De la plecarea taranilor din batatura lui Tanase Scatiu, cand cu citatia, se urmasera mai multe infatisari la tribunal, in care obstea satenilor se apara cu disperare impotriva pretentiilor arendasului. Dar judecata procesului se amana mereu. Tribunalul hotarase "o descindere la fata locului"; ea fusese fixata, la-nceput, mai pe vara, dar fusese amanata din cauza mortii unui judecator. Acum, in fine, venise vremea sa se implineasca "descinderea".
Tanase Scatiu trecuse prin multe judecati; el stia rostul proceselor pe dinafara. Nu-i dase Dumnezeu "gura", zicea el, ca altfel nu-i mai trebuia lui avocati. Dar, ca oamenii care nu au incredere in doctori cand sunt sanatosi, iar cand ii doare un deget cheama patru, Scatiu astepta pe judecatori cu avocatul langa el.
- Nu doar ca el stie mai mult decat mine, da ia asa, deo parigorie.
Avocatul lui venise de cu seara si trasese in gazda la el, aducandu-i in acelasi timp si o trasura incarcata cu mezeluri, icre negre, salamuri, sunci, limbi, tuica, faina, un vin ma rog, un vin de Golul Drancei, si s-a ispravit. Avocatul cam
mirat, aduse toata bacania asta dar ii spunea ca nu crede ca judecatorii sa traga la el si mai cu seama sa intinda masa mare, in imprejurarile in care veneau. Tanase il privi spanchiu, ca cineva care ar zice: "Cati am pascut eu ca d-ta!
", apoi trimise de chema pe primar.
Avocatul fu foarte mirat cand vazu intrand un fel de omusor paros, scund, pitigaiat, cu o barba neagra taiata roata imprejur, imbracat nemteste, cu tocuri duble la incaltaminte, ca sa para mai inalt, si vorbaret, si istet
- Buna seara, d-le Aronovici.
- Buna seara, d-le Tanase.
- Ce mai e nou?
- Apai tot alea si iar alea: noroi, ploaie,
- mizerie goala.
- Ce se mai petrece prin Europa? Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, facu din ochi catre avocat.
- Ce sa se petreaca? Burghezimea se ingrase pe spinarea saracilor. Am citit ca irlandezii vor sa inzestreze pe Parnell al l
or; asa martir m-as face si eu.
- Vrei o dulceata?
- Va multumesc, cu placere.
- Stii ca d-l primar este socialist, zise Scatiu catre avocat, cand nu se poate duce la Braila sa-si faca chefurile. Ia sezi. Ma duc sa zic sa-ti aduca o dulceata.
El isi puse palaria in varful unui baston stramb si o rezema de un scaun. Apoi scoase tabachera de tinichea si facu o tigara.
- Asa ma supara d-l Tanase. D-nul este un "aucat" in procesul cu obstea?
- Da.
- Imi pare bine A ajuns taranul sa ti se urce in cap. Ma rog, acu eu, ca traiesc cu ei de atata vreme, pot sa-ti spun, ca ti se urca in cap. Ti se urca in cap, d-le!
Scatiu intra repede, strangand din umeri.
- Ia asculta, primarule, stii ca maine te calca judecata?
- Apoi atata "ni" mai lipseste "Ni"-a spus "vatau"!
D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele cuvinte romanesti; mai cu seama traia rau cu litera "v" intre doua vocale.
Domnia-sa se scula de unde se afla si veni spre Scatiu inaltand din umeri.
- N-am sfant!
- Asta n-ar fi nimic, ca ti-as da eu, dar socotesc ca e prea mare "deranj" sa intinzi masa mare pentru cheful tribunalului.
- Ba de ce? Numai sa am ce le da, ca altfel El auzise pe Scatiu ca i-ar da el parale, si nu stia cum s-o dreaga, ca sa ciupeasca ceva.
- Ia asculta, zise Scatiu, parca era vorba sa te duci la Braila.
- Cu ce dracu sa te duci?
- Ce-ti pasa, numai sa te duci maine in zori.
- Plec chiar acu. Si se scula, cu un gest comic, parca ar fi fost gata sa se urce in vapor chiar atunci. Scatiu il chema intr-o odaie alaturi sa-i dea ceva parale, si pe drum ii zise:
- Spune si ajutorului dumitale sa nu gazduiasca pe tribunal, ca nu-i dator Tribunalul sa-si aduca merinde, daca ii trebuie.
Dupa ce Aronovici pleca, Scatiu se intoarse in odaie la avocat, se apropie de el, inchizand din ochiul stang si zicandu-i:
- Intelegi dumneata!
Asta-i primarul ales de mine. Ce-a baut si ce-a mancat!
Apoi incepu sa istoriseasca toata patarania lui Aronovici: cum fusese sergent in armata, cum se incurcase c-o femeie maritata si o despartise de barbat, cum venise la un peticel de mosie ce-l avea acolo, cum era vesnic fara lescaie etc.
- Mi l-am ales primar Ma tine vreo mie de franci pe an, dar halal!
Ehe!
Dumneavoastra ganditi ca numai asa se face agricultura!
Trebuie munca, domnule!
Sa stii sa chibzuiesti toate, ca taranul in ziua de azi e mai siret decat boierul.
Avocatul paru a zice in sine ca e greu, mai ales cu asemenea pruba de boier
- dar se multumi a zambi si a nu raspunde.
Dupa cateva minute intra si carciumarul, un japlan de om pana la podele.
- Buna seara, Chirule.
- Sarutam mainile, nasule.
- Te chemasem la socoteli, dar vad ca asta-seara n-avem vreme. Mai ai din ale bacaniei? ori s-a dus tot? ca parca primisesi putin lucru.
Tanase ii vorbea intors spre el cu spatele, dar finu-sau, Chiru, care fusese hot de cai ( si se banuia ca si acum se mai ocupa cu astfel de afaceri), il planuia dupa intrebari si pricepu unde vrea s-o aduca "alde nasu-sau".
- Apai, ce sa mai am, nasule, ca o litra doua de pastrama, cat am adus, s-a mancat in casa.
Tanase incepu a rade si a clipi din ochi avocatului.
-Ad-o mai domol. Chirule, ca nu te-ai fi facut papistas sa mananci carne in postul Craciunului.
Chiru mustaci si se foi in zabun.
- Da bate-i-ar Dumnezeu de bacani, ca daca ai cauta ghine, nici nu dai de carne in pastrama lor, asa-i de uscata si de slaba.
Scatiu se prapadea de ras.
-Zi: pastrama de post?
- Apai, ce mi-e caracateta, ce mi-e pastrama lor
- Zi, nu mai ai
- Nici o crestatura.
- Da de-ale mancarii, altminterea?
- N-am fir de nimic.
- Zi, de-o veni tribunalul, tufa? Chiru inalta din umeri a gol. Tanase paru a-si lua aerul grav si a se gandi:
- Apoi bine. Chirule. Ramanem intelesi asa: dumneata n-ai nici unele Tribunalul sa-si caute de mancare in alta parte.
Pe cand deschidea usa sa iasa, Chiru, zise:
- As avea o vorba cu matale. Scatiu se scula numaidecat si se lua dupa el in sala.
- Cum te duci matale maine la camp? il intreba incet si misterios carciumarul.
- Da ce ce?
- Apai eu as zice: matale sa nu te dai jos de pe cal.
- Da ce este?
- Nu-i nimic da-i mai bine asa. Scatiu, care stia ce vrea sa zica o vorba de-a lui Chiru, ii fagadui sa nu se dea jos.
- Si mai ma rugam de niste belerturi, zise Chiru.
- Da ce-i? intreba Scatiu, a mai cazut ceva? Chiru se scarpina in cap.
- Apai tot mai chica cate o gloaba. Au venit niste flacai despre Ramnic cu juncani.
- Du-te la primar, pana nu pleaca, si spune-i ca vii de la mine, sa-ti dea trei bilete. Haide!
Carciumarul iesi, iar Tanase se intoarse in casa. Siretenia biletelor era urmatoarea: de cand Chiru se lasase de a mai fura vite, in urma unei strasnice batai ce mancase de la tarani, se indeletnicea cu vanzarea vitelor furate de altii, de prin alte judete. Pentru aceasta insa ii trebuia bilete de la primarie, cu care sa poata duce pe la "balciuri" caii furati. Aronovici isi avea partea lui de zeciuiala, iar Scatiu, care multa vreme luase si el de-a dreptul parte la castig, se multumea acuma numai cu cate un cal ori un bou, pe care il platea un galben ori doi, il infiera cu fierul lui si-l trimitea la suhat ori la herghelie.
Astfel se pusera lucrurile la cale pentru a doua zi. Pe la vreo 11 ceasuri dimineata, sosi, in adevar, a doua zi, o birja cu patru cai, in care presedintele si supleantul tribunalului, insotit de ajutorul de grefier, se transportau la fata locului. Birja se opri in fata primariei, unde erau deja adunati multi locuitori, care, cu caciulile in mana, stau pe prispa in picioare.
Magistratii se detera jos, zgribuliti de frig, plictisiti de drum si morti de foame. Ajutorul de primar veni in fuga sa deschida "cantelaria", dar oamenilor legii nu le ardea de formalitati. Ei intrebara de "ceva de mancare". De mancare, tufa. Presedintele era barbat in varsta, insurat, cu tabieturi, fiu de oameni de rand, ajuns prin munca lui. Supleantul era tanar, fost prin strainatate, de familie buna, dar imbracat cam pirpiriu. Pe cand d-l presedinte de-abia se foia intr-o suba de-a lui socru-sau, mosier din Calarasi
- junele supleant strangea din spete in paltonasul sau de bonjurist, si tot intindea o tabachere de argint ajutorului de grefa, care apuca tigara cu varful unghiilor sale de copist de cariera, sprijinindu-si mansetele in degetele resfirate. Dupa o scurta chibzuire, presedintele spuse taranilor sa plece la camp, iar el se sui in trasura, impreuna cu supleantul si ajutorul, si se dusera la carciuma sa imbuce ceva. Caii birjarului de-abia mai miscau trasura prin noroiul din sat. Birjarul spera sa traga la arendas, ca de obicei, unde gasea orz degeaba pentru cai, mancare si vin bun pentru el; de aceea bombanea pe capra, injurand. La carciuma, Chiru primi pe domnii magistrati foarte cu supunere, dar fara fir de mancare, "ca stii matale, in post, noi traim cu fasole, cu una, cu alta, cum da Dumnezeu", dar pofti pe boieri sa traga la curte. Magistratii iar se chibzuira. Presedintele, cu mai multa experienta, n-ar fi vrut sa se duca la arendas, deoarece era "parte interesata", dar supleantul, mort de foame, se indrepta repede spre trasura:
- Ia lasa, mon cher; ce, o sa-mi vand eu constiinta pentru un dejun!
Hai sa mancam la el, si daca n-o avea dreptate, il radem.
Aceasta argumentare a unei constiinti curate (si a unui stomac gol) birui frageda rezistenta a presedintelui. Birjarul se indrepta spre curtea arendasului (si de asta data caii dau mai bine in ham) si astfel mezelurile aduse de avocatul lui Scatiu isi gasira fireasca lor intrebuintare.
Magistratii mancara cu masura si destul de repede, dar mancara la Tanase, parte impricinata; iesira la camp fara el, dar in trasura lui si cu avocatul lui. Cat despre Scatiu, el venea in urma trasurii, calare pe bidiviul cu care facea curte Tincutei, incaltat cu niste botfori ce-i treceau de genunchi, si pe cap cu o caciulita de pielicica de oaie, foarte talhareasca. Era radios si din cand in cand facea cu ochiul avocatului. Acesta, om de omenie, intorcea capul, fiindca simtea ca judecatorii erau jenati.
Pe drum intalnira mai multe palcuri de tarani, care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mana bine, dar era noroi si zgomotul trasurii nu impiedica glasurile taranilor de-a ajunge pana la presedinte. Ei, dupa cum spusesera de cu vara, nu voiau sa calce judecata pe pamanturile lor. Astfel, intre grupuri de sateni nemultumiti, trasura ajunse la o viroaga, plina de apa, peste care era un podet. Aci, la capatul podului, vreo zece oameni stau inaintea cailor. Vizitiul striga la ei sa se dea la o parte.
- Nu se poate, domnilor!
ziceau ei. N-are ce cauta judecata pe locurile noastre.
Presedintele se sculase in picioare si cauta sa le vorbeasca; dar, pe cand parlamenta din trasura, Scatiu trecu ca fulgerul pe langa ei, repezind calul asupra taranilor cu atata furie, incat rupse randurile si trecu, iar vizitiul dete bici cailor. In urma lor, locuitorii strigau si amenintau, alergand cat ce puteau. Gluma se ingrosa.
Cand ajunsera la movila, unde era locul in contestatie, ii astepta jumatate satul. Cei ce alergasera in urma trasuri soseau si ei gafaind. Presedintele se dete jos si se duse in mijlocul taranilor cu pasul sigur si cu capul sus.
- Buna vreme, oameni buni. Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu raspunse. Presedintele se invarti imprejur, ca un actor, si se uita spre cei sositi.
- Ce este? intreba el; ori credeti ca am venit cu executie la dumneavoastra? Linistiti-va: noi venim numai ca sa vedem de partea cui este dreptatea.
- Dreptatea o sa hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura impotriva lui Scatiu.
- Pai aia-i stiuta, adaugara mai multe glasuri deodata.
- Sa nu-i calce chiciorul pe locurile noastre!
striga Lefter.
- Sa plece de-aici hotul!
intarira altii. Presedintele voi sa mai vorbeasca, insa fu repede inconjurat de toate partile.
- Domnule judecator, sa poftiti in trasura. In acelasi timp, mai multe brate il luara pe sus.
- Sa nu puneti mana pe mine, striga presedintele. Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul in tarani, dar Lefter dete cu batul in capul calului, de-l facu sa sara in doua picioare. Lumea se dete la o parte, iar presedintele putu sa se urce in trasura singur. Scatiu raspunse la lovitura lui Lefter pocnindu-l cu sfarcul biciului peste ochi, de-i lua vazul. Lefter arunca cu ciomagul in el, injurand, dar Scatiu se tupila si batul ii trecu peste cap. Calul se misca cu o nespusa indemanare; se retragea cu cativa pasi, sarea intr-o parte si intralta, se invartea printre oameni asa de repede incat nimeni nu putea sa puie mana pe el. Iar biciul plesnea in dreapta si in stanga si pe cine-l ajungea ii crapa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu caciula indesata pe ochi, cu darlogii stransi in mana stanga, infipt in sea ca un drac. Lefter, cu mana la cap, se tinea dupa el si, cand ii veni bine, il lovi o data cu bata peste tarloi de-l seca la inima
Toate acestea se petrecura intr-o clipa. Cearta devenea revolta pe fata. Presedintele striga din rasputeri lui Scatiu sa s-astampere. Cand lumea se mai dezmetici, puse mana pe pietre, pe bulgari inghetati, si incepu sa arunce in Tanase. O piatra il ajunse in obraz si-l umplu de sange. Numai atunci se hotari s-o rupa la fuga. Intoarse calul imprejur si-i dete drumul pe camp Sareau bulgarii de pamant din copite de parca la fiecare pas cadeau bombe ca din senin. Un "huideo" prelung il urmari pana se facu nevazut.
In vremea asta domnii din trasura o varasera pe maneca. Vizitiul voise sa dea bici cailor si s-o stearga si el, dar presedintele se impotrivise. Atunci, vizitiul, profitand de un moment de invalmaseala, sari de pe capra si o rupse la fuga. Cand se desteptara ceilalti, el se facuse nevazut.
Dupa ce Scatiu disparu, lumea se intoarse catre judecatori, amenintatoare.
- Acuma, domnule judecator, sa va mai judecam si noi o data!
zise unul dintre tarani; ati mancat si ati baut la ciocoi, ha!
Presedintele incerca sa le mai vorbeasca:
- Fratilor!
Oameni buni!
noi nu suntem vinovati
- Jos!
Ia-l, ma!
Un taran se ridica pe la spatele trasurii si puse mana in parul avocatului. Acesta incepu a plange si a se tangui ca are nevasta si copii, sa le fie mila
De pe movila se auzi un glas:
- Stati, mai crestini, ce faceti? Era batranul Stoica, cel ce venise pe vara cu citatia la Scatiu.
- Ce va legati de oameni!
Ce v-a facut dumnealor?
- Nu, ca de ce au mancat la hotu!
- Fratilor, zise presedintele, ce era sa facem? n-am gasit de mancare nicaieri
- Da-te jos, talharule, care vrei sa ne saracesti, zise Lefter avocatului.
- Ma, Leftere, pesemne ti s-a facut de puscarie, mai zise Stoica.
Galagia se ridica pana in slava cerului. Nimeni nu baga de seama ca pe drum venea un sir de vreo trei trasuri, ce mergeau spre gara, care era la vreo jumatate de ora departare. Cum era firesc, cea dintai trasura se opri, iar celelalte se oprira dupa dansa. Era Matei cu fetele, Tincuta si coana Sofita. Ei mergeau inaintea Sasei, care tocmai venea din strainatate. Matei, care era in trasura de la Otopeanu, cumparata de la Scatiu, lasa haturile vizitiului si se dete jos. Lumea se mai linistise. Cativa tarani il cunosteau, fiindca, de cand traiau rau cu Scatiu, munceau adesea pe mosia lui.
- Da ce este, oameni buni? intreba el mirat. Unii isi scoasera caciulile, altii se detera la o parte. Matei isi arunca ochii catre nenorocitii din trasura.
- Cine sunt dumnealor?
- Ia, judecatorii sunt, de au venit sa ne despoaie, zise unul mai hartagos.
Matei nu stia ce sa creada. Toti erau incremeniti
- taranii cam rusinati, judecatorii molesiti de frica.
Avocatul isi indrepta parul in cap si-si stergea ochii. Lui Matei i se facu mila.
- Oameni buni, daca inteleg bine, dumnealor au venit la vreo constatare.
- Au venit cu "izicutie", il intrerupse unul din cei mai rai.
- Nu este adevarat, am venit in "descindere la fata locului", zise presedintele.
- Ei, si cu ce drept va legati dumneavoastra de niste judecatori, care vin sa-si indeplineasca o datorie?
- Pai asa spui si eu, coane, zise batranul Stoica, ce-s vinovati dumnealor. Boierul nostru e cainos, da dumnealor
- Cine-i boierul dumneavoastra?
- Alde Scatiu. La numele lui Tanase, Matei ramase un moment pe ganduri, fiindca i se paru ca trebuie sa fie vreo pehlivanie la mijloc.
- Cautati-va de treaba, oameni buni, si lasati pe dumnealor sa mearga cu Dumnezeu.
- Parca asta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunostea pe Matei.
El se intoarse incet, si se uita la tarani linistit.
- Eu nu sunt ciocoi, bade, dar vad ca dumneata esti obraznic. Nu ti-e rusine sa te legi de oameni nevinovati
- Haidem, ma, zise Stoica. Cei mai multi se luara dupa batran, si se-ndrumara spre sat. Dar Lefter si cu altii mai coltati stau pe loc.
- Ia asculta, bade, zise Matei catre Lefter, eu te povatuiesc prieteneste sa-ti cauti de treaba ca altfel ai sa putrezesti in puscarie. Dumnealor sunt judecatori, si fiindca dumneata teai sculat cu putere in contra judecatii, ai sa vezi maine cum o sa te lege calarasii cot la cot
- Apoi, tot atata e de mine. Romanul era incapatanat. Atun
ci Matei se duse drept la el. Era cu un cap mai inalt decat Lefter.
- Si ce poftesti? Taranul se muie.
- Apoi sa se duca de pe locurile noastre.
- Aicea aveti dreptate: sa se duca dar lasati-i sa plece.
- Noua nu ne trebuie judecata, ca la judecati tot ciocoii castiga.
- Asa este: duceti-va la treaba dumneavoastra, iar dumnealor sa se intoarca de unde au venit.
- Pai asa, cucoane. Iaca, noi ne ducem, da sa nu le mai calce chiciorul pe pamanturile noastre, ca se intampla lucru mare
Si astfel, si acesti din urma pornira dupa ceilalti. Fetele din trasura se uitau mirate spre grupul in care era Matei, fara sa priceapa ce se petrecea acolo. Judecatorii plecau capetele unul pe dupa altul, sa vada cum se sfarsea "revolta". Incepusera sa mai prinda curaj, de cand vazusera trasurile pe drum. Ajutorul de grefa tinea haturile. Cat despre avocat, mana taranului ce i se plimbase prin par ii paralizase orice vointa: singura lui aspiratie, pentru moment, era de a ramane pe loc, viu.
Situatia, din primejdioasa, devenea comica. Judecatorii nu voiau sa se intoarca acasa la Scatiu, ca sa nu mai treaca prin mijlocul satenilor. Si cu toate astea trebuiau sa se intoarca, fiindca birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei sa nu-i lase.
Nehotarat, Matei stete un moment la ganduri: ii parea rau sa nu se duca inaintea Sasei, dar pe de alta parte nu putea sa paraseasca in voia intamplarilor pe niste nenorociti. Se duse la matusi-sa si ii spuse cum stau lucrurile, rugand-o sa mearga cu fetele la gara, ca el trebuia sa se intoarca inapoi. Puse pe presedintele si pe supleant in trasura lui, iar el se urca pe capra, in trasura lui Scatiu, in care era avocatul si ajutorul de grefa, si astfel pornira inapoi, dar nu la Scatiu, ci acasa la Matei.
Pe cand acestia veneau la Ciulnitei, Tanase ajungea la tactul subprefecturei, unde starea lui producea cea mai mare impresie. Fara a sta mult la indoiala, subprefectul telegrafie la prefectura ca taranii din comuna Balta se pusesera in revolta in contra autoritatii judecatoresti; el fagaduia ca se duce la fata locului.
Stirea provoca in capitala judetului o vie indignare. La tribunal, mai cu seama, era fierbere mare, fiindca se stia ca presedintele era dus in cercetare, in persoana. Depesi peste depesi se urmara, intre prefect si procuror pe de o parte si subprefect pe de alta, asupra soartei magistratilor. La inceput, subprefectul raspundea ca nu stia ce s-au facut. Toate inimile erau pline de groaza. Procurorul si judecatorul de instructie hotarara sa plece numaidecat la fata locului, insotiti de politai si de vreo 30 de calarasi.
In vremea asta, judecatorii si avocatul se incalzeau la Matei, stand tacuti la gura sobei. Supleantul incerca sa mai istoriseasca cate un caraghioslac, dar nimenea nu-i raspundea. Avocatul mai cu seama era plouat detot. El se uita melancolic la carbuniii aprinsi, urmarind crampeie de ganduri. Cand femeia ii dete dulceata, bau paharul de apa rece cu o nespusa voluptate, parca s-ar fi simtit fericit de a fi inca viu, de a putea gusta un lucru bun, de a putea inghiti. Fusese asa de aproape de moarte, incat cele mai neinsemnate lucruri din viata capatau importanta.
Ei pranzira si trecura noaptea la Matei, iar a doua zi pornira la Calarasi cu aceeasi birje cu care venisera, chemata la Ciulnitei de un vataf.
In urma lor, Matei astepta cu nerabdare sa se poata duce la Sasa. In vremea asta vazu trasura lui unchiu-sau intrand in curte. Conu Dinu iesi din suba cu oarecare anevointa, ajutat de Aglaia, si urca scarile in graba.
- Ce s-a intamplat, frate? Ce-i? intreba el pe cand Matei ii iesea inainte.
- Nu-i nimic
- Cum nu-i nimic? Unde-s judecatorii?
- Au plecat pe la casele lor.
- Stii bine?
- Cum sa nu stiu!
daca i-am pus eu in trasura
- Atunci nu-i adevarat ca i-au batut taranii de i-au omorat. Matei explica batranului cum se petrecura lucrurile cu o zi inainte. Conu Dinu il asculta pe ganduri, dand din cap cu intelesuri. Cand nepotu-sau ispravi de istorisit, el ramase cu mana la gura, nestiind parca ce sa faca.
- Tot talharu ala de Scatiu e pricina rautatilor!
La mine de ce nu se mai rascoala nimeni, mai fratioare?
Matei il ruga sa intre inauntru sa se mai incalzeasca. El nu primi.
- Ia asculta-ma, hai cu mine la Balta. Tanarul stete un moment la indoiala.
- As fi vrut sa vad pe Sasa
- Ai dreptate si eu vreau sa ma duc s-o vad Ramasera fata in fata, uitandu-se amandoi in pamant.
-Stii ce? tu du-te la Comanesti, ca viu si eu, zise conu Dinu. Deocamdata vreau sa dau o raita pe la Balta, c-am auzit ca se petrec grozavii mari.
- Da? atunci merg si eu.
- Haide. Si sarira amandoi in trasura lui conu Dinu. Pe drum, batranul ii explica ceea ce auzise vorbindu-se printre taranii din sat, ca venisera niste zbiri din Calarasi, care pusesera lumea la chinuri. Drumul desfundat de ploi le paru fara sfarsit.
Cand ajunsera la Balta trasera de-a dreptul la primarie. Aici nimeni. Un batran care cunostea pe Dinu, ii iesi inainte si-l ruga sa le vie in ajutor, ca tot satul era pus la munca silnica, la Scatiu acasa. Conu Dinu porunci vizitiului sa mearga la Scatiu.
Portile de la ograda erau inchise, cand ajunsera ei la curtea boiereasca, si pazite de un calaras. Conu Dinu si Matei se detera jos din trasura si voira sa intre, insa calarasul ii opri. O sluga, care tocmai iesea, ii recunoscu si zise soldatului sa le dea drumul inauntru.
Pe prispa caselor lui Scatiu stau gramaditi vreo 20 de tarani, unii pusi in fiare, altii liberi, paziti de vreo cativa calarasi. Din fundul curtii, unde era o fanarie ascunsa intre grajdul de nuiele si hambar, se auzeau gemete, pocnete, parca cine stie ce s-ar fi petrecut acolo.
Conu Dinu se apropie de tarani; ei se sculara in picioare si-si scoasera caciulile.
- Buna vreme, oameni buni. Da ce-i cu dumneavoastra? Deocamdata nimeni nu raspunse. Conu Dinu recunoscu pe un batram.
- Ce-i cu tine, Stoico?
- Ia, rau, cocoane.
- Ce-ati facut?
- Pai ce sa facem ia, pustia aia de judecata.
- V-ati pus importiva stapanirii. Rau, fatul meu. Cu toate ca stia de ce fel de judecata era vorba, boierul batran nu putea admite aceasta razvratire in contra ordinei.
Matei, nerabdator, plecase inainte catre fanaria din care veneau gemetele. Unchiu-sau se lua dupa el.
Aci, privelistea era si mai trista. De trei garnete desfrunzite, erau legati trei tarani, supusi la tortura "vartejului", ca sa spuie: pe de o parte unde erau judecatorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei. Fiecare om era legat de brate si lipit cu spatele de trunchiul copacului. Un domn numai in camase, cu niste mustati teribile, cu un chip buhav de betie, trecea un restei de corn intre funie si copac, si incepea sa invarteasca. Pieptul si bratul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe cand calaul sau injura ca un surugiu, cerandu-i sa marturiseasca adevarul. In acelasi timp doi calarasi intinsera la pamant pe un alt taran si-l bateau pe pielea goala cu doua opritori.
Era o scena dezgustatoare. Soldatii, cari n-aveau nici o ura personala impotriva taranilor
- din contra
- pareau niste calai, atat erau de aprinsi de bautura si excitati de propria lor rautate. Cand, osteniti, ispraveau de a-l bate, ii mai dau una cu tocul cizmei in coaste ca sa-l ajute sa se scoale.
Matei ramase inmarmurit. Un sughit de indignare i se urca in gat. Se rezema de un stalp si-si duse mana la ochi.
Unul dintre taranii legati recunoscu pe conu Dinu si incepu a striga:
- Sai, cucoane, ca ne-au omorat talharii!
Fie-ti mila de zilele noastre si nu ne lasa.
Ivirea celor doua obraze necunoscute paru ca intimideaza pe chinuitorul oamenilor; dar impresiunea aceasta nu fu de lunga durata; el vazu in cei doi straini doi arendasi, prin urmare doi buni prieteni, si raspunse la strigatul de desperare al taranului, dandu-i un ghiont in falci. Acesta, tanar si voinic, incerca sa dea cu piciorul in el, dar nu-l ajunse. Atunci batausul, furios, se repezi la un garbaci. Conu Dinu incerca sa-l apuce de o maneca:
- Domnule, domnule, ia asculta Inainte de-a gasi vreme sa-l asculte, el lovi pe taran peste obraz de mai multe ori. Flacaul gemea, indesandu-si capul in piept. Conu Dinu il apuca de brat si-l scutura bine:
- N-auzi ce-ti spui eu? Nu mai chinui lumea degeaba, ca judecatorii sunt vii, nevatamati la Calarasi, ori esti surd?
Subcomisarul (fiindca zbirul acesta era subcomisar) se uita urat la conu Dinu:
- Da cine esti dumneata?
- Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atata iti spun, sa nu mai chinuiesti lumea, ca ai sa infunzi puscaria. Uite, dumnealui de colo a scapat pe d-nii judecatori.
Matei se misca incet de unde era si veni pana langa subcomisar.
- In adevar, asa este, zise el domol. Da drumul oamenilor de unde i-ai legat.
Glasul lui strans de emotiune, figura palida, statura inalta, avura oarecare inraurire asupra subcomisarului. Dar, facandu-si curaj singur, betivul se indarji:
- Ia slabeste-ma, domnule. Eu sunt agent auxiliar al parchetului.
Fara cea mai mica pauza, o palma uriasa cazu pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. Incremenit, ridicand mana sa si-o duca la cap, subcomisarul paru ca se dezmeticeste din buimaceala furioasa in care se gasea.
- Da drumul oamenilor si hai cu mine la procuror. Nimeni nu indrazni sa zica ceva, nici subcomisarul cel puternic, nici soldatii inarmati
- ci cu totii se supusera: atata se potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propria raspundere din constiinta lor amortita de vin.
Dezlegara pe tarani de la trunchiuri. Bratele lor erau ca moarte. La unii degetele intepenisera. Cel batut cu biciul peste obraz avea pielea crapata si plina de sange. Cel batut la spete sta gramada pe un colt de gunoi ud, fara sa se poata misca.
In culmea indignarii, Matei, urmat de unchiu-sau si de subcomisar, intra in casa la Scatiu.
Aici, in odaia lui Tanase, sta la o masa politaiul din Calarasi, cu o coala de hartie si o sticla de vin dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociti, care trecusera prin mainile subcomisarului si acum gemeau rezemati de ziduri. Scatiu, cu capul imboborojit in basma, facea pe victima si totodata ajuta pe politai in ancheta. Cand vazu pe Matei, si mai cu seama pe conu Dinu, ramase foarte nedumerit. Se scula stangaci de unde se afla, incurcandu-se in scaune si voi sa pofteasca pe noii veniti in odaia de alaturi:
- Poftiti, va rog, dincoace, sa fumam cate o tigara, ca aici se face ancheta.
- Unde-i domnul procuror? intreba Matei, fara sa-l asculte. Dumneavoastra sunteti d-l politai? zise el adresanduse domnului de la masa.
- Da, raspunse acesta.
- Unde-i domnul procuror?
- Dumnealui e la tactul subprefectului cu domnul judeinstructor.
- Si dumnealor v-au dat ordin sa chinuiti lumea asta?
- Ba nu Da cine chinuieste lumea?
- Cum: cine chinuieste lumea; da astia ce sunt? zise el aratand pe oamenii dinauntru; da asta ce e? da asta? da asta?
Si pe masura ce intreba, apuca pe oamenii ce-l urmasera pana in sala si-i vara inauntru.
- Astia sunt capii revoltei.
- Capii revoltei?!
Da astia ce sunt? dar cei de-afara? dar satul intreg? Judecand dupa torturi, toata lumea e cap.
- Pai se intelege: toti sunt deopotriva vinovati, pana neor declara pe adevaratii instigatori Da ma rog, d-voastra cine sunteti?!
Matei se uita tinta in ochii lui. Era palid si de-abia isi putea stapani furia.
- Eu cine sunt? Ai dreptate, domnule, sa ma intrebi. Sunt un nesocotit care am lasat lumea civilizata si m-am intors in tara mea, ca sa vad asemenea salbaticii Asta sunt. Si spre deplina d-tale satisfacere, afla ca mai sunt un martor care am sa strig pana la cer importiva zbirilor ce chinuiesc lumea, si ca n-o sa m-astampar, pana nu va voi vedea, pe dumneata si pe betivul acela de colo, cu lanturile de gat, in locul lor
Politaiul muiase nasul in pamant. Matei urma a se uita la el cu scarba.
- Asta sunt!
- Ia du-te de-ti vezi de treaba, domnule, zise el in cele din urma. Calaras, pentru ce ai lasat sa intre lume straina aici?
- Porunciti, d-le politai.
- Sa nu mai lasi pe nimeni sa intre in curte. Ai inteles?
- Am inteles, sa traiti Si pe cand Matei si cu unchiu-sau se urcau in trasura, ca sa caute pe procuror la tactul subprefecturii, politaiul se aseza placid la masa; aprindea din nou o tigara si-si mai varsa o picatura de vin, parand a-si urma procesul-verbal mai departe. Dupa ce Scatiu insoti pana la trasura pe conu Dinu, se intoarse inapoi la politai si incepu sa injure pe Matei si pe toti coconasii, ca un surugiu. Politaiul il asculta cam piezis, lasandu-l sa-si verse focul in pace. Cand ispravi de injurat, politaiul il lua de brat si trecura intr-o odaie vecina.
- Ia asculta, nene Tanase, m-ai varat in belea
- Ce belea, "domle"!
Te sperii mneata de vorba unui nebun? Pai asta-i nebun; nu-l vezi?
- Ei nebun, nebun; daca m-o da la jurnale asa-i c-am patit-o?
- Ce "jornale, domle"!
Parca eu nu cunosc "jornalisti" cati poftesti!
Ia sa vezi, cand ma duc la Bucuresti, cati stau imprejurul meu Daca-i vorba pe aia, sa-l dam noi pe el.
- Ba, ma rog sa-ti cauti de treaba.
- Atunci ce-ti pasa?
- Imi pasa, ca ma da afara din slujba, si ma da si-n judecata.
- Raspund eu, "domle", pentru mneata. Politaiul ramase pe ganduri. Dupa aceea ridica ochii domol spre el.
- Daca e asa, sa-mi dai inscris ca dumneata ai poruncit sa puie lumea la vartej.
- Iti dau si inscris si polita daca poftesti Nu fi copil, omule, si vino-ti in fire!
Si Scatiu voi sa-l ia de brat si sa-l intoarca la lucru. Politaiul se desfacu de el si lua un scaun.
- Ei, neica Tanase, nu merge asa. Ce mi-ai fagaduit?
- Gata
- Scoate.
- Pai n-am asupra mea.
- Du-te la casa
- Cum o sa umblu la casa cu oamenii de fata?
- D-apoi pe oameni ii dam noi afara. Tanase dete din cap:
- N-ai mneata incredere in mine!
- Ba am, da vad ca umbli cu momeli.
- Zau, nene Ghita, iti dau; pre legea mea
- Vorbe, Tanase baiete Eu ti-am dovedit dumitale ca-ti sunt prieten; iacata lumea pusa la regula. Pe mine poate sa ma dea in judecata, poate sa ma spanzure,
- ce-ti pasa; la dumneata oamenii au sa fie de-acum ca mieii. Dovedeste-mi acuma ca-mi esti prieten
Scatiu se scarpina in cap.
- Ei, al dracului!
In acelasi timp scoase din buzunar o punga de matase cu inele si, rasturnand partea in care era aurul incepu sa numere in gand.
- N-am de ajuns.
- Cat ai?
- Ia, vreo doisprezece poli.
- Dar in partea cealalta?
- Acolo-i argint. Politaiul paru ca sta la ganduri
- Da punga-ncoace, si restul mi l-ai da alta data.
- Apoi cu argint cu tot?
- Ei, acuma sa mai stai sa numeri argintul
- Ba nu, da stii ca maruntelele trebuiesc la mosie.
Sa-ti dau niste bumasti in locul lor.
- Bine, neica, numa scoate mai multisoare. Parca adineaorea n-aveai?
Scatiu rasturna argintul in palma si numara, dupca cu dupca, pana la cel din urma ban. Se facu in tot 68 de lei si niste gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu maneci, un plic soios, iar din plic trase binisor trei bilete de cate 20 de lei si le dete politaiului.
- Mi-ai mancat si aici opt lei, neica Tanase.
- Dumneata sa fii sanatos, nene Ghita, ca auru are bas.
