bucuresti, unde initiaza importante actiuni de organizare si reforma a invatamantului romanesc; in 1876, demisioneaza. Agent diplomatic la Berlin (mai-iul. 1876), director al ziarului Timpul (mart.-iul. 1877), din nou deputat (1878), membru al Adunarii Constituante (1879). Activitatea politica il acapareaza din ce in ce mai mult, dar, din 1880, reia colab. la rev. Convorbiri literare. Este o epoca de noi lupte si noi campanii; MAIORESCU poarta acum faimoasa lui polemica literara cu Dobrogeanu-Gherea. Revine la Univ. din Bucuresti in 1884, ca prof. de logica si istoria filosofiei sec. al XlX-lea. Rector al Univ. din Bucuresti (1892-1897). Ministru al Cultelor si Instructiunii Publice (1888), demisionat din aceleasi motive cain 1876 (proiectele sale de reforma a invatamantului sunt respinse de Parlament); ministru al Cultelor (1890), demisioneaza in 1891. Dupa 1890, preocuparile politice trec pe primul plan: e ministru al Justitiei (iul. 1900-febr. 1901), ministru de Externe (1910-1912), din nou ministru de Justitie (iul. 1912); prim-ministru in acelasi an, va prezida Conferinta de pace de la Bucuresti (1913). Pensionat din invatamant in 1909; se retrage din viata politica in 1913. Partizan, de veche data, al aliantei cu Puterile Centrale, ramane la Bucuresti sub ocupatie, fara a avea relatii cu inamicul. inmormantat la cimitirul Bellu. Dupa mai multe brosuri referitoare la probleme de lb. romana {Regulile limbei romane pentru incepatori, 1864; Despre scrierea limbei romane, 1866; Poezia romana. Cercetare critica, urmata de o alegere depoesii, 1867; Contra Scoalei Barnutiu, 1868; Betia de cuvinte in "Revista contimporana", 1873; Raspunsurile "Revistei contimporane", 1873) publica prima ed. de Critice (1874), intregita prin reeditari succesive (1892-1893; 1908; 1915). In 1876 isi publica Logica (sapte ed. pana in 1919), in timp ce opera sa oratorica e cuprinsa in cinci voi. de Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltarii politice a Romaniei sub domnia lui Carol 1 (1897-1915). Opera didactica si primele scrieri au fost editate postum (Prelegeri de filosofie, 1980; Scrieri din tinerete, 1981). Chiar daca, in nici una din formele lui de manifestare, MAIORESCU nu a fost un spirit original, importanta sa e covarsitoare: ea trebuie cautata in rolul de calauza, de "spiritus rector" pe care MAIORESCU 1-a avut in cultura romana, intr-o epoca in care aceasta se afla in plina tranzitie si in cautarea unui destin mai inalt.

G. Ibraileanu vedea in MAIORESCU pe "ultimul reprezentant al scolii critice moldovenesti"; autorul Spiritului critic in cultura romaneasca (1909) releva, intr-adevar, o foarte puternica traditie a "spiritului critic" in cultura romana, o traditie care se intinde de-a lungul a patru decenii (de la 1880), si care ar cunoaste trei valuri, trei momente caracteristice de varf. Dincolo de obiectivele diferite pe care aceste trei valuri succesive ale spiritului critic le vor fi avut, toate sunt preocupate, in egala masura, de afirmarea dreptului si a necesitatii de a instaura un climat critic. Iata, de pilda, cateva din consideratiile pe care le dezvolta, in acest sens, MAIORESCU Kogalniceanu, intr-un articol din 1840 (momentul corespunde deci primului "val"): "Astazi s-au schimbat lucrurile: care n-are mania de a fi autor? [ ] Ei bine, intr-o asemenea epoha, cand se publica atatea carti, afara de bune, nu este de neaparata nevoie ca o critica nepartinitoare, aspra, sa le cerceteze pe toate si ca intr-un ciur sa le vanture?". Cativa ani mai tarziu, la 1855, Alecu Russo (pe care G. Ibraileanu il pune in legatura cu cel de al doilea "val" al spiritului critic) va relua pledoaria, in termeni foarte inruditi cu cei de mai inainte: "Critica e o fapta romaneasca de nevoie", considera Alecu Russo, chiar daca exercitiul critic "poate va vatama iubirea de sine" a unora. Si iata ca, in 1869, MAIORESCU va duce aceasta traditie la cea mai inalta expresie a ei, vorbind, din nou, despre oportunitatea culturala a instaurarii unui climat critic: "Usoara sau nu, critica a fost si va ramanea o lucrare necesara in viata publica a unui popor, intelegerea raului este o parte a indreptarii. Din acest punct de vedere, infiintarea unei reviste [Convorbiri literare] cu o tendenta critica mai pronuntata ne pare a implini un gol lasat in mica noastra miscare literara" (Observari polemice). Prin amploarea, ca si prin specificitatea obiectivelor sale, programul criticismului maiorescian ocupa o pozitie cu totul aparte, in cadrul acestei traditii. Criticismul "Junimii" trebuie privit, in primul rand, ca o reactie la proportiile cu adevarat alarmante pe care le dobandise, in epoca, fenomenul - ca sa-1 numim astfel - al unei extreme "euforii" culturale. Scriitorii momentului - considera MAIORESCU - aratau o pagubitoare inclinatie de a cadea intr-o mare si vibranta incantare fata de productiunile geniului national. In literatura romana, s-ar parea, astfel, ca "nu se afla decat poeti si prozaisti admirabili, in genere capete de geniu" (Observari polemice). Sigur, oricarui popor ii este ingaduit sa nutreasca sentimente de mandrie nationala; dar nu se cuvine ca asemenea sentimente - arata MAIORESCU - sa incalce sau sa intreaca limitele adevarului. Din pacate, literatii momentului erau stapaniti de o pornire spre aprecieri exaltate; asa cum arata M., "noi raspandim increderea ca am intrecut cultura occidentului si sustinem pe toate tonurile ca, prin un privilegiu special al naturei, tot ce iese din capul nostru este mai presus decat tot ce se afla in capetele altor popoare". Fenomenul - apreciaza MAIORESCU -"nu se margineste la cateva exemple izolate, ci se produce asa de des in scrierile romane, incat pare a fi una din tendentele caracteristice ale spiritului public"; climatul acesta de euforie culturala este etichetat de criticul junimist cu termenul de "megalografie". Iar mostrele de megalografie - reproduse in articolul Observari polemice - sunt absolut revelatorii; astfel, intr-un studiu din 8 iunie 1869, publicat in Adunarea Nationala, V. Alexandrescu-Ureche intreprindea o dezvoltata comparatie intre Vacarescu si Goethe, la sfarsitul careia conchidea, cu mare avant: "Suntem oare pretentiosi proclamand superioritatea poeziei lui Vacarescu? In ea se simte, si dilema nerezoluta ce face poetul cu floarea, s-o taie sau s-o lase, satisface, incanta inima. La Goethe, e germanul practic, el desleaga dilema ca un gradinar de la Erfurt: scoate floarea cu radacina cu totul si o resadeste in gradina frumoasei sale case Bravo omul practic! Bravo gradinar ales! Dar sublim este: «S-o taiu? - Se strica/ S-o las? Mi-e frica/ Ca vine altul/ Si mi-o ridica»". intre "omul practic" si geniu, V. Alexandrescu-Ureche prefera, fireste, geniul! O mostra, tot atat de concludenta, de megalografie, descopera MAIORESCU intr-un comentariu al "domnului tahigraf Misail", publicat in Traian; comentariul se ocupa de versurile ilustrului carturar Vasile Fabian (Bob). Autorul sfarseste prin a pune in comparatie o imitatie a lui Vasile Fabian dupa Ovidiu, cu versurile lui Ovidiu insusi. Si ce constata? La Ovidiu, fireste, nu dam decat de "un schelet de idei, numai intaiele trasaturi ale unui tablou, fara fata, fara colori si fara nici o umbrire". Un tablou foarte sters, cu alte cuvinte. Pe cand la Vasile Fabian (Bob) Tot ce era nedesavarsit, neimplinit artistic in imaginile ovidiene, a fost intregit de geniul lui Fabian "cu culori asa de firesti, cu umbriri asa de potrivite, si cu atata maiestrie poetica"! Asadar, Ovidiu indreptat si inaltat de Vasile Fabian (Bob)! Un alt exemplu de exaltare megalografiea discuta MAIORESCU in articolul Betia de cuvinte (1873); victima criticului junimist este, si de data aceasta, V. Alexandrescu-Ureche, care, intr-un studiu despre Miron Costin, publicat in Revista contimporana, descoperea marelui cronicar meritul de a se fi aflat cu mult in avans, in raport cu drumul urmat de istoriografia europeana: "Care e meritul lui Miron Costin ca om de stiinta?" se intreba autorul studiului, grabindu-se sa raspunda: "M. Costin [ ] ajunge la concluziunile stiintei cu secole mai inainte de atati nemuritori lucratori in ogorul stiintific, in ogorul istoriei, la apusul Europei". MAIORESCU Costin - comenteaza MAIORESCU - a fost, fara indoiala, un mare istoric, dar exagerarea lui Alexan-drescu-Ureche nu poate fi primita, ea este o "mistificare". Megalografia pare sa fi atins nu numai sfera vietii literare, observa M.: fenomenul cuprinsese si alte sectoare ale vietii publice, atingand, se pare, proportii delirante in "foile politice". Criticul reproduce, spre ilustrare, un pasaj dintr-o interventie publica a lui D. Bra-tianu (un articol din 3 martie 1866, publicat in Romanul); iata citatul: "Romani! in mai putin de doua luni ati trait mai mult de doi secuii. Voi, nascuti de ieri la viata libertatii, ati devenit invatatorii lumii civilizate Europa, uimita de intelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrarilor sale si asteapta tot de la voi, de la voi singuri, astazi, poporul-Messia al intregei omeniri gemande de dureri si palpitande de sperante Nu simtiti, fratilor, nu simtiti ca Dumnezeirea furnica in toata fiinta voastra?" (Observari polemice). Alaturi de "megalo-grafie" - care, dupa cum s-a vazut, se invecina uneori foarte indeaproape cu delirul - spiritul critic maiorescian si-a indreptat atacurile si asupra altui fenomen, cel putin tot atat de alarmant: "neadevarul" si "falsitatea" civilizatiei romanesti contemporane. Ne-am rezumat mereu -arata MAIORESCU - la preluarea unor "aparente" ale culturii apusene; am infiintat Societatea Academica Romana, am infiintat atenee, asociatiuni de cultura, o scoala de belle-arte, un conservator de muzica, gliptoteci etc. Toate acestea i se par lui MAIORESCU a constitui doar "un edificiu fictiv". In stadiul in care se gasea cultura romaneasca in acel moment, cautarea unor forme si a unui cadru institutional cat mai divers era inca prematura. inainte de a se ajunge la urgenta unor astfel de "forme de deasupra", era nevoie de a se lucra - cu rabdare si pe intinderea a "catorva generatii" - la punerea "fundamentului" insusi, a temeliilor. MAIORESCU considera "primejdioasa" nu atat "lipsa de fundament in sine", cat "lipsa de orice simtire a necesitatii acestui fundament in public", "suficienta cu care oamenii nostri cred si sunt crezuti ca au facut o fapta, atunci cand au produs sau tradus numai o forma goala a strainatatii" (In contra directiei de astazi in cultura romana, 1868). In felul acesta, tabloul civilizatiei romanesti contemporane ar oferi doar spectacolul unor "forme goale", al unor "pretentii fara fundament", al unor "stafii fara trup", al unor "iluzii fara adevar" - sau, cu formula ce avea sa devina celebra, spectacolul unor "forme fara fond". "Megalografia" si "neadevarul" civilizatiei romanesti - iata, asadar, cele doua abnormitati ale situatiei culturale, sub presiunea carora s-a cristalizat directiva criticismului maiorescian.

Ca estetician, MAIORESCU are marele merit de a fi pus bazele teoretice ale "criticii estetice", ale unei critici ce porneste de la principiul separatiei valorilor culturale. O deosebita semnificatie detine, in aceasta perspectiva, definitia pe care marele critic o da notiunii de "frumos" si aceleia de "poezie lirica". Notiunea de "frumos" este pentru prima data abordata intr-o conferinta (Vechea tragedie franceza si muzica lui Wag-ner), rostita la 10 martie 1861, la Berlin; astfel, pentru M., ce pretinde a evolua pe o linie hegeliana, "Frumosul nu este decat deplina patrundere a ideii cu aparenta sensibila". Odata stabilita aceasta definitie, MAIORESCU ia in discutie si doua dintre "modificarile frumosului" ("sublimul" si "fermecatorul"), pe care le socoteste mai putin fertile si mai putin recomandabile in practica artistica. Astfel, daca in cazul "frumosului" se poate constata un echilibru perfect si egalitate intre cele doua laturi componente ("ideea", pe de o parte, si "materia sensibila", pe de alta), atat in cazul "sublimului", cat si in acela al "fermecatorului" acest echilibru se strica, in favoarea uneia sau celeilalte dintre laturi. in sublim, "elementul logic se valorifica in paguba sensibilitatii", asa cum se intampla in tragedia clasica franceza, unde caracterele se ilustreaza mai cu seama prin tiradele lor abstracte. In "fermecator", arata M., "momentul sensibil se evidentiaza in dezavantajul ideii", ca in muzica - atat de melodioasa - a "operelor italienesti mai noi". Toate aceste clarificari si distinctii teoretice nu sunt menite decat pentru a da o orientare sanatoasa si limpede practicii literare curente. Definitia "frumosului" va fi reluata de M., peste putin timp, in O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867; decat ca definitia a avut de suferit, pe parcurs, o semnificativa modificare: "frumosul" - spune M., in 1867 - "cuprinde idei manifestate in materie sensibila", inlocuirea singularului (idee) cu pluralul (idei) vorbeste despre un proces de deplasare, de la pozitiile hegeliene din 1861, spre metafizica lui Schopenhauer, in sfera careia gandirea criticului se va inscrie tot mai apasat, de aici inainte. De altminteri, O cercetare critica ramane, in rest, un studiu de nedezmintita linie hegeliana; ceea ce se poate constata din analiza unei alte definitii majore -alaturi de cea a "frumosului" -, o definitie cu mult mai elaborata, aceea a "poeziei". Ca orice arta verbala, poezia ni se releva sub doua laturi ale ei, pe de o parte printr-o "conditiune ideala" (continuturile spirituale pe care ea le afirma), iar, pe de alta parte, printr-o "conditiune materiala" (materialul sensibil de care ea se foloseste in procesul comunicarii). Dar - spre deosebire de alte arte verbale cum ar fi proza sau drama - poezia se reclama, pe ambele ei laturi, de la un principiu al subiectivitatii; astfel, sub raportul continuturilor spirituale pe care le comunica, poezia face apel la "iubire, ura, tristete, bucurie, exasperare, desperare, manie etc". Sau, cu alte cuvinte, "ideea sau obiectul poeziei este totdeauna un simtimant sau o pasiune". Tot astfel, in privinta conditiei sale materiale, in privinta expresiei, poezia nu gaseste - spre deosebire de sculptura, de pilda - materialul ei de expresie in exteriorizarea obiectiva. Materialul sensibil al poeziei il constituie cuvantul; dar si acesta trebuie privit ca neavand o realitate exterioara, intrucat cuvantul functioneaza indeobste doar ca un vehicul, menit sa trezeasca in constiinta noastra anumite imagini, anumite reprezentari launtrice: "Caci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare". Dar, intrucat "materialul poetic nu se afla in lumea din afara", intrucat acest material "se cuprinde numai in constiinta noastra" si "se compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice", rezulta, cu toata limpezimea, ca, si pe aceasta latura (a conditiei materiale), poezia lirica se reclama de la un principiu al subiectivitatii. in O cercetare critica definitia poeziei este, categoric, de inspiratie hegeliana. Cu timpul insa, pe masura ce gandirea maioresciana se va inscrie in sfera de influenta a lui Schopenhauer, si aceasta definitie va suporta retusuri semnificative. Ceea ce va insemna, in esenta, o deschidere tot mai accentuata spre un principiu al obiectivitatii. Fiindca, dupa cum se stie, Schopenhauer - desi admitea prezenta unui "adaos subiectiv" - specifica toUisi energic ca acest "adaos subiectiv" trebuie "sa fie cat mai neinsemnat"; cu cat aceasta conditie este indeplinita intr-o mai mare masura, "cu atat artistul e mai obiectiv, adica mai genial". Aparandu-se de acuzatia (intemeiata) a lui Gherea, de a se fi contrazis in enunturile sale succesive, MAIORESCU va recurge (in Contraziceri?, 1892) la o solutie de compromis; anume, pe latura "ideala" (sub aspectul continuturilor sale spirituale, deci) poezia se reclama de la un principiu al obiectivitatii: "Poetul adevarat este impersonal in perceperea lumii, intrucat in actul perceperii obiectului trebuie sa se uite pe sine si sa-si concentreze toata privirea in obiect". Dimpotriva, pe latura ei "materiala", pe latura expresiei, poezia - sustine MAIORESCU - "reproduce caracterul personal al poetului", ramanand, prin urmare, subiectiva. Definitia poeziei lirice il ajuta pe MAIORESCU sa procedeze, in continuare, la o serie de delimitari, de o evidenta insemnatate, atat in ordine speculativa, cat - mai cu seama - intr-una practica; fiindca, la M., cugetarea estetica raspunde, intotdeauna, unor ratiuni de oportunitate literara. Delimitarea teoretica majora va fi aceea dintre "poezie", pe de o parte, si "proza" (fie si proza versificata), pe de alta. Posibilitatea confuziei intre cele doua domenii (confuzie extrem de raspandita, in epoca) decurgea din faptul ca atat poezia, cat si proza (sau proza versificata) dispun de unul si acelasi instrument de comunicare: cuvantul.

Dar - arata MAIORESCU -, in vreme ce, in poezie, functia cuvantului este aceea de a destepta in constiinta reprezentari cat mai concrete ale lucrului, imagini cat mai vii, mai plastice, in proza - functia cuvantului consta in "a-mi da notiuni, insa aceste notiuni sunt abstracte, logice, dematerializate" (O cercetare critica). Distinctia aceasta este, neindoielnic, de inspiratie hegeliana; oricum, ea furnizeaza lui MAIORESCU un criteriu sigur in judecarea productiilor lirice contemporane. Prea putine versuri, ce umplu paginile revistelor de literatura - socoteste criticul - tin cu adevarat de sfera poeziei; majoritatea poeziilor noastre "nici nu intra in categoria operelor de arta, ci sunt proza stricata prin rime" (O cercetare critica). In paginile sale de critica literara propriu-zisa, MAIORESCU ia in discutie productia literara a unui impresionant numar de scriitori ai momentului (Alecsandri, Eminescu, Creanga, Cosbuc, Slavici, Caragiale, Sadoveanu s.a.); comentariul este insa mai curand economicos, rezumandu-se indeobste la cateva observatii asupra limbii si a stilului scriitorilor. "Nici o analiza, nici o motivare a valorii prozei" - se plange unul din exegetii lui MAIORESCU (N. Manoles-cu). Metoda lui MAIORESCU este, de fapt, aceea a "criticii judecatoresti", a unei critici interesate in chip aproape exclusiv in stabilirea unui calificativ, in cernerea valorilor adevarate de pseudo-valori. In intemeierea unei critici de tip "explicativ", contributia capitala nu o va avea M., ci adversarul sau literar cel mai stralucit, C. Dobrogeanu-Gherea. Si totusi in cateva din medalioanele sale cri-tice, criticul iese considerabil din tiparele unei critici de gust, ale unei critici "judecatoresti", oferind cateva extrem de interesante tentative de critica biografica (in Eminescu si poeziile lui sau in Leon Negruzzi si "Junimea ", in loan Popovici-Banateanu ori in In memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina). O critica biografica pe care MAIORESCU - spre deosebire de Gherea -refuza sa o articuleze la analiza estetica a textului ("Acum viata sufleteasca a autorului ne era deslusita; nu doar ca micile notite biografice serveau la explicarea poeziilor, cum cere o ratacire moderna a criticei literare"), dar, cu toate acestea, o critica biografica remarcabila. Spirit multilateral, MAIORESCU s-a ilustrat cu incontestabila stralucire pe taram lingvistic (impunand sistemul de scriere fonematic), oratoric (mai cu seama prin discursurile parlamentare) ori filosofic. Activitatea lui culturala are, sub multe aspecte, caracterul si semnificatia unei "revolutii" (E. Lovinescu).

OPERA

Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, 1861; Regulile limbei romane pentru incepatori. Iasi, 1864; Despre scrierea limbei romane, Iasi, 1866; Poesia romana. Cercetare critica, urmata de o alegere de poesii, Iasi, 1867; Contra scoalei Barnutiu, Iasi, 1868; Betia de cuvinte in ,Jtevista contimporana". Studiu de patologie literara, Iasi, 1873; Raspunsurile "Revistei contemporane". Al doilea studiu de patologie literara. Iasi. 1873; Critice, Bucuresti, 1874; Logica, Partea I: Logica elementara, Bucuresti, 1876 (ed. II, 1887, ed. VII, 1919); Patru conferinte, rezumate de Mihai C. Braneanu (Hermes), cu un apendice de Anghel Demetriescu, Bucuresti, 1883; Discurs asupra reformei instructiunii publice, Bucuresti, 1891; Critice (1867-1892), ed. noua si sporita, I-III, Bucuresti, 1892-1893; Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltarii politice a Romaniei sub domnia lui Carol I, I-V, Bucuresti, 1897-1915; Raportul sectiunii literare a Academiei Romane asupra revizuirii ortografiei. Bucuresti, 1904; Critice, 1866-1907, ed. completa, I-III, Bucuresti, 1908 (ed. II, 1915); Istoria contimporana a Romaniei (1866-1900), Bucuresti, 1925; Critice, 1866-1907, ed. completa [de la voi. II se specifica: publicata prin ingrijirea d-lui I. Radulescu-Pogoneanu], I-III, Bucuresti, 1926-1928; Critice, 1866-1907, I, Bucuresti, 1931; insemnari zilnice, publicate cu o introducere de I. Radulescu-Pogoneanu, I-III, Bucuresti, 1937-1943; Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu in scrisori (1884-1913), cu un studiu introductiv si insemnari de Em. Bucuta, Bucuresti, 1938 (ed. II, 1944); Gedichte (1855-1878), herausgegeben mit einem Vorwort von I. E. Toroutiu, Bucuresti, 1940; Critice, pref. de P. Georgescu, text stabilit, tabel cronologic, indice si bibliografie de Domnica Filimon-Stoicescu, I-III, Bucuresti, 1967; Din Critice, studiu introductiv de prof. L. Rusu, ed. ingrijita de Domnica Filimon-Stoicescu, Bucuresti, 1967; Critice, I-II, ed. ingrijita si tabel cronologic de Domnica Filimon, introducere de E. Todoran, Bucuresti, 1973; Jurnal si epistolar, studiu introductiv de L. Rusu, ed. ingrijita de Georgeta Radulescu-Dulgheru si Domnica Filimon, I-III, Bucuresti, 1975-1989; Din Critice, ed. ingrijita si tabel cronologic de Domnica Filimon, introducere de E. Todoran, Bucuresti, 1978; Opere, ed., note, variante, indice de Georgeta Radulescu-Dulgheru si Domnica Filimon, studiu introductiv de E. Todoran, I, Bucuresti, 1978-1988; Prelegeri de filosofie, ed. ingrijita, note, comentarii si indice de Grigore Traian Pop, Al. Surdu, cuvant inainte de Grigore Traian Pop, Craiova, 1980; Scrieri din tinerete (1858-1862), ed. ingrijita, pref. si note de S. Ghita, Cluj-Napoca, 1981; Critice, antologie si repere istorico-literare realizate in redactie de MAIORESCU Dascal, ed. de Domnica Filimon, Bucuresti, 1984; Cugetari si aforisme, selectie, introducere, note, comentarii si indice de S. Ghita, Bucuresti, 1986; Scrieri de logica, stabilirea textelor, trad., studiu introductiv si note de Al. Surdu, pref. de S. Vieru, Bucuresti, 1988; Critice, pref. de G. Dimisianu, Bucuresti, 1989; Romania, razboiul balcanic si Cadrilaterul, voi. editat de St. Neagoe, Bucuresti, 1995; Critice, ed. de Al. Hanta, Bucuresti, 1996; Critice, ed. ingrijita si tabel cronologic de Domnica Filimon, cuvant inainte de V. Rapeanu, Bucuresti, 1997; Critice, antologie de FI. Mihailescu, Bucuresti, 1997. Traduceri: A. Schopenhauer, Aforisme asupra intelepciunii in viata, ed. IV, Bucuresti, 1902 (alta ed., text stabilit de Domnica Filimon-Stoicescu, studiu introductiv de L. Rusu, 1969); Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, doua fragmente, in Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, ed. de C. Noica si Al. Surdu, Bucuresti, 1975.

REFERINTE CRITICE

l Gherea, Studii critice, II, 1891; G. Panu, Portrete si tipuri parlamentare, 1893; N. Petrascu, Figuri literare contemporane, 1893; Omagiu lui ~, 1900; G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, 1909; I. Bogdan, Sarbatorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din Bucuresti in ziua de 22 noiembrie 1909, 1901;***, "Romania Juna" lui Titu Maiorescu, 1910; G. Bogdan-Duica, Titu Li viu Maiorescu [discurs de receptie], 1921; Soveja [S. Mehedinti], Titu Maiorescu, 1925; T Vianu, Fragmente moderne, 1925; E. Lovinescu, Istoria, I; I. Petrovici, Titu Maiorescu, 1931; T. Vianu, Influenta lui Hegel in cultura romana, 1933; N. Iorga, Ist. Ut. cont., I; I. Petrovici, Figuri disparute, 1937; G. Juvara, T. Maiorescu. Fragmente de istorie politica, 1939; idem, "insemnarile" lui Titu Maiorescu si istoria constitutionala, 1940; D. Cara-costea. Semnificatia lui Titu Maiorescu, 1940; D. Draghicescu, Titu Maiorescu. Schita de biografie psilto-sociologica, 1940; E. Lovinescu, T. Maiorescu, I-II, 1940 (ed. II, 1972); C. G. Toma, Titu Maiorescu. Om de drept, 1940; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; G. Juvara, Din corespondenta lui T. Maiorescu, 1942; L. Pop, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, 1942; I. A. Bassarabescu, Lumea de ieri, 1943; E. Lovinescu, Titu Maiorescu si posteritatea lui critica, 1943; idem. Titu Maiorescu si contemporanii lui, I-II, 1943-1944 (ed. noua, 1974); VI. Streinu, Clasicii nostri, 1943; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; T. Vianu, Trei critici literari, 1944; G. Juvara, Corespondenta dintre Titu Maiorescu si Emilia Humpel (1872-1900), i946; D. Popovici, Eminescu in critica si istoriografia literara romana, 1947; P. Constantinescu, Eseuri critice, 1947; T. Vianu, Studii de literatura romana, 1965; MAIORESCU Zaciu, Masca; I. Cretu, in Limba si literatura, 1967; P. Constantinescu, Scrieri, III; VI. Streinu, Pagini, I; Liliana Popa si I. Stoica, T. Maiorescu si H. Spencer in lumina unor documente inedite, 1969; N. Manolescu, Contradictia lui Maiorescu, 1970; FI. Manolescu, Poezia criticilor, 1971; G. Panu, Amintiri de la "Junimea" din Iasi, I-II, 1971; D. Pacurariu, Clasicismul romanesc, 1971; S. Cioculescu, Aspecte, 1972; G. Ivascu, Titu Maiorescu, 1972; MAIORESCU Bucur, Istoriografia; MAIORESCU Ungheanu, Padurea de simboluri, 1973;***, Amintiri despre Titu Maiorescu, antologie si pref. de I. Popescu-Sireteanu, 1973; S. Ghita, Titu Maiorescu filosof si teoretician al culturii, 197 4; Domnica Filimon, Tanarul Maiorescu, 191 A; MAIORESCU Gafita, Fata ascunsa a lunii, 1974; MAIORESCU Nitescu, Repere critice, 1974; MAIORESCU Tomus, Istorie literara si poezie, 1974; G. Bogdan-Duica, Studii si articole, 1975; D. Mamica, Critica literara junimista. 1864-1885, 1975; FI. Mihailescu, Conceptul de critica literara in Romania, I, 1976; Al. Andriescu, Stil si limbaj, 1977; S. Cioculescu, Prozatori romani, 1977; T. Popescu, Specificul national in doctrinele estetice romanesti, 1977; Gh. Toma, in Studia Universitatis "Babes-Bolyai", Series Philosophia, nr. 2, 1977; MAIORESCU Dragan, Lecturi posibile, 1978; D. Mamica, Argumente de istorie literara, 1978; E. Todoran, Maiorescu, 1978;***, Titu Maiorescu si prima generatie de maiorescieni, antologie, note si pref. de Z. Ornea, text stabilit de Filofteia Mihai si Rodica Bichis, 1978; L. Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu, 1979; P. Florea, Contributii de istorie literara, 1981; L. Petrescu, Maiorescu si Hegel, in Teme hegeliene, 1982; Gh. Toma, in Studia Universitatis "Babes-Bolyai", Series Philosophia, nr.l, 1982; Z. Ornea, Actualitatea clasicilor, 1985; idem. Viata lui Titu Maiorescu, 1986; P. Ursache, Titu Maiorescu: esteticianul: studiu hermeneutic, 1987; Al. Dobrescu, Introducere in opera lui Titu Maiorescu, 1988; D. Mamica, Analogii, 1995; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 22, 1996; G. Dimisianu, Clasici romani din secolele XIX si XX, 1996; C. Baltag, Paradoxul semnelor, 1996; FI. Mihailescu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1998.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.