La Ciulnitei, de cand plecarea lui Mihai era hotarata, lumea de primprejur se aduna regulat in toate zilele. Victoria si Mary isi aduceau, unul cate unul, toate lucrurile de dormit, fiindca, pe cat timp Sasa avea sa lipseasca, ele trebuiau sa stea in casa la conu Dinu.
Cu cat vremea plecarii se apropia mai mult, cu atat Mihai devenea mai tacut. De dimineata pana seara umbla la vanat, pe lac, mancand in luntre sau pe iarba imbrumata a pamantului.
Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. Dupa ce soarele risipea cele dintai negure ale diminetii, valea lacului se ivea in limpeziciunea cerului de toamna, singura, locuita numai de pasari de apa, cu capite de fan pe margini si cu cate un bou ratacit, ce pastea pe miriste. De la Comanesti pana la Ciulnitei "balta" (cum o numeau satenii) tinea o posta. Helesteul de la Comanesti, plin de peste, se infunda intr-o perdea de verdeata, unde apa parea ca inceteaza. In realitate insa, ea urma mai departe, ascunsa de stuf, de foi de nufar si de trestii. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil, invatase toate cotiturile, toate cararile, si acum se strecura cu luntrea lui peste tot, batand coturile, oprindu-se la limpezisuri, de unde zburau, speriate, carduri de rate salbatice, lisite sirete, gainusi de balta, cucove, gaste si cateodata chiar lebede, ce veneau de prin baltile Dunarii.
De-abia imprastiase soarele negura, cand Mihai isi aseza in ziua aceea pusca si geanta in fundul luntrei. Apucand lopetile cu putere, se indeparta de la mal intr-o clipa si trase cu siguranta drept la cararuia din stuf, in care intra, pierzandu-se. Dar, in loc de a inainta cu grija, ca totdeauna, oprindu-se in marginea limpezisurilor sau facand ocolul ochiurilor, de asta data merse tot mai departe, fara a se preocupa de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de lopetile ce loveau apa. Carduri intregi de pasari se sculau in drumul lui, umpland vazduhul cu rapaiala aripelor si fulgii albi ce cadeau domol in aer. El nici nu se uita la e
le. Dus de o putere noua, mana tot inainte, lasand cateodata lopata, spre a se sterge pe frunte.
Dupa doua ceasuri de munca, ajunse intr-un limpezis, unde nu mai cresteau trestii. Lacul parea a se infunda aci, fiindca imprejurul lui valea se inchidea de toate partile, ca un amfiteatru. Iesise de mult din pamanturile lui si intrase pe mosia lui conu Dinu.
Oprit in marginea stufului, baiatul se sculase in picioare si se uita pe maluri, parca ar fi asteptat pe cineva. In adevar, o batista alba falfaia in aer, chemandu-l. Apuca lopetile in graba si vasli cu putere in partea aceea.
Cand ajunse la izvor, Tincuta (fiindca ea era) sta in picioare cu mainile intinse.
- Vino mai curand ca nu mai pot de frica. Ce singuratate e pe valea asta!
Mihai o ajuta sa se urce in luntre, si, apucand din nou lopetile, isi facu vant inapoi, spre stuf. Fata se uita in apa, rosie, multumita ca se gaseste alaturi de o alta fiinta vie, imbatata de viata soarelui, de viata ei, de leganatul luntrei. Ajunsera astfel in stufis, unde Mihai intra de asta data cu mare bagare de seama. Tincuta se uita la trestiile inalte cu frica, tupilandu-se pe langa cele ce se miscau prea tare, sau aparandu-se cu cotul ridicat in dreptul ochilor. Trecura repede prin doua ghioluri si se oprira in cel de al treilea.
- Stii ca am vazut un iepure? zise Tincuta.
- Saat!
sezi jos, daca vrei am pus o scoarta intradins pentru dumneata.
Fata se aseza in fundul luntrei, ascultatoare ca un copil, cu ochii sticlind de frica si de emotie. Mihai lua pusca si ramase cu privirile atintite spre limpezis. Cateva randuri de trestii ii ascundea de minune. Se facu o tacere adanca. Fata il trase de pulpana hainei, aratandu-i cu degetul in aer: un batlan trecea pe deasupra, cu zborul lui greoi, miscandu-si ciocul ca o carma de corabie. In acelasi timp, un roi de grauri tabari pe varful inspicat al trestiilor, facandu-le sa se legene in toate partile. Iar tacere. Tincuta vazu un peste sarind din apa, si facu o miscare catre el. Tot intr-un timp se ivi dinlauntrul stufisului un card de ratuste, miscand din cap, parc-ar fi fost trase de o sfoara, urmate de o lisita vanata. Fata isi duse un deget la gura, cautand sa intinda mana cealalta catre Mihai, dar ramanand cu ea in aer. Baiatul le vazuse si-i facu semn ca nu trage in ele.
- Sunt lisite, zise el, plecandu-se spre dansa, nu-s bune la mancare.
Un sunet usor, ca de aripa ce-ti trece pe la ureche, se auzi in aer, si tot atunci apa din ghiolul din fata fu batuta de piepturile mai multor pasari. Tincuta vazu pe Mihai ridicand pusca. Incremenita, ea se tupilase cu totul in fundul luntrei. O nespusa multumire se putea citi pe chipul baiatului: placerea de a o simti alaturi de el, dorinta de a-i arata indemanarea lui de vanator, emotiunea ei, toate erau de natura a-l imbarbata si mai mult. Vroi sa intinza pusca, dar o trestie rupta ii sta de-a curmezisul. Nerabdator, el vru sa franga cu totul trestia, si, in miscarea lui, facu zgomot. Cele trei rate ridicara capul in sus. Mihai incremenise in pozitia in care se afla, fara macar sa indrazneasca a-si strange bratul. Speriate, ratele batura apa cu aripile si o pornira in zbor. Tincuta, cu ochii mari, palida, cu sufletul la gura, se ridicase pe un genunchi, parca ar fi vrut sa zboare si ea dupa pasari
- cand o detunatura de pusca o facu sa tresara. Pentru un moment nu se vazu nimic, din cauza fumului, dar, dupa o clipa, Mihai o auzi strigand:
- A cazut, a cazut, uite-o colo!
In adevar o rata cazuse. Baiatul scoase luntrea dintre trestii si se dusera sa ia rata. El o arunca cu nepasare intr-un colt al luntrei si cauta sa se intoarca cat mai curand in ascunzatoarea de trestii. Tincuta mangaia penele pasarii, neindraznind parca sa-si arate mai pe fata toata dragostea si mila ei pentru biata rata, de teama sa nu para prea copilaroasa unui vanator asa de extraordinar. Mihai se aseza si el in fundul luntrei, cu pusca pe bratul stang, si se puse din nou sa astepte, uitanduse in sus, spre cer.
Nu se mai auzea nici o miscare. Un sunet ragusit de talanga rasuna a spart la gatul unui bou, pe care-l gonea departe, pe deal, un vacar, strigand cat ce putea: "Nea, haram, manca-te-ar lupchii!
" O incantatoare tacere se intindea peste intreaga vale. Aerul era straveziu. Cerul se vedea pana in straturile sale albastre cele mai departate. Fire albe pluteau prin cer si cadeau pe varfurile rosite ale trestiilor.
- Cine stie cand mai vad eu toate astea, zise baiatul, uitandu-se fara scop inainte.
Tincuta plecase ochii in jos, rasucind intre degete un fir de papura.
- Poate chiar te gasesc maritata cand m-oi intoarce Ea dete din cap ca nu. Dupa cateva minute de noua tacere, el ofta din adanc.
- Asa e viata!
zise cu un accent de nespusa durere, parca ar fi trait de ani si ar fi cunoscut toate amaraciunile ei. In acelasi timp ochii lui inotau in lacrimi, pe cand de pe obrajii fetei cadeau picaturi mari pe firul de papura.
El tusi intr-aiuri, aducandu-si aminte de demnitatea lui de vanator si cautand sa-si stapaneasca nodul de emotiune ce i se urca in piept.
- Uite un fir alb ti se lasa pe frunte. Fata ridica mana domol, netezandu-si parul. Capatul firului se opri de palaria lui.
- A ajuns si la dumneata, zise ea incet. Mihai isi lua palaria si se uita la firul ce se aninase de ea.
- Ce subtire si moale e: parca-i de matase. Apoi, desprinzandu-l cu mana de pe palarie, si-l lipi de frunte, zambind si uitandu-se la Tincuta.
Ea prinse a surade, uitandu-se la el pe sub genele planse. Dupa aceea cauta sa innoade firul ce se rupsese si se apropie de el asa de mult incat barca era gata sa se rastoarne. El se misca de unde era si rezemat de banca, in lungul luntrei, se lasa sa-i scarmene tot parul, ca sa innoade firul.
- Sezi ici langa mine, zise el, cuprinzand-o cu bratul de mijloc.
Ea sezu langa dansul, lipindu-si capul de umarul lui.
- De ce nu vii si dumneata la Paris, zau asa?
- Ba viu, daca m-o lasa de acasa.
- Ce bine am petrece!
Ne-am vedea in toate duminicile.
- Da Victoria si Mary vin?
- La anul viitor Eu as fu corespondentul d-tale Am iesi impreuna sa ne plimbam.
Ea gasi foarte firesc ca un om care ia pasarea din zbor sa-i fie corespondent. Se uita inainte fara scop, si parca se vedea la plimbare in mijlocul Parisului, rezemata de bratul lui, cum sta acuma. Si cum se uita, pierduta pe ganduri, vazu iesind dintre trestii o gainusa de balta, neagra la pene, cu niste picioare aramii, subtiri, miscandu-se asa de elegant ca parea o femeie cocheta. In partea aceea namolul se ridica pana in fata apei. Tincuta il atinse usor pe mana, ca sa-i atraga luarea-aminte. El o vazuse, dar parea ca nu vrea sa traga in biata pasare. Se apropie de urechea fetei si-i zise incet:
-E pacat s-o omor mai bine sa
ne uitam la dansa. Apoi ramase cu obrazul lipit de obrazul ei, si, siret din instinct, urma a-i vorbi de gainusa, ca sa nu prinda de veste ca o sarutase:
- Vezi ce frumos se misca? Parca esti dumneata cateodata
Fata incepu a rade cu hohot. El ii astupa gura cu mana, razand si el:
- Sat!
Na!
ai gonit gainusa cu rasul d-tale.
- Cum sa nu rad daca zici ca seamana cu mine. In acelasi timp se desfacu usor din bratul lui si vru sa se dea mai la o parte; dar soarele ajungea tocmai acolo. El intinse umbreluta ei si o ruga sa vina din nou langa dansul.
- Vino langa mine, ca cine stie cand te mai vad. Ea il privi lung, si dupa aceea veni iar.
- Daca n-o sa ma uiti, ii zise, mangaindu-l pe mana ce tinea umbrela, eu am sa-ti dau ceva.
- Da?
- Ceva de la mine Da sa nu te desparti de el Si pe cand vorbea astfel, scoase din san o bucatica de hartie indoita, in care era o suvita de par, legat cu o panglica rosie.
- Vai, ce buna esti!
zise el, sarutand parul cu induiosare.
- Vezi? Da n-o sa te desparti de el, nu-i asa? intreba ea tremurand.
- Niciodata!
am sa-l port cu mine cat oi trai, oriunde oi fi si n-am sa ma despart de el niciodata!
Si astfel vorbind, o strangea la piept mangaind-o cu mana pe obraz si tanguindu-se ca pleaca.
- Ce trist am sa fiu, Tincuto!
N-am sa ma imprietenesc cu nimeni. Am sa traiesc cu gandul numai la dumneata si am sa ma silesc sa invat, ca sa sfarsesc mai curand si cand oi fi sfarsit, o sa ne luam Da o sa m-astepti?
Ea da din cap ca "da".
- N-ai sa te mariti, pana m-oi intoarce eu? Fata raspunse incet:
- Nu.
- Imi juri?
- Da
- Si eu iti jur Umbreluta ii cazuse din mana si soarele de toamna ardea puternic deasupra lor. El ii fagadui sa-i trimeata carti si jurnale, ca sa stie si ea ce face si cum traieste el.
- Si sa-mi scrii, zise fata, ridicand ochii spre el.
- O sa-ti scriu dar cum?
- In vacanta Craciunului sa-mi scrii de-a binele, acasa la noi, ca tata imi da scrisorile
- Da pana atunci?
- Nu stiu: o sa-ti scriu numai eu, si dumneata sa-mi raspunzi prin Victoria ca ai primit si esti sanatos Are sa-mi para vremea asa de lunga!
De ce nu se poate sa fac aripi si sa zbor catre locurile departate unde te duci?
Dupa aceea, uitandu-se la pusca, adause zambind trista:
- Ai trage in mine? El dete din cap suparat:
- Ce idee ciudata iti trece prin minte!
- Nu, nu, spune-mi, ai trage in mine?
- Cum vrei sa-ti spui?
- Sa-mi spui curat, daca ai avea curajul sa tragi in mine Baiatul intelese, cu intuitiunea lui barbateasca, ca era o ciudatenie de femeie, la care ii trebuia gasit un raspuns.
- Depinde.
- Ce fel: depinde
- Da Daca ai fi o rata sau o gasca salbateca, as trage.
- Mersi, raspunse ea, suparata, desfacandu-se de el: adineaorea eram gainusa; acum sunt rata ba gasca!
Mihai se uita la ea, serios, cu o usoara miscare a sprancenei, care arata sentimentul lui de parere de rau, fata cu o copilarie asa de nepotrivita. In substratul firei ei, fata suferea: o trebuinta de a plange, sau de a-l face pe el sa sufere, sau de a-l saruta se incheiase in aceasta ciudata intrebare.
- Eu ma duc, zise ea, strangandu-si palaria si umbrela. El se uita mereu la dansa, trist si nedumerit:
- Si de asta data trebuie sa ne despartim asa?
- Te rog sa ma duci la mal El nu mai zise nimic, ci isi puse pusca binisor jos si lua lopetile. Mersera in tacere pana ce ajunsera in dreptul izvorului.
Te rog sa-mi dai suvita de par inapoi
- Ti-o dau, raspunse el, scotandu-si batista si sterganduse pe frunte: cu de-a sila nu se poate pastra un asa frumos lucru.
- Daca nu tii s-o pastrezi, mai bine sa mi-o dai inapoi.
- Eu nu tin s-o pastrez!
- Se vede. Baiatul inalta din umeri si ramase pe banca, langa lopeti, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Se vede ca era ostenit si suparat.
- Esti ostenit?
- Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic daca n-as avea inca doua ceasuri de-acum incolo.
- Da? E asa departe?
- Da. Tincuta, induiosata de vorbele lui si gandindu-se la drumul ce facuse ca sa vie s-o vada, se apropie din nou de el.
- Esti suparat pe mine?
- Eu? Nu. Vad ca dumneata esti suparata. Daca ti-am gresit cu ceva, te rog sa ma ierti
Ea se uita la dansul, zambind, si, intr-un avant de generozitate, il lua de gat si-l saruta.
- Nu mai esti suparat pe mine, nu-i asa?
- N-am fost niciodata.
- Acum ma duc.
- Mai stai putin.
- Nu, ca-i tarziu. Adio.
- Daca nu vrei sa mai stai, adio. Ea ii intinse mana, pe care el o stranse intr-ale lui. Dupa aceea, dansa sari pe uscat, si, dupa ce-i trimise o sarutare pe varful degetelor, porni la deal. El apuca lopetile si se departa de mal, ca s-o vada mai bine. Se uita dupa dansa lung, pana ce pieri dincolo de culme, facandu-i semne cu batista.
Ramas singur, in mijlocul lacului, baiatul se simti cuprins din ce in ce mai mult de ideea unei atotputernice desertaciuni, ce infasura deopotriva lucrurile materiale ca si pe cele nemateriale, lacul, campia, amorul, si, cu o nespusa jale in suflet, ii veni sa planga. Isi rezema mainile pe genunchi si se uita lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer Nu era nici o nadejde, nicaieri. Atunci isi relua lopetile si se intoarse inapoi, in stuf, unde se opri din nou, la panda. Se intinse in luntre, ostenit, si se puse sa priveasca varful trestiilor. Pasaruici mititele sfaraiau din aripi, gonind cate un gandac zburator, ori albine razlete isi indoiau trupul pe spicul de papura. Un card de rate ii trecu peste cap si se lasa in limpezisul de alaturi inspumand apa cu aripile. El se scula repede si-si pregati pusca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, fiindca se coborasera piezis, intr-un colt. Astepta sa se miste si sa vina in bataia pustei. Privindu-le, se gandi la vorba ciudata a Tincutei Socotind bine, erau mai fericite ratele. Dar ele tocmai veneau spre el. Intinse pusca, cu eterna emotie a vanatorului; dar pe cand ochea ii trecu prin gand ideea ca si ratele se pot socoti nenorocite, de vreme ce omul le atinea drumul sa le omoare. Pentru un moment isi dezlipi capul de patul pustii si se uita la ele, sa vada ce mina fac in fata mortii. Ele se miscau linistite, venind mereu spre el. Atunci isi alese un grup, in mijlocul caruia boierea un ratoi smaltat cu albastru, si trase Lua ratoiul din apa si dupa aceea se puse sa goneasca o rata ce era numai ranita, si s-o loveasca cu lopata, ca s-o poata prinde. Apoi, multumit, isi scoase din geanta strugurii si cascavalul ce avea cu el, si se aseza sa manance. Tincuta era departe Toata melancolia lui disparuse. Tineretea si natura dimprejur daramau necazurile cladite de iubirea lor copilareasca.
