Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




  • Nicolae MANOLESCU



    Nicolae MANOLESCU - poza (imagine) portret







Nicolae MANOLESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 27 nov. 1939, Ramnicu Valcea.

Critic si istoric literar.

Fiul lui Petru Apolzan si al Sabinei, prof. Studiile gimnaziale si liceale la Sibiu si Ramnicu Valcea.

Licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. Bucuresti, in 1962. Dr. in litere in 1974 cu o teza despre Titu Maiorescu. Cariera universitara in aceeasi Facultate din 1963 pana astazi. Debut publicistic in Viata Romaneasca, iul. 1971.

Debut editorial: Literatura romana de azi (in colab. cu Dumitru Micu), 1965. Cronica literara a rev. Contemporanul (1962-1971) si a Romaniei literare (1972-1992). Colab. sustinute la Luceafarul, Vatra, Convorbiri literare, Romania libera, Steaua, Viata Romaneasca, Amfiteatru, Viata studenteasca. Scanteia tineretului, Orizont, Manuscriptum etc. Presedinte al Partidului Aliantei Civice (1991-1997). Senator (1992-1996). Presedinte al Consiliului National al PNL (1997-2000). Premiul Uniunii Scriitorilor (1990)

Fara indoiala ca MANOLESCU n-ar fi ceea ce este - cel mai important critic literar roman din perioada postbelica - daca n-ar fi avut daruirea si ambitia, tenacitatea si talentul de a tine cronica literara neintrerupta vreme de peste 30 de ani la doua reviste centrale, Contemporanul mai intai (1962-1972) si apoi Romania literara pana in 1992, cand, realizand dramatica scadere a audientei revistei si a literaturii autohtone in ansamblul ei si angajandu-se, pe de alta parte, in activitatea politica, a renuntat la rubrica despre care se poate spurte ca 1-a consacrat. Oricum, longevitatea sa in calitate de recenzent este unica pe plan local, national, dar si in perspectiva europeana si internationala, intr-o epoca in care pretutindeni in lume cronica literara si-a pierdut importanta si prestigiul intelectual, devenind un simplu instrument al pietii de carte, la noi acest tip de comentariu a avut o pondere insemnata, o pozitie centrala si o prestanta la care indelunga si stralucita activitate a lui MANOLESCU a contribuit din plin. Aducand, la inceputul anilor 60, un suflu proaspat in abordarea literaturii contemporane, impunand cu hotarare si, in acelasi timp, cu dezinvolta aplicatie criteriul estetic in judecata de valoare, profitand cu inteligenta de o (relativa) relaxare ideologica si de aparitia unei noi generatii de scriitori pe care a sustinut-o alaturi de alti critici, el s-a impus usor si repede, si-a castigat autoritatea prin exigenta selectiei si a pastrat pana la sfarsit, in ciuda "cumplitelor vremi" prin care am trecut cu totii, o remarcabila independenta de opinie. La succesul sau nu au contribuit numai cronicile propriu-zise, cu promptitudinea lor de reactie, cu siguranta judecatii si cu farmecul stilistic, dar si o serie de articole angajate in veritabile campanii de emancipare de sub tutela ideologiei oficiale. Astazi pare neverosimil faptul ca, la un moment dat, chiar si in anii 60, s-a putut cere poeziei sa fie realista. In dezbararea poeziei de realism, in legitimarea lirismului ca expresie a sensibilitatii si mai cu seama a subiectivitatii, interventiile tanarului pe atunci MANOLESCU au avut rolul lor. El merge chiar mai departe si afirma, pe urmele lui G. Calinescu, intr-o epoca inca nedezlegata de dogmatism, nu numai dreptul la subiectivitate al criticii, dar chiar imposibilitatea obiectivitatii in acest domeniu. Conceptul de "infidelitate a lecturii" este o proba elocventa. Acesta nu isi are sursa (cum se crede indeobste) in polemica purtata de un Rolarid Barthes impotriva istoricilor literari traditionali, ci in redefinirea de catre Gaetan Picon a operei ca "viata deschisa" si a lecturii in stransa dependenta de ea. Deloc intamplator, intr-un context dominat de marxismul de stat, MANOLESCU tine sa marcheze limitele determinismului in aplicarea sa la domeniul literar si artistic. El disociaza, nu o data, intre o fata vizibila, nesemnificativa, a operelor, prin care acestea "se aseamana unele cu altele" si se lasa antrenate in istorie, si o alta invizibila, "miraculoasa", prin care exista "numai in masura in care exista o constiinta dispusa sa (le) asume". Raporturile tanarului critic cu istoria literara traditionala nu sunt catusi de putin cordiale. El da impresia ca nutreste fata de disciplina insasi aceleasi rezerve ca si G. Calinescu fata de estetica. "Istoricul literar e obiectiv, Impersonal si fara talent", afirma el imperturbabil, vazand in "primatul acordat documentarii" o "frana pentru imaginatie" si in voga monografiilor un "semn de slabiciune". Investigatia de tip monografic, "meticuloasa si completa", propunand chipuri "prea stiute" de scriitori ii starneste o reactie care este, de fapt, una anti-istorista sau, mai exact, anti-pozitivista. O alta campanie, mai tarzie, a fost declansata de MANOLESCU impotriva protocronismu-lui. Nu atat erorile logice si cronologice ale reprezentantilor acestei miscari nostalgic-revendicative le persifleaza criticul, cat, mai ales, caracterul retardatar si anti-european al initiativelor lor. In fine, trebuie semnalata si campania de sustinere a tinerilor din generatia optaze-cista, indeosebi a celor iesiti din "Cenaclul de luni" al carui mentor MANOLESCU a fost. Fireste, in toate aceste actiuni de orientare sau reorientare a campului literar, au fost antrenate si cronicile saptamanale. Revenind la cronici, autorului nu-i lipseste constiinta puterii pe care o exercita prin intermediul lor. El stie ca "drumul spre consacrare si manual de scoala al tuturor operelor trece inca la noi prin cronica literara". Si, desigur, prin cronica semnata de el insusi: un loc privilegiat de talent si de sansa, guvernat de criterii severe si de idiosincrazii inefabile. Subiectivitatea judecatii implicite si explicite e asumata si teoretizata de critic. Chiar daca nu vom fi fost intotdeauna de acord cu aprecierile sale, chiar daca uneori l-am vazut laudand o carte cu argumente folosite altadata spre a aduce obiectii, trebuie sa admitem ca, in genere, veleitatile au fost descurajate, iar mediocritatile resentimentare puse la punct. Argumentul tematic, atat de invocat in epoci de eterogenie, n-a contat aproape deloc in opinia cronicarului. Desi cronicile nu sunt mai putin calauzite decat celelalte texte ale autorului de vointa sa de a face opera personala, si nu subordonata, ele dau un tablou al literaturii noastre din perioada pe care o acopera, despre tendintele care au insufletit-o, agresiunile pe care a trebuit sa le suporte, reusitele ei in ciuda atator dificultati. Din confruntarile deschise ori subiacente pe care autorul le-a avut cu critica dogmatica si cu recrudescentele dogmatismului sau, poate, dintr-o autoafirmare excrescenta rezulta o anumita inclinatie de a minimaliza sau chiar bagateliza lucrarile de sinteza ale colegilor de breasla; dar si aceasta partialitate este finalmente depasita printr-un suflu al totalitatii. In concluzie, MANOLESCU a ridicat treptat si a mentinut foarte sus prestigiul cronicii literare, a redefinit-o in actualitatea postbelica, a pecetluit-o cu unele din darurile si defectele lui constitutive, a cucerit pentru ea si pentru el un tip special de putere pe care - desi ne aflam sub un regim totalitar - o putem numi intelocratie. Dar MANOLESCU nu a fost numai dispecerul nr. 1 al reputatiilor literare in contemporaneitate, el este si unul din exegetii de frunte ai scriitorilor romani din toate epocile. Un raport interesant poate fi stabilit pana la un moment dat intre cronici si cartile sale. In comentariile consacrate literaturii curente, opera nu era, de regula, analizata atat in sine, cat in relatiile ei contextuale diverse: paradoxal. intre text si context, criticul acorda adesea prioritate contextului pentru ca, de fapt, ceea ce il intereseaza este cota autorului la bursa momentului. in fata cu operele trecutului, interpretul e inclinat, cum singur marturiseste, sa le considere "in existenta lor absoluta". Maiorescu in mod sigur si, in buna masura, Sadoveanu sunt vazuti astfel: cel putin intr-o prima faza, tendinta dominanta la MANOLESCU este aceea de a considera opera (si autorul), indiferent de epoca, intr-un fel de prezent etern. Perspectiva sin-cronizanta din prezent inspre origini - inspirata de Calinescu - nuanteaza aceasta tendinta fara sa i se opuna. Programatica adesea, dar si instinctiva, adica inocenta, uneori, actualizarea perpetua (sau repetata) generalizeaza experienta trecutului, ii acorda un caracter exemplar. Tot asa, mai tarziu, "sociologismul subtil" (Paul Georgescu) din Arca lui Noe contribuie la fortificarea categoriilor tipologice fundamentale, nu la relativizarea lor. De altfel, M., cel care la inceputurile sale si inca mult timp dupa aceea, parea obsedat de unicitate si diferentiere, se declara mai tarziu fascinat de analogii, scheme si tipologii. Despre el s-ar putea spune ceea ce Levy-Strauss scrie in Gandirea salbatica in legatura cu Sartre: "o gandire in acelasi timp anecdotica si geometrica". Daca Literatura romana de azi (1965), volum scris in colaborare cu Dumitru Micu, reprezinta un bilant al perioadei postbelice (1944-1964), incluzand atat pe scriitorii afirmati in interbelic, cat si pe tinerii care au debutat in jurul anului 1960 - bilant consultabil inca in ciuda inevitabilului tribut platit imperativelor ideologice ale epocii - cartile care urmeaza (Lecturi infidele, 1966; Metamorfozele poeziei, 1968; Contradictia lui Maio-rescu, 1970) par a se inscrie, la randul lor, intr-o astfel de campanie, de mai mare anvergura, la care MANOLESCU participa impreuna cu congenerii sai si cu toti criticii importanti ai momentului: e vorba de recuperarea si reintegrarea in circuitul public si in constiinta nationala a autorilor pe care dictatul politic si cenzura ideologica i-au deformat ori interzis. Cu cateva exceptii (paginile despre Bacovia, I. Barbu si Rebreanu), Lecturile infidele nu sunt inca fidele autorului, astfel incat infidelitatea lor sa devina si, mai ales, sa ramana semnificativa. Contradictia lui Maiorescu, la origine teza de doctorat, mai include in cuprinsul ei si alte contradictii decat aceea anuntata in titlu, intre inceputul absolut si inceputul istoric, intre negatie si constructie; e vorba despre opozitia intre dorinta de a lua totul de la inceput si nevoia -cel putin la fel de adanc resimtita - de continuitate organica: teoria "formelor fara fond", contrar opiniei comune, e rezultatul acestui dublu impuls maiorescian, al acestei contradictii simultane, pe care exegetul insusi - cu voia sau fara voia lui - e obligat sa si-o asume, s-o treaca asupra lui, de vreme ce nu a semnalat-o si nu a analizat-o. Nu inseamna ca aceste prime volume ale criticului sunt atat de usor reductibile sau ca ele nu s-ar situa peste media lucrarilor din epoca, cu toate acestea, nu se ridica la nivelul pretentiilor implicite si adesea explicite pe care le cultiva MANOLESCU despre sine insusi la acea data si ulterior. in Metamorfozele poeziei (in ciuda numarului mic de pagini sau, poate, tocmai datorita lui), el pare sa fie mai aproape de propriile-i aspiratii, iar extrapolarile sale, oricat de discutabile au putut sa para unora, se dovedesc a fi innoitoare, stimulatoare. De altfel, tema insasi a volumului o constituie innoirea poeziei, devenirea ei intru modernitate. Nu e vorba, se intelege, despre o istorie, ci cel mult despre o istorie interna. Reperele interpretului sunt cel putin doua: raportul intre constiinta si poezie si raportul intre initiativa poetica personala si evolutia genului insusi. De multe ori, el ajunge la ipoteze interesante, inedite, contempland opera unui anumit autor prin prisma posteritatii sale. Ceea ce va fi o preocupare constanta in Istoria critica de mai tarziu e schitat inca de pe acum. Pagini memorabile despre Macedonski, Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu, Al. Philippide s a., diagnostic exact si aproape profetic privitor la "amnezia particulara" petrecuta in tristul deceniu (1948-1958) si la consecintele ei asupra poeziei romanesti. Volumul Despre poezie (1987) este o buna introducere in poetica moderna; conspectand cu rabdare teoriile asupra poeziei din secolul nostru, autorul initiaza si se initiaza in acelasi timp. Aceasta dubla folosinta reduce mult din caracterul arid si impersonal al intreprinderii. Intuitia si experienta criticului isi spun cuvantul in concluzia, aparent naiva din punct de vedere teoretic, referitoare la specificitatea limbajului poetic: "pe de o parte, limbajul poetic se caracterizeaza in buna masura (desi nu se defineste!) prin valoarea normelor semantice si gramaticale ale limbajului uzual, iar pe de alta, el poseda normele sale (greu de precizat, insa reale), nefiind doar rodul vointei libere a celui care scrie poezie". Discutabila, adica fecunda este distinctia neta intre modernism si avangarda, ca si punerea ei intr-un fel de miscare ciclica si alternativa care ar produce si s-ar confunda cu insasi evolutia poeziei moderne. Daca in studiul sau eseul inchinat lui Maiorescu, exegetul se regaseste in atitudinea polemica a autorului precedenta atitudinii constructive, in Introducere in opera lui Alexandru Odobescu (1976) regasirea este de ordin idiosincratic: oricum, de nici un alt scriitor nu s-a apropiat mai mult M., decat de acest "senzual in perceptiile artistice si estet in perceptia realului". Cautand unitatea operei lui Odobescu in stilul ei, el acorda o atentie egala Scenelor istorice, Istoriei arheologiei si Tezaurului de la Pietroasa, ca si enormei corespondente a scriitorului asupra careia va reveni pe larg in Istoria critica a literaturii romane. Ceea ce rezulta este, fara indoiala, un nou Odobescu, in ciuda indoielii retorice a exegetului sau. Aparut in acelasi an, 1976, eseul dedicat lui Sadoveanu isi propune sa descopere o ipoteza unificatoare asupra unui autor complex care combina bizantinismul cu luminismul, a carui contemplativitate orientala "presupune o vointa de a se instrui prin carte specific europeana". Tema recurenta pe care o descopera MANOLESCU in opera sadoveniana este "utopia cartii" sau cartea data drept model al vietii. Ea devine nu numai perspectiva din care e considerat intreg universul sadovenian, dar si o tema persoana a criticului insusi.



Cartea ca "ultim refugiu si cea mai nobila expresie a libertatii noastre", credinta utopica in rolul ei compensator si conservator de valori "dincolo de esecul vietii" - aceasta e replica pe care, cu cartile lui Sadoveanu in fata, o da criticul constrangerilor de tot felul ale epocii. Utopia cartii e un titlu ironic si simbolic totodata. "Cartea aceasta nu este nici o istorie a romanului, nici o teorie a lui" - avertizeaza autorul in Introducerea sa la Arca lui Noe (1980, 1981, 1983), eseul sau despre romanul romanesc, anticipand, probabil, obiectiile ce i se vor aduce; si este, intr-adevar, regretabil ca majoritatea comentatorilor n-au tinut seama de aceste precizari importante, asa cum, sa recunoastem, a procedat nu o data MANOLESCU insusi in calitate de cronicar literar, cu cartile colegilor sai. I s-a reprosat nu numai absenta din sumarul trilogiei a unor romane valoroase, dar si, mai ales, insuficienta si inconsecventa sistemului teoretic, incepand chiar cu schema triadica. Sistemul este, intr-adevar, vulnerabil nu numai prin faptul ca schimba pe parcurs criteriile (trecand, in analiza "corinticului", de la instanta naratoare la aceea creatoare). Dar el trebuie inteles nu ca o grila data si definitiva, ci, asa cum autorul insusi sugereaza prin intermediul lui Roland Barthes, un "model (descriptiv) ipotetic" la care spetele, respectiv romanele, participa si de care, in acelasi timp, se indeparteaza. Dincolo de aceasta clasificare tipologica-gene-tica si de intrebarile pe care ea le suscita, exista insa multe alte puncte de interes in dezbaterea pe care o angajeaza in aceasta sinteza: reflectii, nu numai tehnice, despre strategiile narative (ale iluziei sau ale luciditatii), despre raporturile intre "seria" literara si "seria" sociala, si, mai ales, despre raporturi inlauntrul seriei literare: revelatoare analogii sunt stabilite intre diversele tipuri de romane si diversele varste ale romanului romanesc. Dar reusita majora a acestei sinteze cred ca trebuie cautata in analiza. Grila propusa de critic se dovedeste a fi productiva; prin intermediul ei, se ajunge la rezultate interesante, neasteptate, de n-ar fi sa invocam decat reclasificarea convingatoare a Padurii spanzuratilor, amendarea "balzacianismului" atribuit romanelor lui G. Calinescu ori ipoteza "asimilarii formei romanesti cu forma sentimentului" in prezentarea "ionicului". Volumul al treilea, dedicat "corinticului", abunda in analize de text remarcabile (de n-ar fi sa o citam decat pe aceea a Lumii in doua zile de G. Balaita), dar si comentariul consacrat Morometilor ca roman "doric" mi se pare edificator si memorabil. Desi Arca lui Noe putea fi considerata o istorie (fie si intermitenta) a romanului romanesc, o istorie interna, desigur, o istorie a formelor (a tipurilor de discurs romanesc), initiativa lui MANOLESCU de a se anjaga la o istorie "de la origini" a literaturii romane a parut surprinzatoare. Cel care a contestat de atatea ori metodologia disciplinei, abordarea monografica si insasi perspectiva istorista, publica in 1990 primul volum al unei Istorii critice a literaturii romane, in care, e bine s-o spunem de la inceput, atinge punctul de maxima originalitate al exegezei sale si punctul maxim al carierei sale critice. Spre deosebire de majoritatea istoricilor literari de profesie, posesori ai unei specializari, de obicei, inguste, acoperite cu rigoare si simt al detaliului, pe care nu vor (si cel mai adesea nici nu pot) s-o depaseasca, ramanand la descriptia cat mai bine documentata a faptelor ca atare, MANOLESCU are o viziune de ansamblu - estetica, culturala, comparatista - care-i ingaduie - ca si lui I. Negoitescu sau, mai inainte, lui G. Calinescu - sa faca naveta intre epoci si domenii specifice, intre evolutia literaturii autohtone si adesea a catorva mari literaturi straine. In plus, MANOLESCU nu constata si nu comenteaza fara sa problematizeze. Aici ar putea fi diferenta in raport cu predecesorii sai; acestia, Calinescu in mod deosebit, aruncand observatii generali-zante scaparatoare, dar mai mult in trecere, fara o argumentare speciala. Venind dupa ei si neputand, fireste, sa ignore spusele lor, autorul nostru simte ca versiunea lui trebuie sa-si castige o identitate nu numai prin nuantarea sau contrazicerea opiniilor anterioare, ci printr-o abordare generala caracteristica. Istoria lui este critica nu pentru ca discriminarea estetica ar fi in cuprinsul ei mai accentuata, ci pentru ca autorul intra intr-un dialog permanent cu exegeza anterioara si isi stabileste ipotezele si criteriile in consecinta. O critica a criticii e implicata in propria lui judecata de valoare. Constiinta explicita a propriei situari produce un plan secundar al discursului sau care devine astfel reflexiv la puterea a doua. Istoria critica inseamna, de fapt, o istorie metacritica. Mobilitatea spirituala a autorului, supletea inteligentei sale se verifica acum, ca si in trecut. Neschimbata a ramas insa transparenta scrisului sau, respectiv a gandirii la care acesta e perfect conectat. MANOLESCU e in stare sa inculce frazelor sale cele mai subtile nuante fara a cadea in obscuritate sau, mai grav, in pretiozitate. Trecuta prin mintea si prin mana lui care scrie, cele mai complicate lucruri se clarifica fara sa se simplifice, recastigand un firesc care este al vietii insesi, daca nu cumva al literaturii adevarate.



Comentariul criticului are plasticitate, adica putere de a vorbi ochilor mintii. Capacitatea lui de inventie nu e, adesea, mai mica, decat a textelor comentate. Literatura ii este, de fapt, consubstantiala. Naturaletea extrema, admirabila, a acestei critici vine probabil din aceea ca autorul ei stie intotdeauna in ce masura sa se lase calauzit de obiectul sau. Aceasta adecvare esentiala e indispensabila si, in acelasi timp, imprescriptibila. Elaborat sau spontan, maleabil sau incapatanat, obsedat sau disponibil, criticul simte cand si cat trebuie sa fie. Descopera, de fiecare data, masura oportuna. Este ceea ce cred ca da nu numai actualitate, dar si perenitate scrisului sau. Caci prima - si ultima - calitate a textelor lui MANOLESCU este aceea de a fi vii si de a ramane astfel. Recitite dupa un timp, ele nu sunt neaparat valabile, starnind eventual aceleasi obiectii ca si la inceput- sau inca multe altele -, sunt insa vii, viabile, adica au o coerenta organica si poarta spre noi o voce distincta, inconfundabila. In literatura romana de azi, MANOLESCU este un critic "nepereche".

OPERA

Literatura romana de azi (in colab.), Bucuresti, 1965; Lecturi infidele, Bucuresti, 1966; Metamorfozele poeziei. Bucuresti, 1968 (ed. II, Resita, 1966; ed. III, Iasi, 1999); Contradictia lui Maiorescu, Bucuresti, 1970 (ed. II, 1973; ed. III, 2000); Teme, Bucuresti, 1971; Teme 2, Bucuresti, 1975; Introducere in opera lui Al. Odobes-cu. Bucuresti, 1976; Sadoveanu - Utopia cartii. Bucuresti, 1976 (ed. II, 1993); Teme 3, Bucuresti, 1978; Arca lui Noe, MII, Bucuresti, 1980-1983 (ed. II, 1991; ed. III, 1998); Teme 4, Bucuresti, 1983; Julien Green si stramatusa mea (Teme 5), Bucuresti, 1984; O usa abia intredeschisa (Teme 6), Bucuresti, 1986; Despre poezie. Bucuresti, 1987; Desenul din covor (Teme 7), Bucuresti, 1988; Istoria critica a literaturii romane, I, Bucuresti, 1990 (ed. II, 1997); Dreptul la normalitate. Discursul politic si realitatea, Bucuresti, 1991; Cartile cu suflet. Iasi, 1995; Totul despre Manolescu (antologie de MANOLESCU Mihaies), Timisoara, 1996; Poeti romantici. Bucuresti, 1999; Arhivele Paradisului, un dialog cu MANOLESCU Mihaies, Timisoara, 1999.

REFERINTE CRITICE

M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 14, 1975; D. Culcer, in Vatra, nr. 3, 1976; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 3, 1976; P. Georges-cu, in Romania literara, nr. 28, 1976; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1976; MANOLESCU Iorgulescu, in Romania literara, nr. 20, 1976; L. Petrescu, in Steaua, nr. 7, 1976; I. Vlad, in Tribuna, nr. 21, 1976; St. Aug. Doinas, in Romania literara, nr. 48, 1977; C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1977; V. Cristea, in Romania literara, nr. 42, 1978; C. Moraru, in Flacara, nr. 45, 1978; Gh. Grigurcu, in Vatra, nr. 4, 1979; L. Ciocarlie, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1980; idem, in Orizont, nr. 36, 1980; MANOLESCU Mihaies, in Orizont, nr. 34, 1980; E. Simion, in Romania literara, nr. 34, 1980; MANOLESCU Zaciu, in Steaua, nr. 12, 1980; MANOLESCU Iorgulescu, in Romania literara, nr. 34, 1981; V. Cristea, in Romania literara, nr. 27, 1983; Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 3, 8, 1983; MANOLESCU Papahagi, in Tribuna, nr. 51, 1984; Al. Calinescu, in Cronica, nr. 11, 1985; I. Pop, in Steaua, nr. 2, 1985; MANOLESCU Papahagi, in Tribuna, nr. 14, 1986; R. Enescu, in Familia, nr. 7, 1987; MANOLESCU Mincu, in Romania literara, nr. 22, 1987; Al. Stefa-nescu, Prim-plan, 1987; I. Holban, in Cronica, nr. 38, 1988; Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 10, 1988; MANOLESCU Papahagi, in Tribuna, nr. 36, 1988; idem, Fragmente despre critica, 1994; I. Simut, Incursiuni in literatura actuala, 1994; I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 3, 1996; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 3-4, 1997; idem, in Romania literara, nr. 18, 1997; idem, ibidern, nr. 8, 1998; MANOLESCU Zamfir, Monica Lovinescu, G. Dimisianu, Adriana Bittel, Alex. Stefanescu, ibidern, nr. 47, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care


loading...




Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Nicolae MANOLESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Nicolae MANOLESCU




APRECIERI CRITICE

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

APE ADANCI

- citeste textul



Eseu

Tineretea lui Manolescu


Tineretea lui Manolescu




loading...