Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Viata la tara - Capitolul 3 de Duiliu ZAMFIRESCU




Se legana ciocarlia in racoarea diminetei, insotind de-a lungul Ialomitei trasurile ce mergeau la gara. Copiii, gramaditi cate trei pe capra, se bucurau, tacuti, de privelistea cailor. Mihai mana postalionul de la trasura lor, curata, lustruita, in care trebuia sa se intoarca Matei. Pe chipurile tuturor se zugravea sanatatea si fericirea. Intinderea campului se desfasura intr-o nespusa liniste de vara. De o parte, un lan de porumb isi misca varful foilor nervoase, dand vazduhului un reflex de culoare verde, ce parea ca ingrase aerul; de partea cealalta, Ialomita curgea domoala intre doua maluri joase, lasand sa se vada o margine de Baragan, cu parloagele sale nestrabatute, cu suhaturi roase de vite, cu o turma de oi ce se zarea in fund ca o pata alba, si, mai presus de toate, cu orizontul sau inselator, a carui dunga inchipuita juca in arsita soarelui ca oglinda unei ape. Din prundul garlei, cireada se urca pe un vad si se indruma cu greu la pasune. Cate un bou singuratec sta infipt in marginea apei, cu capul intins inainte, neclintit, intrupand in nemiscarea lui pustietatea locului. Cand trasurile ajunsera la capatul porumbului, trebuira sa se opreasca. Jitarul sari din coliba, cu caciula in mana, si deschise poarta de nuiele ce taia drumul. Un caine slabanog se repezi la picioarele cailor, latrand din toate puterile si gata parca sa-i inghita. Toti trecura dincolo, iar jitarul inchise poarta si ramase singur ca mai-nainte, in mijlocul campului. Dupa un sfert de ceas ajungeau la gara. Tot norodul acesta se revarsa in unica salita de asteptare ce se gasea, razand si sarind, spre marea mirare a taranilor carausi. Mihai cu surorile lui mai mici si cu Tincuta; Elena cu patru copii imprejur; coana Sofita, conu Dinu si subprefectul; Berla, jidanul de la han; Tanase Scatiu, care venise calare. Numai Sasa lipsea: ea ramasese la Ciulnitei, sa tie de urat coanei Diamandule. Toata lumea se uita la ceasornic cu neastampar: mai sunt zece minute, mai sunt sapte minute. Cop


iii, neavand voie sa iasa pe peron, pana la sosirea trenului, tipau in sala de asteptare ca intr-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul suna. In fundul zarii se vede locomotiva devenind din ce in ce mai mare, pana se arata intreaga. "Dati-va la o parte, domnilor!
" striga lampistul garii. Trenul soseste cu repeziciune si se opreste deodata locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. Copiii, cu mana dusa la gura, se retrag cu un pas, speriati de zgomot. Toti intreaba: "Unde-i, unde-i?" La o fereastra a trenului un chip nerabdator cheama pe conductor din toate puterile. Pana sa vie acesta, cei de pe peron au recunoscut pe Matei al lor si s-au gramadit la usa vagonului.
- Matei!
nene!
conductor!
vin de deschide, domnule!
Ioane, ia bagajele In incurcatura si-n larma asta, calatorul sare din tren in bratele celor ce-l asteptau, sarutand si imbratisand in dreapta si in stanga; "Nene, Matei, draga", s-aude din toate partile. Mihai se repede in vagon si apuca geamantanele altor domni, care protesteaza. Tafta, vataful, ridica el singur doua cufere, pe care le aseaza cu ingrijire intr-o caruta cu boi. Matei urmeaza a imbratisa pojidicul, oprindu-se la fiecare si intreband "dar tu cine esti, bre?" in hohotele de ras ale respectivelor mame. In cele din urma se duce cu bratele intinse catre un biet crestin, avand aerul de a voi sa-l sarute, spre marea mirare a acestuia si spre desavarsita topenie de ras a celorlalti.
-Mai sunt, frate? intreba el, gata sa imbratiseze toata suflarea. In cele din urma, conu Dinu, stergandu-si lacramile de ras, il lua de brat:
- Hai, baiete, hai sa mergem. Pe acelasi drum pornira trasurile din nou, insirandu-se in goana, unele dupa altele. De indata ce Damian ramase singur cu conu Dinu, veselia de pana aci disparu.
- Ce face mama? intreba el cu nerabdare.
- E mai binisor, raspunse batranul dand din cap. Acuma, ca ai venit, are sa se insufleteasca din nou. Tacura amandoi.
- Bre, zise conu Dinu, credeam ca nu mai vii!
De sapte ani sa nu te mai intorci tu pe acasa!

- Asa e, nene Dinule, dar vream sa sfarsesc odata Acuma sper sa nu ma mai misc. Sunt satul de strainatate. Vreau sa traiesc cu mama, linistit.
- O sa ai putin de trait cu dansa. Damian se uita la unchiu-sau. Batranului ii dedeau lacramile si nu mai zise nimic. El, de asemeni, isi simti pieptul umplandu-se de durere si lacramile urcandu-i-se in ochi. Tacura din nou amandoi.
- Noi ne ducem, zise tot batranul dupa cateva minute, batandu-l cu mana pe genunchi; e randul vostru sa traiti. Cu buruienile astea uscate, noi am crescut si ne-am facut datoria; acu veniti voi. Sa fiti sanatosi!
Un avant puternic de simpatie facu pe tanar sa apuce mana lui unchiu-sau si sa i-o sarute. Batranul, mai miscat decat dansul, bufnea usor pe nari, privind spre camp.
- Uite pamantul asta: m-a facut sa asud; am muncit toata viata pentru el, de cele mai multe ori fara sa ma rasplateasca; m-am suparat si l-am blestemat,
- dar nu m-as duce de pe el pentru nimic in lume. Nadajduiesc ca tot asa o sa faci si tu si ca n-o sa mai pleci. Aci suntem nascuti si eu si maica-ta si parintii nostri si parintii parintilor nostri O tacere de cateva minute inlesni batranului sa-si inghita nodul de emotie, ce-l ineca, si sa urmeze:
- Tu esti singurul baiat din familia noastra. Sa ramai aici, pe pamantul asta, sa nu te misti si sa nu-l dai nimanui sa ti-l ingrijeasca, sa nu-l arendezi, ca arendasii sunt molii
- m-ai inteles?
- Da, nene.
- Si ai sa fii fericit, pe raspunderea mea. N-o sa ai cafenelele voastre de la Paris si "mazagranurile" lor, nici neramzi ca la "bella Italia", dar o sa fii om intreg, n-o sa-ti cante nimeni cu flasneta la ureche, nici n-o s-ajungi sa calci pe tureatca M-ai inteles? intreba din nou zambind si ridicand glasul.
- Ei, acuma ia uita-te ce frumusete de porumb.
- Da. In adevar, ajungeau la poarta jitarului, in marginea de porumb. Soarele se ridicase pe cer, si zapuseala incepea sa invaluie campul in adierile sale fierbinti. O coloare egala, de un cenusiu trist, vopsea iarba, pamantul, semanaturile si numai cate o garofita salbatica rasarea, sprintara, din dungile de nisip pe care le lasasera inundatiile Ialomitei. Damian se simti deodata reintors cu zece ani in urma. Intinderea uniforma a campiei, cu garla placida alaturi, i se paru de un farmec nespus; nimic din ce vazuse pana aci nu se putea asemana cu ele. Jitarul deschise poarta in tacere, urandu-i din fuga un "bine-ai venit, cucoane", si ramase in picioare cu caciula in mana, pana ce trecura toate trasurile. Damian isi intoarse capul dupa el.
- Ma rog, nu-i Toader Croitoru?
- Ba-i el, zise conu Dinu multumit, ti-l mai aduci aminte?
- Cum sa nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat de loc. Tot jitar e?
- Da ce-ai vrea sa fie? intreba unchiu-sau zambind.
- As


a e Cariera de jitar e cam ingrata: nu se prea inainteaza repede intr-insa. Batranul radea.
- Fii linistit, baiete. E mai fericit decat tine. Are tot ce-i trebuie si nici o grije.
- Se vede ca-i trebuie prea putin lucru ca sa fie fericit.
- Asta-i filozofia cea mare, raspunse batranul, parca i-ar fi zis "aicea vream sa te-aduc".
- Ba zau, ia spune, cat ii platesti?
- Are zece galbeni pe an simbrie; doua papusi de tutun pe saptamana; o pereche de itari; o gluga si o caciula, si de mancare.
- Peste si branza, zise Damian, aducandu-si aminte.
- Da ce vrei sa-i dau? baclavale?
- Ba nu
- La el acasa mananca mamaliga goala cand o are. Matei se uita la unchiu-sau cu parere de rau.
- Am uitat sa-ti spun: si opinci cate pofteste.
- Da de ce luxul asta de opinci? intreba tanarul cu oarecare rautate ironica.
- Fiindca trebuie s-alerge pe jos. Asta ii este mestesugul. Apoi, vazand ca nepotu-sau nu prea parea incredintat de fericirea regimului jitarilor, adause:
- Fii pe pace, el este adevaratul om fericit, nu tu, nici eu. De altfel te vei incredinta prin tine insuti. Nu te grabi sa judeci lucrurile, ca altfel se vad de departe si altfel sunt. Avem fel de fel de vagabonzi, care vin sa le umple capul cu nerozii, dar pana acuma, la mine, nimeni nu-i asculta.
- Socialisti?
- Pai dar cum. Damian incepu sa rada.
- Ia-nchipuieste-ti!
Daca-as prinde pe unul odata, ce mai proba de bataie i-as da!
Damian radea din ce in ce mai tare, multumit de a vedea pe batran verde ca mai inainte.
- Bataie?!

- Bataie la scara, si sa pofteasca sa reclame. Tanarul urma a rade si a da din cap cu neincredere.
- Pre legea mea: bataie. Tu razi, da eu iti spun lucrurile cum sunt. Lasa c-o sa vezi. Ai partea ta de pamant de la maica-ta: de ti-o placea sa te tii de el, o sa ai ocazia sa le vezi toate astea. Pe cand vorbeau, un calaret trecu pe langa trasura, ca o sageata. Era Tanase Scatiu, care facea curte Tincutei prin talentul calului sau, al carui "umblet" era o adevarata minune. Cu bordul palariei rasfrant pe ochi, cu o batista falfaindu-i la gat, el se tinea pe cal cu mare indemanare, calarind pe o rana, in mod strengaresc. Era cam ridicul, fiindca era inalt din cale-afara si prea copt pentru berbantlacurile astea.
- Bravo, Tanase, zise Damian zambind.
- Iti mai aduci aminte de mitocanul asta? intreba conu Dinu.
- Da cum sa nu-mi aduc aminte: eram buni prieteni. Nu-i prost.
- Nu-i prost, dar e un taranoi imbogatit, siret cat poftesti. Ar vrea sa-i dau pe Tincuta. Damian se uita la unchiul sau nedumerit. Nu vrea sa raneasca pe batran si de aceea se multumi a zice:
- E cam batranior pentru Tincuta; e mai mare decat mine.
- E batran si badaran, adauga conu Dinu, uitandu-se cu anevoie peste apa. Tu vezi mai bine: zaresti ceva, colo in fund?
- Da, cred ca sunt oi.
- Nu, zise batranul multumit: uite-te bine, vezi?
- Da colo la stanga
- Asa. Ce sunt? oi?
- Asa imi pare.
- Nu; sunt dropii. Era multumit conu Dinu ca putea dezvalui comorile mosiei sale. In adevar, in fund, pe o valcica singuratica, o turma de dropii sta tabarata, parca-ar fi fost o turma de oi. Dragostea de singuratate, atat de netarmurita la mai toti vanatorii, umplea pieptul tanarului de un nespus sentiment de libertate, de recunoastere de sine, sentiment care in lumea populara se pierde sau se preface in egoism. El tacu, ratacindu-si mintea in dungile stravezii ale orizontului. Unchiu-sau de asemenea. Nu se auzea pe tot drumul decat roatele trasurei tocand si copitele cailor lovind pamantul. O pace desavarsita se coborase din inaltimile albastre ale cerului. Natura, fecundata de razele soarelui, parea ca se odihneste. Frunzele porumbului, vii si tremuratoare ca niste lame de otel, in zori, acum se muiau si incepeau sa se rasuceasca. Ialomita curgea, incropita si inceata. Cand ajunsera in vadul Ciulnitei, pe care nu mai era nici un strop de apa, Damian vazu satul aninat pe varful dealului, pe sub care se scurgea paraul si mergea de se varsa in Ialomita, cand putea, deoarece de cele mai multe ori nu se varsa nicaieri, fiind sec; vazu curtea boiereasca cum o stia, asezata pe deal, fara gard dinspre garla, si toate slugile, toti argatii iesiti sa-l vada venind; in dreapta si in stanga, curti taranesti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legati de cate un otgon, se-nvarteau pe un vraf de grau, batand din cap si din coada; in vadul garlei, copii in scutece, lasati in paza altora ce de-abia umblau in picioare.
- Suntem pe vremea treierisului, nu-i asa? intreba Damian.
- Da. Vii cu belsug.
- Ai facut grau mult?
- Tot am facut, dar nu cat trageam nadejde. Taranii au facut mult, orz mai cu seama: ii vede Dumnezeu anul asta. La urcusul priporului, toata lumea se cobori din trasuri si urca dealul pe jos.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 




Politica de confidentialitate



});

Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.