Cand ajunsera acasa, toti detera navala la coana Diamandula. Batrana ii astepta, stand greceste in fundul patului, cu ochelarii ridicati pe vitele rare de par si cu o pereche de matanii in mana. Alaturi, Sasa lucra la o horbota.
Cand trecura prin coridor, pe dinaintea ferestrelor batranei, statura puternica a lui Damian lua toata lumina geamurilor. Sasa zise incet, strangandu-si lucrul:
- Au sosit. Insa batrana, pe jumatate oarba, ghici numaidecat ca cel ce venea intai era fiu-sau, fiindca nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastra. Incepu a tremura fara putere si a plange. Damian se duse drept la ea si-i apuca amandoua mainile, pe care i le saruta cu toata caldura sufletului, miscat de a o revedea si mai ales de a o revedea intr-o asemenea stare: i se parea ca scazuse, se redusese la jumatate din ceea ce era cand o lasase. Lacramile-i veneau in ochi fara sa si le poata opri si se pleca din nou pe mainile batranei. Ea se uita la el, dand incet din cap si de-abia vorbind:
- Bine-ai venit, mama Esti ostenit?
- Nu sunt ostenit.
- Daca esti ostenit, du-te de te culca.
- Sarut mana, mama, nu sunt ostenit.
- Acuma, ca te stiu aici, ma simt bime. Poti sa te odihnesti daca vrei
- Mai pe urma. Acum lasa-ma sa stau langa d-ta. Ea il saruta din nou si-l lipi de sufletul ei calator, parca ar fi vrut sa-si anine cugetul de corpul puternic al fiului sau spre a nu se mai desparti niciodata de el. Se uita la dansul lung si-l mangaia pe par si pe umeri, intr-o nedumerire de fericire fara inteles pentru altii, in care regasea icoana barbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil si pe aceea a tanarului plecat in strainatate de ani intregi. Nimic nu i se parea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decat chipul acelui om, idealizat prin 7 ani de departare. Cand el se scula, ochii ei il urmareau prin casa; cand il vedea razand, radea si ea, fara sa stie de ce; cand iesea cate un moment sa mai respire, intreba incet si cu sfiala
"unde e Matei? daca vrea sa fumeze, sa fumeze aici, ca nu ma supara", desi in realitate fumul de tigara o ineca. Conu Dinu veni la dansa, vesel, si o intreba tare, ca sa-l auda:
- Esti multumita?
- Tare multumita, mama.
- Ei, atunci fa-te bine si scoala-te, sa iesi la plimbare cu el.
Ea dete din cap:
- Eu bine nu ma mai fac dar sunt fericita. Macar cateva zile daca as mai trai sa-l mai vad
Matei stranse mana, in tacere, Sasei, care se dase intr-o parte. Vorbind amandoi incet, el vroi sa faca o tigara, ca apoi sa iasa s-o fumeze; insa, negasind tutunul in buzunar, ruga pe unul din copii sa i-l aduca dintr-o haina ramasa afara.
-Nu te-ai schimbat de loc, zise el Sasei.
- Am mai imbatranit ceva, raspunse ea, razand; dar dumneata cu adevarat nu te-ai schimbat de loc.
- Am cam albit, dar altfel cred ca nu m-am schimbat.
- Daca e vorba de asta, eu ar trebui sa am 50 de ani. El se uita la dansa zambind, gata sa zica o rautate. Sasa intelese si, rosindu-se, incepu a rade:
- Stiu ce vrei sa zici, dar 50 de ani inca nu am. Subprefectul se amesteca in vorba.
- Da, zise el, foarte serios, mata erai abia nascuta cand conu Costica Comanesteanu a fugit la Constantinopole.
- In 48? intreba Sasa indignata.
- Apoi ce: sa tot fie 40
-50 de ani de atunci.
- Tata nici nu se insurase la 48.
- Nu-i asa, coane Dinule? intreba subprefectul clipind dintr-un ochi.
- Ce? zise conu Dinu.
- Domnul Dumitrescu spune prostii, intrerupse Sasa. Conu Dinu se apropie de ei.
- Nu va legati de fata mea, zise el, batand-o pe umeri. Asta e inger, nu femeie.
- Vai de noi!
adaoga subprefectul, clatinand din cap. Sasa radea cu voiosie.
- Vezi cum esti, d-le Dumitrescu Sa stii ca nu-ti mai fac halva.
- Vai de mine, cuconita, zise el, sarind de unde se afla si venind sa sarute mana Sasei, matale esti un inger, doi, trei ingeri. Vorba e!
Ea ii dete binisor peste obraz.
- Cand veniti sa mancati la mine? intreba ea pe toti.
- Cand poruncesti, se grabi a raspunde subprefectul. Sasa, cum sta jos, se uita in ochii lui conu Dinu si a lui Matei. Copilul care se dusese sa caute tutunul venea cu un vraf de hartii in mana, pe care le gasise la un loc cu tabachera.
- Zilele astea mancam cu totii la noi, zise conu Dinu.
Matei rasfoia hartiile aduse de copil sa vada ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care il deschise si, cetind, incepu a rade. Sasa se uita la dansul, curioasa.
- Ce vrea sa zica strainatatea!
Ma temeam sa nu mor in vreun colt de pamant, necunoscut de nimeni, mai ales la Neapoli si la Capri, unde se ivise holera din nou
In acelasi timp intinse carnetul, pe a carui prima fila sta scris in frantuzeste: "Ma numesc Matei Damian, sunt roman, familia mea e in Romania, districtul Ialomita, gara Ciulnitei".
Subprefectul, care sub aparenta lui caraghioasa era o fire sentimentala, se uita lung la Matei.
- I-auzi, domnule!
apoi sa n-o dai dracului, strainatatea, zise el, cu glasul strans de emotiune.
- Bine, ma baiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun frantuz de-ai tai? intreba conu Dinu.
- Or vreo frantuzoaica, ii zise subprefectul la ureche.
- Ba aveam, dar fiecare isi vedea de ale sale, si numai seara ne intruneam cu totii. De altfel, eu nici nu as fi putut sa umblu vesnic cu dansii, fiindca ei isi aveau treburile lor: unul era arhitect si altul numismat. Se infundau la Pompei or la Poestum, si nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam sa ma bucur de toate cate firea si oamenii au gramadit in golful Neapoli. Ramaneam adesea singur, si, de frica sa nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.
El rase incet, privind inaintea ochilor, preocupat. Ceilalti se uitau la el, fara a zice o vorba. In cateva minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia strainatatii, cu toate grozaviile ei inchipuite, si carnetul, adus in vorba de intamplare, avu darul de a cobori pe fiecare in sine. Sasa parea mai cu seama inraurita de fila din catastif.
- Cand ma gandesc, zise ea, ca trebuie sa trimit pe Mihai in strainatate, m-apuca groaza.
- E!
ce exa
geratie!
Zilele dintai sunt grele, dar un tanar le biruieste si pe acelea. In urma se deprinde atat de bine ca nu-i vine sa se mai desparta de strainatate.
- Se poate, zise Sasa repede, dar eu nu inteleg lucrurile astfel: Mihai trebuie sa vie in toti anii acasa, aci unde s-a nascut, unde suntem noi.
Matei nu mai zise nimic, ci pleca ochii in pamant. Sasa simti ca vorba ei avea un inteles pentru el, se opri deodata, miscandu-se pe scaun fara voie-i. Ochii ei se facura mititei, blanzi, si ea adaoga:
- O sa ma ajuti, nu-i asa, sa caut ceva pentru Mihai. As vrea sa nu-l trimit la Paris Ce crezi?
- De ce nu? Cui nu-i aminte de treaba, gaseste mijloace de a petrece oriunde.
Ea ramase locului, ingrijata parca chiar de pe acum de soarta baiatului, si, fara sa se gandeasca, vazand ca Matei cauta chibriturile, i le dete de pe masa. El iesi sa fumeze.
Cand se intoarse, mai toata lumea se retrase din odaie. Numai Sasa ramase langa patul cocoanei Diamandule. Batrana adormise din nou, ghemuita in perne, cu capul pe piept.
Matei se apropie binisor de Sasa si ii zise incet:
- Nu esti ostenita?
- Nu, de loc.
- A adormit din nou
- Da. El se uita la chipul mame-sei, cautand bine sa-si aduca aminte de dansa, cum era cand o lasase, si parca nu-i venea sa creada ca obrazul acela slab, zbarcit, infundat in colturile unui guler de panza descheiat, sa fie al ei.
Si cu toate astea asa era. Orbitele mari, deasupra carora se-ntindeau acum firele rare ale sprancenelor, ramasesera tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricand, parea ca se desprinde din forma lui. Vinele, umflate peste masura, brazdau pielea intunecata, pe care, in loc de a hrani cu sangele ce purtau, pareau a o arde. Era oarecum o lipsa de interes al organelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completa. Mai vedea cate ceva, cand trebuia sa vada; mai scotea cate un sunet, cand trebuia sa vorbeasca; chiar auzea pe ici pe colo
- dar nu mai avea vibrarea multipla si completa a senzatiilor.
Sasa iesise pe nesimtite. El, ramas in fata batranei adormite, i se paru ca-ntelege, in toata adancimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce traiau numai din devotament, lipite de pamantul ce le vazuse nascandu-se. O suavitate nespusa se raspandea in odaie din niste craci de sulfina, aruncate in firida sobei. Un aer batranesc, dar primitor si prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleasi calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de cand lumea, stau teanc pe un colt al scrinului; aceiasi ingerasi de portelan, sub sticle; acelasi papuc batut in perete, cu ceasornicul smaltat; aceleasi covoare pe jos
- nimic nu se schimbase. Numai mama-sa se ducea. Miscat pana la lacrami, lua binisor mana batranei si isi lipi obrazul de dansa. I se parea ca atinge un lucru sfant. O dureroasa si dulce amintire ii rasari in minte, de cand mama-sa il mangaia pe obraz, copil, si o revazu, ca atunci, plecata pe marginea patului lui, privindu-l in tacere. Batrana deschise ochii cu greutate, se uita la dansul lung si iar ii inchise.
- Doresti ceva, mama? Ea nu raspunse. Dupa miscarea capului, cazut pe piept, se vedea ca respira inca.
Tincuta intra pe use binisor, cu un sort pe dinainte, rosie la fata ca un mar parguit. Ea venea vesela sa-l pofteasca la masa, dar, vazandu-l atat de turburat, se opri langa el, uitandu-se de aproape la batrana.
- Ce face? intreba ea incet.
- Imi pare ca doarme.
- Doarme. Vrei sa vii la masa?
- Cu cine o lasam?
- Vine numaidecat Safta. Matei se scula, stergandu-si o lacrima furise. Dupa aceea lua pe fata de mijloc si iesira. In sala, Tincuta ii arunca bratele de gat, de-abia ajungand pana la el, iar Matei o stranse la piept, sarutandu-i parul nebunatec. Se intelegeau ca doi frati asupra durerii amandorora.
Cu fondul de seriozitate ce se intalneste la mai toate fetele de seama sa, ea intelesese intr-o clipa cat de puternica trebuie sa fi fost simtirea ce facea pe Matei sa-si ascunda lacramile, si intr-un avant de generozitate, ii veni si ei sa planga.
El se duse sa-si schimbe imbracamintea, si apoi sezura la masa.
